Preoţii Laurenţiu şi Marius Băcilă: Doi fraţi într-o Lumină

- Laurenţiu şi Marius Băcilă sunt fraţi gemeni. Amândoi, preoţi. Am avut ocazia de a-i vedea slujind împreună Sf. Liturghie, într-o duminică de iunie, în biserica micuţă din Richiş (jud. Sibiu), acolo unde Marius este preot-paroh. Fratele geamăn, Laurenţiu, păstoreşte comunitatea ortodocşilor din Offenburg (Germania) -

"Achime, când cresc copiii, îi fac pochi, ca tine!", i-a spus cumnatului său, preot la Sibiu, mama gemenilor Bă­cilă, pe când aceştia erau de-o şchioapă. Frumoasa Anica nu ştia cât de curând avea să plece, lăsân­du-şi pruncii în mâna lui Dumnezeu, ea însoţindu-le paşii ca înger de lumină. De crescut, i-au crescut tatăl şi bunicii pa­terni, iar unchiul i-a vegheat me­reu din umbră, influenţându-le, pe neştiute, deve­nirea.

Doar faptele bune

"A fost dorinţa mamei să ajun­­gem preoţi. Bu­nicii ne du­ceau la biserică duminică de dumi­nică, cântam în strană, sub supravegherea discretă, de la distanţă, a unchiului preot. Fără să ne dăm sea­ma, am prins drag de biserică. Apoi, am mers tot pe calea asta şi n-am făcut rău. Am împlinit şi voia ma­mei, şi voia bunicilor, şi acum încercăm să împlinim şi voia lui Dumnezeu. Asta e mai greu un pic, pentru că toţi suntem oameni şi trăim vremurile pe care le trăim, printre oameni aşa cum sunt", spune părintele Marius.
Părintele Marius e reţinut la vorbă. Îmi spune că nu e nimic spectaculos în viaţa unui preot de ţară, din­tr-o parohie mai degrabă săracă. "Nu-s obişnuit să mă plâng. Ce rost are? Dacă te aude cineva, poate-i pare bine şi-i faci un păcat omului...", îmi spune, zâmbind amar. E preot aici, la Richiş, de 25 de ani, după ce alţi aproape trei slujise într-o paro­hie din judeţul Satu-Mare. Oarecum ciudat, biserica ortodoxă de aici nu e nicăieri men­ţionată docu­mentar. Există doar, în documente săseşti, o simplă informaţie, conform căreia românii se rugau şi ei, undeva. "Probabil, se rugau în casa vreunui gospo­dar, îmi spune părintele, căci românii nu se bucu­rau, la acea vreme, de prea multe drep­turi. Erau acceptaţi doar aşa, mai pe la margine. Din păcate, se pare că le-a cam plăcut acest statut, căci şi azi, în loc să ne strângem unul lângă altul, să fim mai uniţi, tot cam pe margini o luăm...".
Bisericuţa în care părintele Marius slujeşte acum a fost construită între anii 1925-1928, din fonduri proprii ale parohiei şi cu bani adunaţi din sate, prin strădania comitetului parohial de la acea vre­me, fără nici un fel de contribuţie din partea auto­rităţilor, deşi Richiş era, pe-atunci, centru de co­mu­nă. Lipsa banilor a făcut ca biserica să fie ridicată fără fundaţie, aspect ce avea să influenţeze ulterior întreaga construcţie. De când a venit aici, părintele Marius a încercat, pe cât i-a stat în puteri, să aducă îmbunătăţiri clădirii, pentru ca starea de degradare în care se afla să nu fie fatală lăcaşului de cult. Astfel, cu ajutorul unor români plecaţi în Germania, în vremea când lucrurile mergeau mult mai bine ca acum, s-a reuşit subzidirea, schimbarea acoperişului şi zugrăvirea interioară şi exterioară, iar ceva mai recent, datorită unor bani primiţi de la Ministerul Culturii şi Cultelor, a fost schimbată pardoseala, putredă de mai mult timp. "E foarte greu, căci sunt credincioşi puţini şi nu sunt oameni bogaţi. Am mai puţin de 400 de credincioşi majori, iar din taxele pe care aceştia le plătesc la bi­se­rică abia de reu­şesc să-mi adun salariul lunar. Ştiu că poa­te mul­tora nu le vine să crea­dă, dar, de cele mai multe ori, în ziua de sa­lariu primesc doar flutu­raşul. Am fost nevoit, încă de la început, să mai fac şi altceva, că alt­fel nu ne-am fi des­curcat. Bani mulţi am văzut de două ori în via­ţă: când şi-au numărat fiicele mele banii de la nuntă. Când o vrea Dum­nezeu să fie, or fi, dacă nu, nu. În definitiv, ce ducem cu noi? Banii? Nu, ci faptele bune. Ba­nii rămân aici, buni să se certe alţii pe ei...", spu­ne părintele Marius.

