"Formula AS" în Sălaj - Vrăjitorul

- Aproape în fiecare sat românesc există o poveste legată de un om "special", ciudat, altfel decât restul comunităţii, un ins cu puteri magice şi, poate, tocmai din cauza asta, de neuitat. O astfel de poveste am aflat şi în Sălaj. Într-un cătun de pe valea Barcăului, de sub Munţii Plopiş, a trăit, până nu demult, un om cu darul înainte-vederii. Unii l-au considerat sfânt, alţii vrăjitor. Am adunat câteva dintre povestirile celor ce l-au cunoscut şi care depun mărturie despre puterile lui -

Steaua darului

"Taică-su a lui Niculae avea apucături şi dacă bea, era agresiv şi îi scotea afară pe toţi din casă. Şi Niculae merea cu maică-sa şi cu fraţii pe uliţă şi dormeau în câmp... aşa or trăit. Că, până într-o zi, când de la supărare, co­pilul a început a se gândi ce să facă: să îl omoare pe tată-su sau să se omoare el? Că nu mai suporta. Nu mai pu­tea duce. Şi-atunci o văzut o steauă pe cer, care l-o lu­mi­nat. Şi el atunci şi-a schim­bat gândurile, o in­trat ceva, aşe, în el. De-atunci el s-o schimbat", povesteşte un bătrân, aşezat pe băncuţa din faţa porţii casei sale din satul Călin, unde am ajuns într-o dimineaţă de iunie, dornic să aflu povestea ţăranului clar­vă­zător. Aşa se pare că a în­ceput, cu o stea. Atunci i s-a schimbat şi numele în sat. Lui Nicolae i s-a spus Vră­jitorul, deşi părea un om obişnuit, căsătorit, cu o familie mare - patru fete şi doi băieţi. Locuiau cu toţii în cătunul Călin din munţii Plopiş, nu departe de satul Preoteasa, din judeţul Sălaj, şi Niculae se ocupa, ca orice ţăran, cu agricultura. Avea pământ mult de lucrat, ţinea oi şi vite, dar de când "îl luminase steaua" avea şi o putere: de a vedea într-o clipită, atât trecutul, cât şi viitorul oamenilor. La început, sătenii au pus "zicerile" lui pe seama pravilei şi a unei cărţi foarte vechi, fără coperte, din care învăţase să "citească" oamenii. Numai că baci Nicolae le spunea nu doar ce a fost, ci şi ceea ce va fi. Le ştia problemele din case şi din familie, le cunoştea gândurile, fie cât de vechi. Unii săteni au început să îl ocolească, în­toc­mai ca pe un strigoi sau ca pe unul cu puteri necu­rate, însă vestea despre vrăjitorul care îţi spune vii­torul s-a întins pe valea Barcăului şi tot mai mulţi ţă­rani au început să urce la casa lui, din cătunul Călin, ca să le zică de soartă. În anii '70, atât de multă lu­me venea la el, chiar şi din oraşele din împreju­rimi, încât Miliţia s-a sesizat şi a înce­put o anchetă.

