Mi s-a întâmplat de câteva ori până acum să întâlnesc, întâmplător, bărbați de care m-am simțit imediat atrasă într-un mod care m-a uimit. Când am spus "întâmplător", m-am referit la faptul că uneori i-am zărit în mulțimea celor care așteptau la semafor, alteori, într-o sală de spectacole, într-un magazin sau pe stradă. O asemenea întâlnire m-a tulburat foarte tare și o țin minte și acum. Eram într-un parc dintr-o stațiune renumită pentru apele minerale. Făceam câte o cură anuală, împreună cu soțul meu și alegeam întotdeauna perioada sfârșitului de toamnă, când orășelul de munte nu era prea aglomerat. Eram pe o bancă de pe aleea principală a parcului când ne-a apărut în față o familie, un bărbat, o femeie și fata lor adolescentă, plimbându-se detașați, bine dispuși, vorbind într-o limbă străină. Purtau haine de calitate, simple și elegante, asortate fiind toate accesoriile, de la pantofi, curea și geantă, până la pălărioara pe care o purta doamna. Păreau coborâți dintr-un alt timp, care avea reguli mult mai stricte în ceea ce privește comportamentul, viața în general. I-am urmărit multă vreme, până când s-au pierdut la o cotitură a aleii. Am simțit dintr-o dată un mare regret. N-aș putea să vă spun acum prea multe despre asta, nici n-aș vrea, pentru că subiectul acestei scrisori pe care v-o trimit este, de fapt, o altă întâmplare la care am fost martoră de curând. Nu vreau să insist, dar nu pot să trec mai departe fără să vă spun că mi-au rămas în minte gesturile detașate ale acelui bărbat, felul elegant și prevenitor în care le însoțea pe fiica și soția lui, bucuria cu care conversau și râdeau bine dispuși, cine știe din ce motive. Lângă mine pe bancă, bărbatul meu citea. Eu descopeream pentru întâia oară de când eram măritată că în străfundul sufletului meu era ascunsă o realitate tristă. Nu eram perechea cea mai potrivită, ne-au căsătorit părinții, așa cum se întâmpla înainte. N-au fost fiori de dragoste între noi, ci doar acceptare a situației și obișnuință. De multe ori, eu și bărbatul meu păream luați din filme diferite. Am simțit brusc că mult mai bine m-aș fi potrivit, din toate punctele de vedere, cu acel bărbat șaten, înalt, ușor grizonat și atât de diferit de cel care ședea lângă mine. Privindu-l din spate, cum se îndepărta, am simțit că ceva s-a pierdut pentru totdeauna în viața mea. Mi-am dat seama că am greșit, dar era prea târziu ca să mai pot repara ceva.
Spitalul
Mi-am adus aminte de întâlnirea aceea cu "familia fericită", cum a rămas catalogată între amintirile mele, de curând, fiind internată pentru niște analize, la o clinică din orașul în care locuiesc.
Cred că nu spun o noutate când mărturisesc că am acceptat greu internarea, pentru că, din păcate, condițiile noastre spitalicești sunt precare, dar nu am avut ce să fac. Nu am găsit o altă soluție, așadar, iată-mă internată într-un salon cu zece paturi în care femei venite din toată țara așteptau intrarea medicului ca pe o nouă gură de oxigen. De ceea ce spunea el depindea tratamentul și plecarea acasă, sau mai direct spus, el aducea speranța de viață sau condamnarea în cazul unui diagnostic dur, rebel încă la cele mai multe tratamente. Așteptam cu sufletul la gură rezultatele analizelor, făceam cu colegele de salon o primă "interpretare " a lor, le întrebam și ceream detalii de la cele cu vechime mai mare în spital, pentru a mă lămuri mai repede și mai bine. O cifră crescută sau scăzută a unor valori ale sângelui declanșa adevărate "conferințe", în care intram cele mai multe din salon, cu păreri personale, bineînțeles, nesusținute de adevărul medical, ci întreținute doar de amatorisme și "urechisme." Sporovăiala noastră nu înceta decât atunci când medicul își făcea apariția la vizitele de dimineață și seara. O singură persoană nu a participat niciodată la discuțiile noastre. Era o femeie mărunțică, așezată în patul de la geam. Era în spital când m-am internat eu. Era foarte tăcută, nu vorbea cu nimeni din salon, plângea aproape tot timpul. Unele femei au încercat s-o liniștească, dar n-au reușit, pentru că ea nu destăinuia nimănui nimic din ceea ce o frământa.
Câteva zile am crezut că are un diagnostic grav și că plânge din acel motiv, dar într-o dimineață, la vizită, doctorul a venit cu ultimele ei analize și i-a spus că totul este bine și că va putea pleca în curând acasă. Plânsul ei însă nu s-a încheiat, a devenit parcă și mai plin de suferință ascunsă. Și-atunci am îndrăznit s-o întreb direct ce se întâmplă cu ea, într-un moment când a ieșit din salon și era pe coridorul spitalului.