Mama, îngerul din cer

Pe chipurile celor doi fraţi, timpul pare să-şi fi pus amprenta într-un mod ciudat. O fotografie din tinereţe le păstrează imaginea identică, im­po­sibil de diferenţiat în vreun fel. Acum, însă, la 47 de ani împliniţi, doar lumina din ochi le-a rămas neschimbată, una sin­gură pentru amândoi. "Ca doi ochi într-o lumină,/ Ca doi brazi dintr-o tulpină", vorba cântecului. O lumină tristă chiar şi-n zâmbet, rămasă, cu sigu­ranţă, aşa, după plecarea mamei la ceruri. Aveau doar 9 ani. Când amintesc de ea, cuvintele celor doi fraţi se opresc brusc, ca pe marginea unui mormânt deschis încă. Prezenţa mamei le însoţeşte paşii şi acum, în chip tainic, aşa cum a făcut-o în viaţă fiind. "La toate evenimentele fericite din viaţa noastră, cununii, botezuri, am simţit-o pe mama acolo. Si­gur, nu fizic, dar mereu e o adiere, o boare, acolo, lângă mine", spune părintele Marius. Părintele Laurenţiu îşi aminteşte că a primit binecuvântarea ca preot în Germania, în 25 octombrie. "Ţin minte cu exactitate ziua de 25 octombrie, pentru că e ziua în care fusese înmormântată şi mama noastră. Asta a fost purtarea de grijă a lui Dumnezeu!".
Îl întreb cum de a ales să plece în Germania. Slu­jise până atunci, ca preot, în trei parohii din ju­deţul Cluj. "Cu siguranţă, a fost voia lui Dumne­zeu! M-am dus la muncă, pentru că aveam patru copii, doi băieţi şi două fete, şi nu era uşor deloc să ne descurcăm. Şi acum muncesc, deoarece preo­ţii din diaspora, în marea lor majoritate, nu sunt retribuiţi. La început am lucrat în curierat, dar era destul de greu să împac îndatoririle preoţeşti cu programul de acolo. Acum, domeniul în care lucrez îmi permite libertatea de a răspunde prompt orică­rei solicitări duhovniceşti", povesteşte părintele Laurenţiu.
Cu toate că anul acesta, Parohia Ortodoxă Ro­mână din Offenburg a împlinit 25 de ani de la în­fiin­ţare, în 2013, când părintele Laurenţiu ajunsese acolo, comunitatea nu era foarte închegată. Încă de la început, părintele Laurenţiu a slujit într-o biserică catolică, "Sf.Iosif". În primii doi ani, slujbele se ţi­neau într-o încăpere de la subsol, unde era loc pen­tru maxim 70 de persoane, poate 80, ceva mai în­ghesuiţi. "Era o situaţie hazlie, la un moment dat: familia noastră, având şapte membri, riscam să fim în biserică mai mulţi decât ceilalţi credincioşi, care nu erau, de regulă, mai mult de zece persoane", spu­ne zâmbind părintele Lauren­ţiu. "Parohia Orto­doxă Română din Offenburg a funcţionat cu sin­cope, în funcţie de situaţie şi de voia lui Dumnezeu, căci fără voia lui Dumnezeu nu se întâmplă nimic. ÎPS Serafim Joantă se gândise chiar c-ar trebui s-o închidă".
Odată cu statornicirea la Offenburg a părintelui Laurenţiu şi a familiei sale, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, parohia a-nceput să crească, iar spa­ţiul de slujire a devenit neîncăpător. Atunci, Dum­nezeu i l-a scos în cale părintelui Laurenţiu pe preo­tul Alois Balint, parohul bisericii catolice ce-i găz­duia şi pe ortodocşi. "Părintele Balint e un frate ca­tolic drag sufletului nostru şi comunităţii noas­tre. El ne-a ajutat, ne-a pus la dispoziţie, gratuit, bise­rica unde suntem şi azi, într-un cartier al ora­şului Offenburg. O bună lucrare împreună, cu bun-simţ şi cu prietenie, întotdeauna a fost de folos. Părin­tele Balint e un adept al icoanelor, îi plac, el e şi artist, cântă la orgă, la pian. E un om care ştie să aprecieze lucrurile cu bun-gust. Catolicii au slujbă doar vinerea, 45 minute. În rest, biserica e la dis­poziţia noastră, fără nicio îngrădire a cultului orto­dox. Acum, în fiecare duminică, vin la slujbă între 100-150 de persoane".