Miliţia intră pe fir

Pentru Valea Barcăului, magia nu este, nici astăzi, ceva neobişnuit. Oamenii încă aşteaptă şi as­cultă "nevăzutele" cum şuşotesc la geamuri, în noap­tea de Sfântul Andrei, aud plânsetele copiilor ce au murit nebotezaţi şi ies afară din casă, pen­tru a le arun­ca hăi­nuţe spre cer, sau pun usturoi în gura morţilor ce ar putea să devină strigoi. Pe vremea lui baci Nicolae, oamenii simpli, cu puteri neobişnuite, nu erau ceva nemaîntâlnit în acea zonă: "Pe bunicul meu, Truşu, toată valea îl cunoştea, ca vraci care dă leacuri. Doar punea mâna pe un animal şi putea spune ce boală are şi dacă o să trăiască sau nu. El nu avea şcoală, dar primise acest dar şi lumea ve­nea la el şi respecta ceea ce zicea", povesteşte mai departe bătrânul. Autorităţile comuniste au închis ochii la vechile practici magice, însă cazul lui baci Nicolae părea să fie altceva: prea mulţi oameni veneau la el să îl asculte şi să îi urmeze sfatul.
Nicolae Sabău, din Preoteasa, poreclit Emi­nescu, pentru că îi place să scrie poezii, trebuia să îi fie ginere lui baci Nicolae. Se în­drăgostise de una dintre fetele lui. În cele din urmă nu s-au căsătorit, dar el a rămas un apropiat al Vră­jitorului, primit oricând, cu drag, în casa din Călin. Domnul Sabău îşi amin­teşte foarte bine când au început an­chetele Miliţiei: "Oda­tă or venit cu IMS-ul să-l ia la Miliţie, că începuse să se audă de el că spune oamenilor fel şi fel. Or venit şi or spus: ia-ţi cartea sau ce ai şi vino cu noi! Şi el a zis că nu are nicio carte şi numa cu capu lui ştie despre oameni. L-or luat.Era un miliţian tânăr, unu Zahu, şi pe când plecau, ba­ciul i-a spus: «Mă, Ioane, să nu mă faci de râs în sat, să mă luaţi legat. Merem aşe, omeneşte, că n-am dat în cap la nime». Şi l-or urcat în maşină nelegat şi s-or dus către Şimleu. Amu, IMS-ul nu merea tare. Da cum o fo, că şoferul o pierdut controlul volanului şi s-a îmburdat IMS-ul pe de-o latură. Cum era cu prelată, or picat tăţi de-a-olaltă înăuntru. Or tăiat prelata şi-or ieşit. N-or păţit nimic, da baciu le-a zis: «Bată-vă Dumnezeu norocu de proşti! Cine-mi creşte mie pruncii, că era gata să mă omorâţi!. Mânce-vă omenia, mai bine veneam pe jos, peste corlate, dacă nu sunteţi vrednici. Ştiţi ce? Eu cu voi în măşină nu mai viu!». Şi de-acolo o vinit pe jos până sus, în Călin, iară miliţienii or rămas să scoată maşina din şanţ. Lucru ciudat o fo ăsta, că şi miliţienii s-or gândit cu teamă că nu-i lucru curat.După câteva zile, s-or întors miliţienii, tot cu Zahu în frunte şi or început a se ruga de el: «Mă, tre să meri cu noi, că aşe ne-or cerut şefii şi ne faci probleme». Şi până la urmă, aşe, omeneşte, nelegat, l-or dus la miliţie. L-or băgat într-un birou şi tăt se perindau unu după altu la el. Da el nu avea ce să le spună şi ei nu scoteau ni­mic de la el. Că ce are, de unde are. O venit unu cu funcţie mai mare şi s-o enervat: «Las că scot eu mintenaş de la el, şi ce-o supt de la mă-sa!», a zis către hăilalţi miliţieni, de faţă cu Nico­lae. Da când or rămas numa ei doi, baciu o zis cătră el: «Nu cum­va să pui mâna pe mine! Tu te gândeşte mai bine ce ai acasă, la muiere, că dacă o mai laşi aşa, tăt singură, rămâi fără ea!". Şi i-o spus tăt ce era cu muierea lui. Mi­li­ţea­nu - numa îi tremurau pi­cioa­­rele. Şi pe-atunci, ştiţi cum era, că nu se prea găseau de nici unele, da miliţeanu a deschis uşa şi a strigat la un subordonat: «Fă două cafele şi adă-le-ncoa!». Ăia s-or mirat tare, că cum ăsta îl an­chetează, şi a zis că scoa­te de la el tăt, şi amu îi dă cafele?! Da-pă cum îl anchetezi?, s-or mirat ei. Şi după ce-or stat la poveşti, l-o su­nat pe şefu lui mai mare şi i-o spus «Tulai Doamne, că ăsta nu ştiu de unde ştie! Di tăte câte sunt pe pământ le zice şi mi-a zis şi de muiere şi de aia şi de ailaltă. Îi bai mare, că dacă nu umblu după muiere are să fie rău şi de pruncu meu şi o să-şi piardă mintea». Şi-atunci o vint şi şefu de la Zalău. Două zile o stat pe-acolo şi tăt cu mâncare adusă de la restau­rant s-or tratat. Când or chemat maşina miliţiei din sat să îl ia, or crezut că şi tre să îl ducă pe la vreun penitenciar. Când colo, tăt ho­rind a venit baciu acasă, pe IMS, aşe l-or ome­nit la miliţie".
De-atunci, baci Ni­colae a fost lăsat în pace. Şi-a văzut de gospodăria lui din mun­te şi oamenii au continuat să vină la el.

