Steaua darului
"Taică-su a lui Niculae avea apucături și dacă bea, era agresiv și îi scotea afară pe toți din casă. Și Niculae merea cu maică-sa și cu frații pe uliță și dormeau în câmp... așa or trăit. Că, până într-o zi, când de la supărare, copilul a început a se gândi ce să facă: să îl omoare pe tată-su sau să se omoare el? Că nu mai suporta. Nu mai putea duce. Și-atunci o văzut o steauă pe cer, care l-o luminat. Și el atunci și-a schimbat gândurile, o intrat ceva, așe, în el. De-atunci el s-o schimbat", povestește un bătrân, așezat pe băncuța din fața porții casei sale din satul Călin, unde am ajuns într-o dimineață de iunie, dornic să aflu povestea țăranului clarvăzător. Așa se pare că a început, cu o stea. Atunci i s-a schimbat și numele în sat. Lui Nicolae i s-a spus Vrăjitorul, deși părea un om obișnuit, căsătorit, cu o familie mare - patru fete și doi băieți. Locuiau cu toții în cătunul Călin din munții Plopiș, nu departe de satul Preoteasa, din județul Sălaj, și Niculae se ocupa, ca orice țăran, cu agricultura. Avea pământ mult de lucrat, ținea oi și vite, dar de când "îl luminase steaua" avea și o putere: de a vedea într-o clipită, atât trecutul, cât și viitorul oamenilor. La început, sătenii au pus "zicerile" lui pe seama pravilei și a unei cărți foarte vechi, fără coperte, din care învățase să "citească" oamenii. Numai că baci Nicolae le spunea nu doar ce a fost, ci și ceea ce va fi. Le știa problemele din case și din familie, le cunoștea gândurile, fie cât de vechi. Unii săteni au început să îl ocolească, întocmai ca pe un strigoi sau ca pe unul cu puteri necurate, însă vestea despre vrăjitorul care îți spune viitorul s-a întins pe valea Barcăului și tot mai mulți țărani au început să urce la casa lui, din cătunul Călin, ca să le zică de soartă. În anii '70, atât de multă lume venea la el, chiar și din orașele din împrejurimi, încât Miliția s-a sesizat și a început o anchetă.
Miliția intră pe fir
Pentru Valea Barcăului, magia nu este, nici astăzi, ceva neobișnuit. Oamenii încă așteaptă și ascultă "nevăzutele" cum șușotesc la geamuri, în noaptea de Sfântul Andrei, aud plânsetele copiilor ce au murit nebotezați și ies afară din casă, pentru a le arunca hăinuțe spre cer, sau pun usturoi în gura morților ce ar putea să devină strigoi. Pe vremea lui baci Nicolae, oamenii simpli, cu puteri neobișnuite, nu erau ceva nemaîntâlnit în acea zonă: "Pe bunicul meu, Trușu, toată valea îl cunoștea, ca vraci care dă leacuri. Doar punea mâna pe un animal și putea spune ce boală are și dacă o să trăiască sau nu. El nu avea școală, dar primise acest dar și lumea venea la el și respecta ceea ce zicea", povestește mai departe bătrânul. Autoritățile comuniste au închis ochii la vechile practici magice, însă cazul lui baci Nicolae părea să fie altceva: prea mulți oameni veneau la el să îl asculte și să îi urmeze sfatul.