Mărturisirea
"M-am îndrăgostit!", mi-a spus femeia oarecum descătușată de acest adevăr, ca și cum ar fi așteptat anume să-l poată rosti cu voce tare. Vă mărturisesc că am rămas încremenită și că nu am știut cum să reacționez. În fața mea era o femeie trecută bine de cincizeci de ani, care, în loc să fie bucuroasă că a scăpat de un posibil diagnostic cu șanse mici de supraviețuire, plângea că s-a îndrăgostit. Am tăcut surprinsă, fără să știu ce să-i spun, ea a trecut pe lângă mine și a intrat în salonul vecin. În după amiaza aceleeași zile am aflat însă întreaga poveste pe care vreau s-o împărtășesc și cititorilor dvs.
Femeia urma să plece a doua zi din spital și poate de aceea, după ce s-a încheiat vizita de seară a medicilor, m-a chemat pe coridor să povestim. A simțit cu siguranță nevoia de a lămuri ceea ce-mi spusese înainte. Poate că trebuia într-un fel sau în altul să înlăture surprinderea și uluirea care m-au amuțit la prima ei mărturisire. Povestea ei este extrem de simplă. În spital, în salonul vecin, era internat un bărbat de care s-a îndrăgostit de când l-a văzut, purtat în cărucior de o asistentă. "Sunt femeie măritată de treizeci de ani", mi-a spus ea, "am o viață de familie împlinită, am copii mari și un nepot. N-am călcat strâmb niciodată în relația cu bărbatul meu. Ne înțelegem bine și am dus o viață bună împreună. Nici nu știu cum să explic ce se întâmplă, dar de când l-am văzut pe bărbatul acesta simt că nu mai am liniște. Nu l-am mai văzut niciodată până acum, dar mă simt atât de apropiată de el, atat de atrasă, încât mi-e și frică să mă gândesc la viitor. E ceva ce nu pot controla, vine și șterge tot ceea ce știam și simțeam eu ca sigur până acum. Mi-e frică de asta și nu știu cum să reacționez. Eu nu am mai trăit niciodată așa ceva până acum, n-am mai fost îndrăgostită și nu știu ce să fac. De două săptămâni, de când sunt în spital, dorința de a-l vedea și de a fi în preajma lui crește neabătut. Ce să fac? Mâine eu plec, ce voi face mai departe?"
Explicații
Am tăcut, fără să pot articula un cuvânt, atâta eram de surprinsă. Oare e posibil să te îndrăgostești așa? Cum o fi oare? Femeia a crezut că tăcerea mea e un semn al dezaprobării, n-a mai zis nimic și a intrat în salon. A doua zi însă, înainte de a pleca din spital, m-a rugat s-o ajut, adică să-i duc eu bărbatului din salonul vecin un medicament scump, pe care familia ei l-a cumpărat din străinătate pentru ea, în momentul în care exista suspiciunea unei boli grave, dar pe care ea nu a mai fost nevoită să-l folosească. La plecarea ei bărbatul nu era în salon, ca să i-l poată da personal, era dus la anumite proceduri și tratamente de recuperare în altă parte a spitalului. Am făcut ceea ce m-a rugat și l-am cunoscut. A trecut ceva vreme de atunci și încă tot mă întreb cum e posibil să găsești "potrivirea", comunicarea (mi-e frică să scriu iubirea) cu un om în situații atât de stranii și atât de neașteptate? Cum a fost posibil să se îndrăgostească de un bărbat semiparalizat? Să fie acesta oare un semn de compasiune, milă ori derută bolnăvicioasă, de slăbiciune afectivă provocată de spaima de un diagnostic rău? M-am tot întrebat și n-am găsit un răspuns mulțumitor. Și mi-am adus iar aminte de întâmplarea personală cu "familia fericită" pe care am urmărit-o demult, în stațiune. Poate de aceea mi-a venit gândul că îndrăgostirea e o mare taină. Și la tinerețe, și la bătrânețe. Ea nu ține cont de vârstă, de rang social, de sănătate, ori de alte îngrădiri. Îndrăgostirea adevărată, nu aceea jucată și mimată după scenete și telenovele atât de la modă azi. Să simți că cel din fața ta este perechea perfectă, că poate răspunde exact așa cum ai vrea chemării tale, este mare lucru. Și rar. Să înțelegi din prima clipă că el este jumătatea pierdută atunci, demult, la începutul lumii, și în aceeași clipă să înțelegi că n-ai nicio șansă de a rămâne lângă el. Cum să judeci așa ceva? Cum să dezaprobi o trăire atât de singulară și delicată? Cum să acuzi o femeie care a plâns două săptămâni, neștiind cum să primească acest dar târziu pe care viața i l-a pus dinainte tocmai ei, femeie măritată, aflată deja în partea a doua a vieții?
ANIȘOARA FILIP - Câmpina
Reproduceri după picturi de Ana Roxana Ilfoveanu