Puterile neştiute

În cătunul Călin nu e chiar simplu să ajungi: e ascuns în munte şi trebuie să cunoşti potecile ca să ajungi până acolo. De aceea, mulţi oa­meni care veneau la Vrăjitor îşi căutau că­lăuze în satele din apropiere. Mulţi erau veniţi de la oraş, unii dintre ei erau chiar oameni cu funcţii mari, directori sau şefi. Unii veneau cu probleme de serviciu, dar cei mai mulţi veneau să găsească soluţii şi răspunsuri la probleme de familie. Un om din sat, Alexandru Bodea, a fost călăuză de multe ori pentru aceşti oameni şi, de multe ori, a asistat şi la discuţiile pe care le aveau cu Vrăjitorul.
"De multe ori îi duceam la el pe valea Ia­zului. Drumul era mai greu, dar era mai scurt. O venit la el odată o familie: o femeie, că nu se înţelegea cu bărbatul. Când să treacă pârleazul la el, baciu stătea şi se odihnea şi numa se uita la ei cum vin. Şi femeia nu prea putea să treacă pârleazul şi l-a rugat pe omul ei să o ajute, că nu-şi poate ridica picioarele. Reuşeşte să trea­că şi se apropie de baci. Şi no, o-nceput a-i zice baciul:
- Ce te tăt plinji de picioare, că numa cu ele în sus ţi-o plăcut să stai tătă viaţa şi amu te plinji de ele! Amu doară-te, că n-o ve­nit dejeaba acea du­rere. Şi zice, arătând cătră bărbat:
- Gudă, ţi-ai adus şi câinele cu tine? Aista-i câinele tău! Până nu îţi schimbi comporta­mentul, de bine nu dai! Şi tu, până nu ai grijă de familie aşa cum tre să facă un bărbat, tăt înspre rău merji şi bine n-o să ajunji. Cum meri tu şi cânţi în bise­rică, dacă tu eşti moşcolit (murdărit)? Io am vrut să plec de ruşinea lor, da vrăjitorul a zis «Şezi aci, lângă mine!». Am şezut. Femeia şi-a făcut curaj şi a zis că are un prunc, dar nu vrea să meargă la lucru şi nici să vorbească cu oaminii, nici la şcoală să meargă. Numa mâncă şi mere şi se bagă în nişte spini şi stă acolo. Baciu i-a zis: «Aceia draci din el îs ai tăi, nu ai lui. N-are pruncul ăla nicio vină, datorită ţie îi aşe ». Şi-nce­pu femeia să plângă...
- Tu ai venit pent tine or pent prunc? a între­bat-o.
- Am venit pent prunc.
- Da tu când ai văzt că meri tăt dintr-un păcat într-altu, nu te-ai gân­dit că să răsfrânje asupra pruncilor tăi?
- Nu m-am gândit.
- Vrei să te schimbi?
- Aş face orice păntru prunc...
- Dacă te schimbi, şi pruncul tău a fi bine. Altfel... nici nu mai avem ce să stăm de vorbă. Ş-apoi s-a întors cătră bărbat şi i-a zis că dejeaba mere şi cântă în biserică: dacă nu se schim­bă, va ajunje rău. Le-o zis tăt la oamenii ceia, că or plecat cu capu în pământ şi zicând că omu ăsta vede altal prin tine", îşi aminteşte Alexandru.