Nicolae Sabău, din Preoteasa, poreclit Eminescu, pentru că îi place să scrie poezii, trebuia să îi fie ginere lui baci Nicolae. Se îndrăgostise de una dintre fetele lui. În cele din urmă nu s-au căsătorit, dar el a rămas un apropiat al Vrăjitorului, primit oricând, cu drag, în casa din Călin. Domnul Sabău își amintește foarte bine când au început anchetele Miliției: "Odată or venit cu IMS-ul să-l ia la Miliție, că începuse să se audă de el că spune oamenilor fel și fel. Or venit și or spus: ia-ți cartea sau ce ai și vino cu noi! Și el a zis că nu are nicio carte și numa cu capu lui știe despre oameni. L-or luat. Era un milițian tânăr, unu Zahu, și pe când plecau, baciul i-a spus: «Mă, Ioane, să nu mă faci de râs în sat, să mă luați legat. Merem așe, omenește, că n-am dat în cap la nime». Și l-or urcat în mașină nelegat și s-or dus către Șimleu. Amu, IMS-ul nu merea tare. Da cum o fo, că șoferul o pierdut controlul volanului și s-a îmburdat IMS-ul pe de-o latură. Cum era cu prelată, or picat tăți de-a-olaltă înăuntru. Or tăiat prelata și-or ieșit. N-or pățit nimic, da baciu le-a zis: «Bată-vă Dumnezeu norocu de proști! Cine-mi crește mie pruncii, că era gata să mă omorâți!. Mânce-vă omenia, mai bine veneam pe jos, peste corlate, dacă nu sunteți vrednici. Știți ce? Eu cu voi în mășină nu mai viu!». Și de-acolo o vinit pe jos până sus, în Călin, iară milițienii or rămas să scoată mașina din șanț. Lucru ciudat o fo ăsta, că și milițienii s-or gândit cu teamă că nu-i lucru curat. După câteva zile, s-or întors milițienii, tot cu Zahu în frunte și or început a se ruga de el: «Mă, tre să meri cu noi, că așe ne-or cerut șefii și ne faci probleme». Și până la urmă, așe, omenește, nelegat, l-or dus la miliție. L-or băgat într-un birou și tăt se perindau unu după altu la el. Da el nu avea ce să le spună și ei nu scoteau nimic de la el. Că ce are, de unde are. O venit unu cu funcție mai mare și s-o enervat: «Las că scot eu mintenaș de la el, și ce-o supt de la mă-sa!», a zis către hăilalți milițieni, de față cu Nicolae. Da când or rămas numa ei doi, baciu o zis cătră el: «Nu cumva să pui mâna pe mine! Tu te gândește mai bine ce ai acasă, la muiere, că dacă o mai lași așa, tăt singură, rămâi fără ea!". Și i-o spus tăt ce era cu muierea lui. Milițeanu - numa îi tremurau picioarele. Și pe-atunci, știți cum era, că nu se prea găseau de nici unele, da milițeanu a deschis ușa și a strigat la un subordonat: «Fă două cafele și adă-le-ncoa!». Ăia s-or mirat tare, că cum ăsta îl anchetează, și a zis că scoate de la el tăt, și amu îi dă cafele?! Da-pă cum îl anchetezi?, s-or mirat ei. Și după ce-or stat la povești, l-o sunat pe șefu lui mai mare și i-o spus «Tulai Doamne, că ăsta nu știu de unde știe! Di tăte câte sunt pe pământ le zice și mi-a zis și de muiere și de aia și de ailaltă. Îi bai mare, că dacă nu umblu după muiere are să fie rău și de pruncu meu și o să-și piardă mintea». Și-atunci o vint și șefu de la Zalău. Două zile o stat pe-acolo și tăt cu mâncare adusă de la restaurant s-or tratat. Când or chemat mașina miliției din sat să îl ia, or crezut că și tre să îl ducă pe la vreun penitenciar. Când colo, tăt horind a venit baciu acasă, pe IMS, așe l-or omenit la miliție".
De-atunci, baci Nicolae a fost lăsat în pace. Și-a văzut de gospodăria lui din munte și oamenii au continuat să vină la el.
Puterile neștiute
În cătunul Călin nu e chiar simplu să ajungi: e ascuns în munte și trebuie să cunoști potecile ca să ajungi până acolo. De aceea, mulți oameni care veneau la Vrăjitor își căutau călăuze în satele din apropiere. Mulți erau veniți de la oraș, unii dintre ei erau chiar oameni cu funcții mari, directori sau șefi. Unii veneau cu probleme de serviciu, dar cei mai mulți veneau să găsească soluții și răspunsuri la probleme de familie. Un om din sat, Alexandru Bodea, a fost călăuză de multe ori pentru acești oameni și, de multe ori, a asistat și la discuțiile pe care le aveau cu Vrăjitorul.
"De multe ori îi duceam la el pe valea Iazului. Drumul era mai greu, dar era mai scurt. O venit la el odată o familie: o femeie, că nu se înțelegea cu bărbatul. Când să treacă pârleazul la el, baciu stătea și se odihnea și numa se uita la ei cum vin. Și femeia nu prea putea să treacă pârleazul și l-a rugat pe omul ei să o ajute, că nu-și poate ridica picioarele. Reușește să treacă și se apropie de baci. Și no, o-nceput a-i zice baciul:
- Ce te tăt plinji de picioare, că numa cu ele în sus ți-o plăcut să stai tătă viața și amu te plinji de ele! Amu doară-te, că n-o venit dejeaba acea durere. Și zice, arătând cătră bărbat:
- Gudă, ți-ai adus și câinele cu tine? Aista-i câinele tău! Până nu îți schimbi comportamentul, de bine nu dai! Și tu, până nu ai grijă de familie așa cum tre să facă un bărbat, tăt înspre rău merji și bine n-o să ajunji. Cum meri tu și cânți în biserică, dacă tu ești moșcolit (murdărit)? Io am vrut să plec de rușinea lor, da vrăjitorul a zis «Șezi aci, lângă mine!». Am șezut. Femeia și-a făcut curaj și a zis că are un prunc, dar nu vrea să meargă la lucru și nici să vorbească cu oaminii, nici la școală să meargă. Numa mâncă și mere și se bagă în niște spini și stă acolo. Baciu i-a zis: «Aceia draci din el îs ai tăi, nu ai lui. N-are pruncul ăla nicio vină, datorită ție îi așe ». Și-ncepu femeia să plângă...
