"Sunt un călător dezrădăcinat din România, întors să-şi caute rădăcinile". Trage încet dintr-o ţigară pe care şi-a răsucit-o singur şi, cu un gest larg, mă invită în "living", curtea casei sale din satul Richiş. Se numeşte Paul Hemmerth, iar povestea sa poate constitui cu uşurinţă scenariul unui film de succes. Limba română pe care o vorbeşte e corectă şi curată, dar e ceva în tonalitatea vocii care-i trădează hoinăreala prin lume. E unul dintre saşii plecaţi din ţară în perioada comunistă şi întors în anii '90, să caute ceva, fără să ştie ce anume. Între timp, a aflat. Iar faptul că pare a se fi regăsit pe sine i-a aşezat linişte în glas şi în gesturi.
Vândut, la 14 ani
Paul s-a născut şi a locuit la Mediaş, unde a făcut şi grădiniţa, şi şcoala, în limba germană. Româneşte vorbea doar cu copiii de pe stradă, când încingeau câte un meci de fotbal. Licean fiind, s-a întors în România, cu tatăl său, într-o vacanţă, la mare. "Încă de-atunci a fost ceva ce mi s-a părut cunoscut cumva: mirosul ţării mele, cel care avea să atingă partea românească din mine. Am început să percep ţara cu adevărat. Aşa au început să se lege lucrurile: la început e dorinţa, apoi vizualizarea ei, apoi cauţi căile prin care să poţi obţine acea dorinţă".
Şi Paul a început să caute. În primii ani de după Revoluţie, a tot venit şi a bătut la pas satele dimprejurul Mediaşului, interesat în special de fostele aşezări săseşti, depopulate prin plecarea localnicilor în Germania. Avea vreo 27 de ani când s-a decis să ceară cetăţenia română, pe care a primit-o un an mai târziu, împărţindu-şi viaţa între România şi Germania, fără a-i fi foarte clar unde e, pentru el, acasă. "Ceea ce am găsit aici părea o altă lume, cu case părăsite, cu porţi masive, pe care nu le puteai clinti din loc decât ridicate şi împinse, dincolo de care trebuia să dai cu bâta ca să poţi răzbate prin bălării". Casele săseşti au temelii de piatră, au ziduri, pivniţe uriaşe, sunt mici cetăţi, dar după plecarea saşilor, s-a pierdut mult din aspectul lor, deoarece casele au fost vandalizate de o anume minoritate (romă), ai cărei membri au vândut ţigle, cărămizi, au cam distrus tot ce mai era de preţ, pentru că nu era nimic care să-i lege de ele. Totul părea căzut din timp. Cu toate astea, dorinţa lui Paul de a-şi cumpăra o casă în România devenise obsedantă.
După ce s-a decis să cumpere casa, l-a sunat pe proprietar, în Germania. Când i-a transmis salutări din Richiş, sasul a început să plângă. Locuia într-un apartament micuţ, de bloc, unde vechile ştergare brodate luate la plecarea din ţară le foloseau acum drept perdele. Poate că, privindu-le, trăiau cumva iluzia unui cer mai albastru, lăsat în urmă, la Richiş. Era toamnă când Paul a venit din nou în ţară, cu proprietarul casei, pentru a finaliza tranzacţia. A găsit într-un sertar un teanc de fotografii alb-negru, cu margini dantelate, ca pe vremuri. Bucuros, i le-a arătat bătrânului sas, sugerându-i să le rânduiască într-un tablou. Cu un gest scurt, sasul a aruncat fotografiile în sobă, unde ardea focul. A mai spus doar că acesta e un capitol încheiat. "Am înţeles atunci ce însemna pentru el să părăsească aşa o casă, mare, frumoasă, trainică, ridicată şi locuită de generaţii întregi, şi să plece într-un bloc. Trist...".
Aventura caselor
Încet, încet, lucrurile au luat amploare. A mai cumpărat o casă, apoi şi-a dat seama că nu poate trăi singur în ele. Erau prea mulţi bani ce trebuiau investiţi, multe reparaţii, iar el nu putea acoperi totul. S-a gândit că o soluţie ar fi să mai primească oaspeţi: "Sunt un tip sociabil", spune, "şi vroiam să mă înconjur de oameni interesanţi". Aşa a început să amenajeze casele în stilul vechi, săsesc, punându-le la dispoziţia celor interesaţi. Le-a propus să participe la cheltuieli sau la lucrări, ca să poată întreţine ce e aici, fără să distrugă misterul şi locul acesta. "Ştii? În ţările bogate, te desparţi de vecini, stai cât de departe se poate, îţi faci un gard şi stai singur, iar asta nu e o fericire. M-am întrebat mereu: de ce toţi din ţările dezvoltate vin în ţările sărace? De ce nemţii, de exemplu, sunt campioni mondiali la călătorii? Ce caută? Ei, bine, caută locuri cum sunt la noi, căci la ei acasă totul e betonat, aceea e zona lor de siguranţă. Caută ceea ce au stricat acasă, ce au pierdut, caută suflet şi o comunitate, ca să nu mai fie singuri".