Iconostasul pe roţi

Părintele Marius îmi povestise despre iconos­tasul mobil din biserica din Germania a fratelui său. "Când ni s-a oferit spre slujire biserica, aveam două cruci şi două icoane mari, moştenite de la preoţii ortodocşi dinaintea mea. Şi ne-am gândit să facem cumva să ne simţim, chiar şi într-o biserică catolică, cât mai aproape de ortodoxie, fără a depăşi limitele bunului-simţ şi ale respectului pen­tru cei care ne primiseră în casa lor. Am luat nişte suporţi de umeraşe, pe roţi, pe care aşezam icoa­nele în timpul slujbei, improvizând astfel un ico­nostas. După o vreme, am gândit să mai înfrumu­seţăm cumva biserica, dar nu ştiam cum. M-am sfătuit cu părintele Alois Balint, care mi-a spus să fac un iconostas transparent, flexibil, care să poată fi mutat uşor. Aşa mi-a venit ideea. Acum, avem un iconostas adevărat, din două bucăţi, pe roţi, iar unde ar trebui să fie uşile împărăteşti e o arcadă pe care o prindem uşor în şuruburi. Biserica e ea în­săşi foarte ortodoxă, foarte fru­moasă, pentru că e simplă, duce spre o biserică de mânăstire", spune părintele Laurenţiu.
Părintele Laurenţiu vor­beşte aproape fără să res­pire. Nu repede, ci atât de însu­fleţit, încât îţi vine a crede că e acolo, la Offenburg, de-o viaţă, că oa­menii aceia sunt membrii propriei sale fa­milii.
"Estimativ, co­munitatea româ­nească din acea zonă e destul de mare, pentru că parohia Offenburg ţine de la Baden-Baden până spre Freiburg şi de la graniţa cu Franţa până spre Schwen­ningen, adi­că sunt aproape 100 km pătraţi. Am primit deja cereri de la 98 de familii care vor să adere la comu­nitatea ortodoxă, noi fiind înregistraţi ca ONG. Dar vin credincioşi din multe părţi, căci am mulţi fii du­hovniceşti în Germania. Sunt câteva familii care vin de la aproximativ 120 km. În zona Offenburg şi Aachen sunt peste 3.000 de români, dar aceştia nu-s numai ortodocşi, ci şi de alte religii. Uneori se în­tâmplă, poate o dată pe lună, ca timpul liber să şi-l dedice bisericii. Anul aces­ta, de Paşti, biserica a fost arhiplină, au fost peste 550 de persoane".
Interesant mi se pare că întreaga activitate a Parohiei Ortodoxe Române din Offen­­burg se desfăşoară fără niciun fel de taxe. Singurele sume de bani sunt cele care vin sub formă de donaţii, benevol, fără nicio condiţio­nare din partea preotului.
"Am considerat că, întâi de toate, parohia trebuie să crească, să se dezvolte, să vadă credincioşii că funcţio­nează, abia apoi să stabilim nişte taxe. Deocamdată, totul e benevol. De ce? Pentru ca să nu-i împovărăm şi noi pe românii de acolo. Că şi aşa se duc să muncească ca robii, să le fie un pic mai bine familiilor lor, iar dacă şi bise­rica vine să pună biruri, sigur că e mult mai greu pentru ei, iar biserica nu şi-ar mai afla rolul de mamă protectoare, aşa cum este sau cum ar trebui să fie. N-am un etalon să vă spun cu câtă bucurie vin, ştiind că nu sunt obligaţi să plătească! Mul­ţumesc lui Dumne­zeu că mi-a dat acest gând!
Să ştiţi că pe românii de afară îi apasă mai multe griji ca pe cei de aici: ei au asigu­rată ziua de mâine dacă muncesc şi sunt serioşi, altfel pot fi oricând în­lo­cuiţi cu alţii. Omul Europei e bun şi de folos până e util şi produce, dacă nu, e veriga slabă. A­tunci, îi înţeleg că aleg să vină mai rar la biserică. Dar mai e un aspect îmbucurător: în posturi, avem Sf. Maslu cu preoţi din Baden-Baden şi din Franţa, maslu pe care-l facem dumi­nica, după Sf. Liturghie. Programul începe la ora 9, cu Utrenia, apoi Sf. Liturghie, iar maslul începe imediat după, pe la ora 13 şi se gată la ora 15. Credeţi-mă că rămân cu toţii! Copiii vin, se mişcă, aleargă, ies, iarăşi intră, dar nu sunt plictisiţi, pentru că şi distracţia lor copilă­rească îi deconectează, dar şi biserica, rugă­ciunea, liniştea de aici. Dau slavă lui Dum­nezeu că mi-a descoperit ce înseamnă cu adevărat să te faci util celorlalţi!".

"Eşti român, ajută-ţi românul!"