Untul din moalele capului

Erau şi zile când baciul Nicolae nu primea pe nimeni. Erau zile în care lăsa treburile casei şi dispărea, nu ştia nimeni unde este, dar se bă­nuia că se retrage şi mai sus, în munte. Nu primea pe nimeni, nici duminica şi nici în zilele de post. Câteodată, cobora să îşi lucreze o bu­cată de pământ, jos, în Preoteasa, şi atunci multă lume de pe valea Bîrcăului venea la el să ceară sfat. Nu le lua niciodată bani pentru sfaturi, îi ruga, în schimb, să sape o bucată din terenul său, "atât cât v-ar fi pe plac". Le vorbea oamenilor deschis, fără ocolişuri, şi le spunea tot adevărul în faţă, câteodată cu vorbe ţără­neşti, cam dure. Însă cei ce veneau la el ştiau că aşa îi este felul şi acceptau vorbele lui şi făceau ceea ce le spunea. Odată a venit la el un ofiţer de armată. I se infectase arătătorul de la mâna dreaptă, i se cangrenase, şi toţi medicii îi spuseseră că trebuie tăiat. Omul era fără spe­ranţă: dacă îi amputau degetul, trebuia să iasă la pensie forţat, să renunţe la meseria şi cariera lui. Vrăjitorul, de când l-a văzut i-a spus: "Stai mă, liniştit, că nu-ţi taie nimeni niciun dejet. Meri acasă, ia o bucată de unt gras, cât o cutie de chibrituri, şi o pui pe cap, în creştet şi să o leji bine. Apoi să traji şi un fes păşte şi să şezi aşe, până s-o topi untul ăla în moa­lele capului. Să-ţi între în creier untul ăla, asta îţi tre­be ţie, că de-acolo îi baiu! Şi să ţâi posturile din anu ăst şi să pui nişte babe cu­rate să să roaje pentru tine şi dacă să poate să şi pos­tească". De multe ori, oa­menii care veneau la el primeau astfel de sfaturi, despre care nici nu ştiai ce să crezi: sunt o glumă, o bat­jocură menită să te sme­rească, sau chiar ăsta era tratamentul? Şi ofiţerul a fost descumpănit când a au­zit ce are de făcut. Dar a mers acasă, a făcut exact ce i-a zis vrăjitorul şi, după ani de zile, s-a întors în sat să îi mulţumească: avea toa­te degetele şi încă era ofiţer al Armatei.
Unii oameni, când ur­cau la el mai înjurau, că era greu drumul până sus, în Călin, şi mai erau spini şi ziceau: "Da unde s-a putut muta şi omu ăsta! Ce i-o fi trebuit aşa sus?". Şi altele spuneau... dar când ajun­geau, Vrăjitorul le zicea celor nemulţumiţi: "Tu ai venit dejeaba. Du-te şi stai pe piatra aia deoparte şi-ţi revină, că tu ai ve­nit dejea­ba". Se mirau oamenii, dar baci Ni­colae nu se răzgândea: "Aşa, bine! Ştii ce ai vorbit pe drum. Ştii ce ai zis? Du-te şi stai, că oi mai veni o dată, şi atunci oi veni cu gânduri bune şi atunci om fi preteni. Astăzi nu stăm de vorbă".
În amintirea celor din Preoteasa a rămas şi o întâmplare cu unul de-al lor. La cârciumă, unul din vlăjganii satului a râs şi a zis către Vrăjitor: "Baciule, nu-mi ghiceşti şi mie?". O singură dată s-a uitat la el vrăjitorul şi i-a zis, de faţă cu ceilalţi: "Cum s-o dus tată-tu ştie tătă lumea, că s-o spânzurat. Şi tu, cât eşti de mare şi te dai tare, gânduri de-alea şi ţie îţi vin câteodată în cap. Tu să nu te laşi, să îţi vezi de drumul tău! Ai face mai bine să te roji, că sângur, fără Dumnezeu, îi greu la treburi de-astea". Şi s-a făcut linişte în cârciumă, în timp ce baciul a ieşit, pornind către cătunul lui din munte.