- Tu ai venit pent tine or pent prunc? a întrebat-o.
- Am venit pent prunc.
- Da tu când ai văzt că meri tăt dintr-un păcat într-altu, nu te-ai gândit că să răsfrânje asupra pruncilor tăi?
- Nu m-am gândit.
- Vrei să te schimbi?
- Aș face orice păntru prunc...
- Dacă te schimbi, și pruncul tău a fi bine. Altfel... nici nu mai avem ce să stăm de vorbă. Ș-apoi s-a întors cătră bărbat și i-a zis că dejeaba mere și cântă în biserică: dacă nu se schimbă, va ajunje rău. Le-o zis tăt la oamenii ceia, că or plecat cu capu în pământ și zicând că omu ăsta vede altal prin tine", își amintește Alexandru.
Untul din moalele capului
Erau și zile când baciul Nicolae nu primea pe nimeni. Erau zile în care lăsa treburile casei și dispărea, nu știa nimeni unde este, dar se bănuia că se retrage și mai sus, în munte. Nu primea pe nimeni, nici duminica și nici în zilele de post. Câteodată, cobora să își lucreze o bucată de pământ, jos, în Preoteasa, și atunci multă lume de pe valea Bîrcăului venea la el să ceară sfat. Nu le lua niciodată bani pentru sfaturi, îi ruga, în schimb, să sape o bucată din terenul său, "atât cât v-ar fi pe plac". Le vorbea oamenilor deschis, fără ocolișuri, și le spunea tot adevărul în față, câteodată cu vorbe țărănești, cam dure. Însă cei ce veneau la el știau că așa îi este felul și acceptau vorbele lui și făceau ceea ce le spunea. Odată a venit la el un ofițer de armată. I se infectase arătătorul de la mâna dreaptă, i se cangrenase, și toți medicii îi spuseseră că trebuie tăiat. Omul era fără speranță: dacă îi amputau degetul, trebuia să iasă la pensie forțat, să renunțe la meseria și cariera lui. Vrăjitorul, de când l-a văzut i-a spus: "Stai mă, liniștit, că nu-ți taie nimeni niciun dejet. Meri acasă, ia o bucată de unt gras, cât o cutie de chibrituri, și o pui pe cap, în creștet și să o leji bine. Apoi să traji și un fes păște și să șezi așe, până s-o topi untul ăla în moalele capului. Să-ți între în creier untul ăla, asta îți trebe ție, că de-acolo îi baiu! Și să țâi posturile din anu ăst și să pui niște babe curate să să roaje pentru tine și dacă să poate să și postească". De multe ori, oamenii care veneau la el primeau astfel de sfaturi, despre care nici nu știai ce să crezi: sunt o glumă, o batjocură menită să te smerească, sau chiar ăsta era tratamentul? Și ofițerul a fost descumpănit când a auzit ce are de făcut. Dar a mers acasă, a făcut exact ce i-a zis vrăjitorul și, după ani de zile, s-a întors în sat să îi mulțumească: avea toate degetele și încă era ofițer al Armatei.
Unii oameni, când urcau la el mai înjurau, că era greu drumul până sus, în Călin, și mai erau spini și ziceau: "Da unde s-a putut muta și omu ăsta! Ce i-o fi trebuit așa sus?". Și altele spuneau... dar când ajungeau, Vrăjitorul le zicea celor nemulțumiți: "Tu ai venit dejeaba. Du-te și stai pe piatra aia deoparte și-ți revină, că tu ai venit dejeaba". Se mirau oamenii, dar baci Nicolae nu se răzgândea: "Așa, bine! Știi ce ai vorbit pe drum. Știi ce ai zis? Du-te și stai, că oi mai veni o dată, și atunci oi veni cu gânduri bune și atunci om fi preteni. Astăzi nu stăm de vorbă".