Atât de frumos vorbeşte părintele Lauren­ţiu, atât de puternic şi de convingător îi răsună glasul în bisericuţa asta mică din Richiş, unde purtăm discuţia, încât mai că nu-mi vine să-l întrerup. Pentru cineva care n-a călătorit în străinătate e fascinant să descopere dragostea reală, palpabilă aproape, cu care părintele Laurenţiu vorbeşte despre românii pe care-i păs­toreşte în Germania. Îndrăznesc, totuşi, să-l întreb dacă toţi cei plecaţi la muncă, în Ger­mania sau aiurea, ar rezista acolo fără sprijinul moral al bisericii.
"Nu, nu rezistă, pentru că au nevoie de o oază de româ­nitate. În biserica ortodoxă şi în comunităţile neoprotestante ro­mâ­neşti, în ru­gă­ciune dispar ani­mozităţile şi fră­mân­tările. Socia­lizarea în sine se întâmplă în bise­rică, la sfârşitul slujbei, povestesc, caută servicii mai bine plătite, în­treabă, au pro­bleme, cer sfa­turi, se leagă prietenii. Sigur, sunt şi plu­suri, şi minusuri, nu toţi vin la biserică, nu toţi sunt credin­cioşi practicanţi, dar eu per­so­nal am fost deschis pentru toată lumea. Consider că, atâta timp cât eşti acolo, eşti român! În virtutea dragostei de neam şi de om, dragostea ca virtute cerută de Hris­tos pentru mân­tuire, acolo nu ai voie să ţii cont de modalitatea de închinare, cărui cult aparţii. Nu primează, nu are voie să primeze asta! Eşti român, ajută-ţi românul! Sunt, desigur, şi multe exemple negative, că primul care şi-a bătut joc a fost ro­mânul de român, dar sunt cazuri izo­late.
Ce este foarte important şi cred că e un mijloc de a aduce mai multă lumină în ceea ce priveşte misiunea bi­sericii, ca institu­ţie, este modul în care biserica din diaspora înţelege să-şi desfăşoare ac­tivitatea. Pentru că misiunea bisericii în dias­pora nu e uşoară. În general, românul din România, când te întreabă unde eşti şi zici că în străinătate, crede automat că o duci bine, ca şi cum bunăstarea asta ar fi instantanee şi, cum treci gra­niţa, primul câine ţi-a şi ieşit în cale cu covrigi în coadă. Acolo ai, cu condiţia să munceşti, şi nu de mântuială, ci cu responsabilitate, asiduu. Străinul ştie cel mai bine să te exploateze şi trebuie să ţii cont de asta şi tu, ca persoană, iar eu, şi ca preot, şi ca român. Când mi-am asumat misiunea asta, con­sider că nu e doar o experienţă, ci încă o mână întinsă de Hristos spre mântuire".

"Oricât de bine ai duce-o dincolo, nu vei fi niciodată acasă"

Parcă s-au spus toate câte ar fi trebuit spuse, la fel cum pare că încă multe ar mai fi de spus. Aşez între noi o ultimă întrebare: "Pă­rinte Laurenţiu, ce anume vă lip­seşte în Germania, ca om, ca preot? Ceva ce poate aţi avut aici...". De câteva minute, discuţiei noastre s-a alăturat din nou părintele Marius. O fracţiune de secundă, cei doi fraţi se privesc în ochi. O sclipire tăioasă şi tristă taie aerul din biserică. Pă­rin­tele Laurenţiu oftează şi-mi răspun­de hotărât: "Cel mai mult îmi lip­seşte Ţara! Am călătorit, zilele astea, din Cluj la Bucureşti cu avionul, dar ieri m-am întors spre Mediaş cu trenul. E lung drumul, durează mult, dar am avut timp să tot privesc pe geam. Aşa mi-am dat seama ce-mi lipseşte: întâlnirea cu fiecare petec de pământ, cu fiecare deal. Trecând de Sighişoara, m-am retrezit: îmi lipseşte cuvântul duhovnicului de la mânăstire, întâlnirea cu rudele, aerul pe care-l respir aici şi-mi inundă plămânii, şi-mi dau seama că, oricât de bine ai duce-o dincolo, nu vei fi niciodată acasă.
Dar ştiţi ce se întâmplă? Când îţi dai seama cât de multe sunt cele ce-ţi lipsesc, cu atât te enervezi mai tare şi-ţi vine să-i iei de guler pe cei răs­punzători şi să-i tragi, chiar şi fizic, la răspundere pentru ce au făcut cu ţara asta. Pentru că niciunul - cred şi mărturisesc! - niciunul dintre românii plecaţi, dintre saşii din Ardeal n-au plecat de bună voie, ci prin anumite tactici, politici, au fost obligaţi să plece. Dar, atunci când ajungi acolo, cu toate că ţi-e mai bine financiar, începi să simţi celelalte lip­suri şi atunci îţi vine să le ceri socoteală tuturor celor vinovaţi!", conchide părintele Laurenţiu.

Foto: Arhiva personală a fam. Băcilă