Şi Paul a biruit din nou. În ultimii cinci ani, 12 dintre cei care i-au trecut, iniţial, pragul ca oaspeţi şi-au cumpărat deja case în sat şi locuiesc, fie şi numai peste vară, aici. Sunt de mai multe naţionalităţi, dar şi câţiva români, din diferite colţuri ale ţării, care au preferat să renunţe la agitaţia urbană şi au ales liniştea Ardealului. "Sunt tot mai mulţi cei care, în vremurile astea tulburi, nu-şi mai găsesc liniştea sufletească. Aşa zisa socializare prin internet are şi avantaje, şi dezavantaje. Te face «lost in space», nu ştii unde mai ai pace, în ultimul sat din lume există internet şi aproape toţi stau pe telefon, românii, ca şi străinii, au ajuns să caute tot mai mult locuri în care să-şi încarce bateriile. Iar în satele româneşti asta se mai întâmplă, ele au suflet şi farmec, găseşti peste tot poveşti şi oameni faini". Pentru că se vedeau rar, Paul şi-a convins mama, în vârstă de 74 de ani, să se mute la Richiş, într-una dintre casele pe care le-a cumpărat ca să le restaureze. Soţul ei are 84 de ani şi stau deja de patru ani aici. Sunt bine, sănătoşi, că stau mai mult pe-afară. Din când în când, mai dau o fugă în Austria, la schi, dar tot aici se întorc.
Casa Noah
A fost foarte cald, la ora prânzului, când am ajuns la Richiş. Paul m-a invitat pe terasă, la umbră. Povestea a curs încet, uşor legănat, în ritmul balansoarelor pe care ne aşezaserăm. Dintr-odată, a început să plouă şi odată cu ploaia discuţiei noastre i s-a alăturat şi Catrinel, soţia cea tânără şi frumoasă a lui Paul. E constănţeancă, rătăcită, pe perioada studiilor, la Bucureşti, unde a absolvit Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice. Apoi, într-o zi l-a cunoscut pe Paul, a fascinat-o povestea lui şi în 2012, a ajuns pentru prima dată la Richiş, uimită să descopere ce lume plină de poveşti există în ţara noastră şi câte zone extraordinare de explorat. Şi i-a devenit parteneră entuziastă lui Paul, atât în viaţă, cât şi în proiectele lui turistice. Ce-a urmat n-a fost simplu, dar a fost nou, frumos şi pasionant, iar primul pas a fost să implice şi comunitatea locală în proiectul lor. Încet-încet, au identificat ce ştie să facă fiecare localnic, găsind oportunităţi ca să beneficieze şi ei de nişte bani de pe urma prezenţei turiştilor la Richiş. "Oamenii din sat se bucură că pot să împartă cu alţii din ce ştiu ei să facă; avem câteva familii care gătesc, nu am intervenit cu nimic, nu le-am zis ce să facă, cum să facă, nu... Cum sunteţi voi, cum simţiţi voi, aşa faceţi, apoi vedem ce se întâmplă. Unora le place, altora nu, unii se simt ciudat, alţii deranjaţi, dar lasă-i să-şi trăiască propria experienţă. Oamenii caută să se simtă bine, vor să se simtă ca acasă, doar că într-un alt loc. Ne ajută foarte mult aspectul satului, ceea ce au reuşit să facă saşii acum sute de ani şi s-a păstrat. Mulţi se miră, dar nu e cazul, pentru că lucrul bine făcut le-a fost saşilor reper de viaţă, tiparul unei civilizaţii săteşti care i-a influenţat şi pe românii din Transilvania", spune Catrinel.
Mai "fain" ca în Toscana
Catrinel şi Paul au făcut, separat şi împreună, o mulţime de filme documentare, prin care au încercat să promoveze o altă imagine a ţării noastre în lume. "Anul trecut, eu am fost producător local pentru două filme cu Casa Regală a României. M-aş fi dus să le fac fără niciun ban, pentru că simt că e o şansă de a ne promova ţara. Vin străini la noi şi ne spun că e mai fain ca în Toscana. Mi se umple inima! Şi acolo e fain şi mulţi or să spună că aici nu-s servicii ca în Toscana. Nici n-o să fie, pentru că şi noi suntem altfel. Dacă cei ce vin sunt mulţumiţi şi bucuroşi, e bine. Dar am observat că tuturor le place să vină într-un loc autentic, care să spună ceva despre rădăcini".
Catrinel şi Paul. Doi oameni liniştiţi şi frumoşi, fugiţi de tumultul cotidian al vieţii citadine, care au ales să se implice, în felul lor, în promovarea imaginii României în lume. La Richiş, ca şi aiurea, în alte sate româneşti, timpul se odihneşte şi el, umblând desculţ, prin iarbă. Pe stradă, oamenii mă salută, ca şi când ne-am cunoaşte de-o viaţă. Se bucură să mă vadă, la fel cum mă bucur şi eu.
Foto: Arhiva personală Casa Noah (5)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