Magie şi rugăciune

Unii au zis despre el că-i sfânt ascuns în lu­me, alţii au zis că face magie albă şi că de-aia îi alungă pe cei ce vin să le descânte împotriva duşmanilor sau vecini­lor. Pe mulţi îi punea să facă anumite slujbe la biserică şi apoi le zicea să meargă să ia apă de la izvoare "până a răsări soarele". Pe unii îi trimitea la trei izvoare, pe alţii la şapte sau chiar la nouă. Şi trebuiau să bea din apa aia, sau chiar să gă­tească cu ea. Erau anumite rugăciuni ce trebuia să le zică omul înainte să ia apă din izvor, dar să ia apă "în josul râului", spre vale, cum curgea apa, nu invers, cu vasul către izvor. Porneau oamenii imediat după mie­zul nopţii ca să ajungă la atâtea izvoare. Şi după ce luau apă, dacă se întâlneau cu careva, nu aveau voie să vorbească, nici la Bună ziua să nu răspundă.Cu toate aceste vechi ritualuri ma­gice, la care îi îndemna pe oameni, vrăjitorul se înţe­legea bine cu preotul din sat şi se respectau reciproc. Pentru anumite pro­bleme, vrăjitorul recomanda doar post, rugă­ciune şi anumite slujbe. Mai ales celor ce ve­neau să se plângă că nu se mai înţeleg cu copiii le spunea aşa: "Ţineţi posturile şi mergeţi să vă facă un preot Rugăciunea Fiului Risipitor. Puteţi să o faceţi oriunde, la orişice biserică sau mânăstire, dar eu vă spui că mai mare trecere la această rugăciune, cum are părintele Bercea, din satul nostru, nu are nimeni". Şi părintele făcea slujbe oamenilor, după cum recomanda baciu Nicolae şi multe probleme se rezolvau. Erau însă şi părinţi cărora le spunea că problema nu se poate rezolva, că destinele sunt hotărâte. Nicolae Sabău îşi aminteşte o întâmplare la care a fost martor, o problemă a unor rude apropiate: "Au mărs părinţii la el şi i-au spus problema: fata lor, şi frumoasă de n-aveai ce să îi bagi de vină, şi cu zestre bună, s-a îndrăgostit de un argat din curtea lor. Ar fi vrut să îi despartă, dar nu ştiau cum. Şi baci Nicolae le-a spus: «Rugaţi-vă să rămâie împre­ună, că aşa cum se vor despărţi mai târziu, o să vă doriţi să rămâie împreună. N-aveţi ce le face...». Şi după ani de zile după ce s-or luat, fata a fugit cu vărul soţului. Abia atunci şi-or amintit părinţii de vorba baciului, da nu mai era nimic de făcut, că or fugit prin Oradea şi nimeni nu o mai ştiut că unde sunt."

Sfârşitul

Când baci Nicolae a căzut bolnav la pat era destul de tânăr, avea doar 62 de ani. Era în anul 1997. Trupul lui robust, de ţăran învăţat cu muncile grele ale câmpului, s-a topit parcă în câteva zile. Sudori reci curgeau pe el şiroaie, şi zi, şi noapte. Avea febră şi stătea întins în pat, ascultând radioul. Îi plă­cea să asculte vocile ve­nite prin văzduh până în acea cutie micuţă, de la capătul patu­lui. Rudele au vrut să îl du­că la spital, "să nu-l joiască boala" (adică să nu treacă de ju­mătatea ei, precum ziua de joi trece de jumă­ta­tea saptămânii), dar a refu­zat: "Nu am unde mere. Tre să se întâmple. Tre să mă duc". Rudele au în­cercat să îl îmbărbăteze şi îi spuneau: "Da unde-ai mere?". "Nu vă faceţi griji, calea mea îi ştiută". În ultimele mo­mente, a chemat-o la el pe fata lui cea mai mică, Au­gustina. A vrut să îi spună nişte lucruri, poate secretul puterilor lui, dar fata a refuzat să as­culte, poate din teama unei responsabilităţi prea mari. Ultimele sale cuvinte au fost: "Îmi pare rău că mă duc şi duc cu mine tăt ce am".

(Fotografiile autorului)