PAUL HEMMERTH: "Partea mea de Românie trebuia împlinită"

Camelia Starcescu
Există și sași fericiți

"Sunt un călător dezrădăcinat din Ro­mânia, întors să-și caute rădă­ci­ni­le". Trage încet dintr-o țigară pe ca­re și-a răsucit-o singur și, cu un gest larg, mă in­vită în "living", curtea casei sale din satul Richiș. Se numește Paul Hemmerth, iar povestea sa poa­te constitui cu ușurință scenariul unui film de suc­ces. Limba română pe care o vorbește e corectă și curată, dar e ceva în tonalitatea vocii care-i tră­dează hoinăreala prin lume. E unul dintre sașii ple­cați din țară în perioada comunistă și întors în anii '90, să caute ceva, fără să știe ce anume. Între timp, a aflat. Iar faptul că pare a se fi regăsit pe sine i-a așezat liniște în glas și în gesturi.

Vândut, la 14 ani

"Sașii spun că un copac bătrân nu-l mai muți, pentru că moare. Aveam 14 ani când, împreună cu părinții mei, am fost vândut de sistemul co­mu­nist, ca marea majoritate a sașilor. Am crescut în Germania, acolo am făcut studiile, armata, dar a rămas undeva, așa, ca o neîmplinire, partea mea de Românie, pentru că nu apucasem s-o cu­nosc cum se cuvine, din nici un punct de vedere".
Paul s-a născut și a locuit la Mediaș, unde a făcut și grădinița, și școala, în limba germană. Românește vorbea doar cu copiii de pe stradă, când încingeau câte un meci de fotbal. Licean fiind, s-a întors în România, cu tatăl său, într-o vacanță, la mare. "Încă de-atunci a fost ceva ce mi s-a părut cunoscut cumva: mirosul țării mele, cel care avea să atingă partea românească din mine. Am început să percep țara cu adevărat. Așa au început să se lege lucrurile: la început e do­rința, apoi vizuali­zarea ei, apoi cauți căile prin care să poți obține acea dorință".
Și Paul a în­ceput să caute. În pri­mii ani de după Re­voluție, a tot venit și a bătut la pas satele dimpre­ju­rul Me­dia­șu­lui, inte­re­sat în spe­cial de fos­tele așe­zări să­sești, de­popu­late prin plecarea lo­calnicilor în Ger­ma­nia. Avea vreo 27 de ani când s-a decis să ceară ce­tățenia română, pe care a primit-o un an mai târziu, împărțindu-și viața între România și Ger­mania, fără a-i fi foarte clar unde e, pentru el, acasă. "Ceea ce am găsit aici părea o altă lume, cu case părăsite, cu porți masive, pe care nu le pu­teai clinti din loc decât ridicate și împinse, din­colo de care trebuia să dai cu bâta ca să poți răz­bate prin bălării". Casele săsești au temelii de pia­tră, au ziduri, pivnițe uriașe, sunt mici cetăți, dar după plecarea sașilor, s-a pierdut mult din as­pectul lor, deoarece casele au fost vandalizate de o anume minoritate (romă), ai cărei membri au vândut țigle, cărămizi, au cam distrus tot ce mai era de preț, pentru că nu era nimic care să-i lege de ele. Totul părea căzut din timp. Cu toate astea, dorința lui Pa­ul de a-și cum­păra o casă în Ro­mâ­nia devenise ob­se­dantă.
Și, într-o zi, a ajuns la Richiș, unul dintre sa­te­le comu­nei Bier­tan, la doar câți­va km de Me­diaș. I-a plăcut dru­mul până a­colo și faptul că întreg pei­sajul lăsa loc de in­ter­pretare și poe­zie. "Era ca pe vre­mea bunici­lor, dar tare fru­mos", spune Paul zâm­bind. S-a plim­bat singur prin sat și a tot întrebat de-o casă de vânzare. A avut no­ro­cul să-i iasă în cale ultimul sas din Richiș, Johann Schaas, cu care a vorbit în limba ger­mană, pentru că Paul nu știe săsește. Și atunci a văzut casa. L-a găsit pe cel ce-o avea în grijă, iar acesta a venit și i-a deschis poarta. Curtea era de-a dreptul împădurită de buruieni. S-a așezat pe-o piatră și a știut, înainte să vadă camerele, că aceasta e casa pe care și-o dorea, pe care o visase. "Eu merg după presimțire; dacă simt locul, înseamnă că e al meu. Asta am simțit. M-a întristat însă foarte tare ceea ce aveam să descopăr ulterior. Sașii au plecat lăsând totul în urmă: mobila, sertare întregi cu fotografii, per­dele, covoare erau neatinse după ani de zile de pă­răsire. Înăuntru, totul era neschimbat", po­vestește Paul.
După ce s-a decis să cumpere casa, l-a sunat pe proprietar, în Germania. Când i-a transmis salutări din Richiș, sasul a început să plângă. Locuia într-un apartament micuț, de bloc, unde vechile ștergare brodate luate la plecarea din țară le foloseau acum drept perdele. Poate că, pri­vindu-le, trăiau cumva iluzia unui cer mai al­bastru, lăsat în urmă, la Richiș. Era toamnă când Paul a venit din nou în țară, cu proprietarul casei, pentru a finaliza tranzacția. A găsit într-un sertar un teanc de fotografii alb-negru, cu margini dan­telate, ca pe vremuri. Bucuros, i le-a arătat bă­trânului sas, sugerându-i să le rânduiască într-un tablou. Cu un gest scurt, sasul a aruncat foto­grafiile în sobă, unde ardea focul. A mai spus doar că acesta e un capitol încheiat. "Am înțeles atunci ce însemna pentru el să părăsească așa o casă, mare, frumoasă, trainică, ridicată și lo­cuită de generații întregi, și să plece într-un bloc. Trist...".