În amintirea celor din Preoteasa a rămas și o întâmplare cu unul de-al lor. La cârciumă, unul din vlăjganii satului a râs și a zis către Vrăjitor: "Baciule, nu-mi ghicești și mie?". O singură dată s-a uitat la el vrăjitorul și i-a zis, de față cu ceilalți: "Cum s-o dus tată-tu știe tătă lumea, că s-o spânzurat. Și tu, cât ești de mare și te dai tare, gânduri de-alea și ție îți vin câteodată în cap. Tu să nu te lași, să îți vezi de drumul tău! Ai face mai bine să te roji, că sângur, fără Dumnezeu, îi greu la treburi de-astea". Și s-a făcut liniște în cârciumă, în timp ce baciul a ieșit, pornind către cătunul lui din munte.
Magie și rugăciune
Unii au zis despre el că-i sfânt ascuns în lume, alții au zis că face magie albă și că de-aia îi alungă pe cei ce vin să le descânte împotriva dușmanilor sau vecinilor. Pe mulți îi punea să facă anumite slujbe la biserică și apoi le zicea să meargă să ia apă de la izvoare "până a răsări soarele". Pe unii îi trimitea la trei izvoare, pe alții la șapte sau chiar la nouă. Și trebuiau să bea din apa aia, sau chiar să gătească cu ea. Erau anumite rugăciuni ce trebuia să le zică omul înainte să ia apă din izvor, dar să ia apă "în josul râului", spre vale, cum curgea apa, nu invers, cu vasul către izvor. Porneau oamenii imediat după miezul nopții ca să ajungă la atâtea izvoare. Și după ce luau apă, dacă se întâlneau cu careva, nu aveau voie să vorbească, nici la Bună ziua să nu răspundă. Cu toate aceste vechi ritualuri magice, la care îi îndemna pe oameni, vrăjitorul se înțelegea bine cu preotul din sat și se respectau reciproc. Pentru anumite probleme, vrăjitorul recomanda doar post, rugăciune și anumite slujbe. Mai ales celor ce veneau să se plângă că nu se mai înțeleg cu copiii le spunea așa: "Țineți posturile și mergeți să vă facă un preot Rugăciunea Fiului Risipitor. Puteți să o faceți oriunde, la orișice biserică sau mânăstire, dar eu vă spui că mai mare trecere la această rugăciune, cum are părintele Bercea, din satul nostru, nu are nimeni". Și părintele făcea slujbe oamenilor, după cum recomanda baciu Nicolae și multe probleme se rezolvau. Erau însă și părinți cărora le spunea că problema nu se poate rezolva, că destinele sunt hotărâte. Nicolae Sabău își amintește o întâmplare la care a fost martor, o problemă a unor rude apropiate: "Au mărs părinții la el și i-au spus problema: fata lor, și frumoasă de n-aveai ce să îi bagi de vină, și cu zestre bună, s-a îndrăgostit de un argat din curtea lor. Ar fi vrut să îi despartă, dar nu știau cum. Și baci Nicolae le-a spus: «Rugați-vă să rămâie împreună, că așa cum se vor despărți mai târziu, o să vă doriți să rămâie împreună. N-aveți ce le face...». Și după ani de zile după ce s-or luat, fata a fugit cu vărul soțului. Abia atunci și-or amintit părinții de vorba baciului, da nu mai era nimic de făcut, că or fugit prin Oradea și nimeni nu o mai știut că unde sunt."
Sfârșitul
Când baci Nicolae a căzut bolnav la pat era destul de tânăr, avea doar 62 de ani. Era în anul 1997. Trupul lui robust, de țăran învățat cu muncile grele ale câmpului, s-a topit parcă în câteva zile. Sudori reci curgeau pe el șiroaie, și zi, și noapte. Avea febră și stătea întins în pat, ascultând radioul. Îi plăcea să asculte vocile venite prin văzduh până în acea cutie micuță, de la capătul patului. Rudele au vrut să îl ducă la spital, "să nu-l joiască boala" (adică să nu treacă de jumătatea ei, precum ziua de joi trece de jumătatea saptămânii), dar a refuzat: "Nu am unde mere. Tre să se întâmple. Tre să mă duc". Rudele au încercat să îl îmbărbăteze și îi spuneau: "Da unde-ai mere?". "Nu vă faceți griji, calea mea îi știută". În ultimele momente, a chemat-o la el pe fata lui cea mai mică, Augustina. A vrut să îi spună niște lucruri, poate secretul puterilor lui, dar fata a refuzat să asculte, poate din teama unei responsabilități prea mari. Ultimele sale cuvinte au fost: "Îmi pare rău că mă duc și duc cu mine tăt ce am".
(Fotografiile autorului)