Aventura caselor

De vreo 30 de ani, Paul colaborează cu o firmă mare de turism din Germania. Este ghid internațional, iar acum are deja la activ peste 2500 de ghidaje în toată lumea. Așa i-a venit ideea de a veni mai des în România și de a se ocupa mai serios de casa cumpărată la Richiș. "Am vrut să repar, să amenajez, să schimb câte ceva, să mă înrădăcinez iarăși aici".
Încet, încet, lucrurile au luat amploare. A mai cumpărat o casă, apoi și-a dat seama că nu poate trăi singur în ele. Erau prea mulți bani ce trebuiau investiți, multe reparații, iar el nu putea acoperi totul. S-a gândit că o soluție ar fi să mai pri­meas­că oaspeți: "Sunt un tip sociabil", spune, "și vroiam să mă înconjur de oameni interesanți". Așa a început să amenajeze casele în stilul vechi, săsesc, punându-le la dispoziția celor interesați. Le-a propus să participe la cheltuieli sau la lu­crări, ca să poată întreține ce e aici, fără să dis­trugă misterul și locul acesta. "Știi? În țările bogate, te desparți de vecini, stai cât de departe se poate, îți faci un gard și stai singur, iar asta nu e o fericire. M-am întrebat mereu: de ce toți din țările dezvoltate vin în țările sărace? De ce nemții, de exemplu, sunt campioni mondiali la călătorii? Ce caută? Ei, bine, caută locuri cum sunt la noi, căci la ei acasă totul e be­tonat, aceea e zona lor de siguranță. Caută ceea ce au stricat acasă, ce au pierdut, caută suflet și o comunitate, ca să nu mai fie singuri". Cu asemenea argumente, Paul i-a con­vins pe cei de la agenția de turism cu care co­labora să fie reprezentantul lor pentru Ro­mânia, lăsându-i libertatea de a crea singur pro­grame atractive pentru turiști. "Mi-am dorit să împărtășesc cu alții ceea ce mie mi s-a luat prin mutarea în Ger­ma­nia, să des­copăr, la rândul meu, Ro­mânia. Dar, la un mo­ment dat, ritmul acesta nu mi-a mai per­mis să mă ocup deloc de amenajarea caselor. Și atunci am început să organizez cursuri, ca să-i învăț și pe alții ce și cum, să promovăm țara, să schimbăm imaginea pe care nemții - și nu numai ei! - o au despre România, una nu foarte pozitivă, din păcate".
Și Paul a biruit din nou. În ultimii cinci ani, 12 dintre cei care i-au trecut, inițial, pragul ca oas­peți și-au cumpărat deja case în sat și lo­cu­iesc, fie și numai peste vară, aici. Sunt de mai multe naționalități, dar și câțiva români, din dife­rite colțuri ale țării, care au preferat să renunțe la agitația urbană și au ales liniștea Ardea­lu­lui. "Sunt tot mai mulți cei care, în vre­murile astea tul­buri, nu-și mai gă­sesc li­niș­tea sufle­tească. Așa zisa so­cializare prin inter­net are și avan­taje, și deza­van­taje. Te face «lost in space», nu știi unde mai ai pace, în ulti­mul sat din lume e­xis­tă in­ter­­net și a­proa­pe toți stau pe telefon, ro­mâ­nii, ca și stră­inii, au ajuns să ca­ute tot mai mult locuri în care să-și în­carce bateriile. Iar în sa­tele româ­nești asta se mai în­tâmplă, ele au suflet și farmec, găsești peste tot povești și oameni faini". Pentru că se vedeau rar, Paul și-a convins mama, în vârstă de 74 de ani, să se mute la Richiș, în­tr-una dintre ca­sele pe care le-a cum­pă­rat ca să le restaureze. Soțul ei are 84 de ani și stau deja de patru ani aici. Sunt bine, sănătoși, că stau mai mult pe-afară. Din când în când, mai dau o fugă în Austria, la schi, dar tot aici se întorc.

Casa Noah

A fost foarte cald, la ora prân­zului, când am ajuns la Richiș. Paul m-a invitat pe terasă, la um­bră. Poves­tea a curs încet, ușor legănat, în ritmul balan­soa­relor pe care ne așezaserăm. Dintr-odată, a început să plouă și oda­tă cu ploaia discuției noastre i s-a alăturat și Catri­nel, soția cea tânără și frumoasă a lui Paul. E cons­tăn­țeancă, rătăcită, pe perioada studiilor, la Bucu­rești, unde a absolvit Facultatea de Comu­nicare și Relații Publice. Apoi, într-o zi l-a cu­noscut pe Paul, a fascinat-o povestea lui și în 2012, a ajuns pentru prima dată la Richiș, uimită să des­copere ce lu­me plină de povești există în țara noastră și câte zone extraor­dinare de explorat. Și i-a devenit parte­neră entuziastă lui Paul, atât în viață, cât și în proiectele lui turistice. Ce-a urmat n-a fost sim­plu, dar a fost nou, frumos și pasionant, iar primul pas a fost să implice și comu­ni­tatea locală în pro­iectul lor. Încet-în­cet, au identificat ce știe să facă fiecare lo­calnic, găsind opor­tunități ca să bene­fi­cieze și ei de niște bani de pe urma prezenței tu­riș­tilor la Richiș. "Oamenii din sat se bucură că pot să împartă cu alții din ce știu ei să facă; avem câteva familii ca­re gătesc, nu am intervenit cu ni­mic, nu le-am zis ce să facă, cum să fa­că, nu... Cum sun­teți voi, cum sim­țiți voi, așa faceți, apoi vedem ce se întâmplă. Unora le place, altora nu, unii se simt ciudat, alții deran­jați, dar lasă-i să-și tră­iască propria expe­riență. Oamenii caută să se simtă bi­ne, vor să se simtă ca acasă, doar că într-un alt loc. Ne ajută foarte mult as­pectul satului, ceea ce au reușit să facă sașii acum sute de ani și s-a păstrat. Mulți se miră, dar nu e cazul, pentru că lucrul bine făcut le-a fost sașilor reper de viață, ti­parul unei civilizații să­tești care i-a influențat și pe românii din Transil­vania", spune Catri­nel.

Mai "fain" ca în Toscana

Speriat de tunete și de răpăitul ploii, câinele Noah dă să se adăpostească în casă. Paul îl strigă scurt, iar Noah vine și ni se așează cu­minte la pi­cioare. Din când în când, ridică ochii și ne privește cu interes, ca și când ar înțelege exact despre ce anume e vorba.
Catrinel și Paul au făcut, separat și împreună, o mulțime de filme documentare, prin care au în­cercat să promoveze o altă imagine a țării noastre în lume. "Anul trecut, eu am fost producător local pentru două filme cu Casa Regală a României. M-aș fi dus să le fac fără niciun ban, pentru că simt că e o șansă de a ne promova țara. Vin străini la noi și ne spun că e mai fain ca în Toscana. Mi se umple inima! Și acolo e fain și mulți or să spună că aici nu-s servicii ca în Toscana. Nici n-o să fie, pentru că și noi suntem altfel. Dacă cei ce vin sunt mulțumiți și bucuroși, e bine. Dar am observat că tuturor le place să vină într-un loc autentic, care să spună ceva despre rădăcini".
Catrinel și Paul. Doi oameni liniștiți și frumoși, fugiți de tumultul cotidian al vieții citadine, care au ales să se implice, în felul lor, în promovarea imaginii României în lume. La Richiș, ca și aiurea, în alte sate românești, timpul se odihnește și el, umblând desculț, prin iarbă. Pe stradă, oamenii mă salută, ca și când ne-am cunoaște de-o viață. Se bucură să mă vadă, la fel cum mă bucur și eu.

Foto: Arhiva personală Casa Noah (5)