Grifonul din strada Gheorghe Manu nr. 9

L-am zărit târziu, după ce am cercetat din stradă, cu minuţie, faţada din cărămidă, cu ferestre mari, gotice. E bine ascuns de frunzişul bogat al unui arbore care a crescut mai sus de streaşină. Când l-am descoperit, am fost uluit! Să vezi în Bucureşti un grifon din piatră, cu cap de câine, aripi şi gheare de vultur înfipte în marginea acoperişului. Locuitor al marilor catedrale occidentale, ce să caute el în urbea dâmboviţeană? Privirea-i cumplită, gura întredeschisă şi poziţia de atac a capului aveau pe vremuri un rost magic: să ţină departe nenorocirile. Oare în casa de pe Gheorghe Manu, nr. 9, şi-o fi îndeplinit menirea?

Un triumf matrimonial

Proprietarul de odinioară al casei, cel care a cheltuit o avere ca să o construiască, a fost un om politic liberal, Ilie I. Niculescu-Dorobanţu, care s-a căsătorit cu Tatiana Brătianu, una dintre fiicele lui Ion C. Brătianu. Nunta a avut loc în 1900. Ilie, urmaşul unor boiernaşi de ţară, de prin părţile Prahovei, şi-o fi atras, probabil, invidia tinerilor săi colegi de partid, intrând, prin alianţă, în familia Brătienilor. Mireasa era cu trei ani mai mare, avea 30 de ani când şi-au pus cununiile. Socrul său, marele om politic liberal, nu mai trăia, Ion C. Brătianu murise în 1891, dar văduva sa, Pia Brătianu, era încă în viaţă. Se va stinge în 1919. Ilie reuşise să fie remarcat în viaţa publică destul de repede. În 1894, a fost pre­şedinte al Centralei Agricole. A condus filiala Ilfov a PNL şi a fost deseori pre­fect de Ilfov. Era, cu sigu­ranţă, un liberal pursânge, activând în domeniul bancar, ca preşedinte al con­siliului de adminis­traţie al Băncii Il­fov. Probabil nu-i plă­ceau po­ziţiile foar­te vizibile de la vârful politicii bucu­­reştene, tentante dar vul­nerabile, prefe­rând să ocupe pos­turi ferite de atacu­rile adversarilor po­litici. Destinul lui a fost legat mai mult de ju­deţul Ilfov, un­de şi-a construit un conac, la Dar­vari.

Măreţie în piatră

Dacă n-a ajuns preşedinte al PNL, funcţie ocupată de cumnatul lui, Ionel I.C. Brătianu, dacă n-a ajuns nici şef de guvern sau măcar mi­nistru, nici şef în parlament, Nicu­lescu-Doro­banţu şi-a propus, în schimb, să aibă în Bucureşti o reşedinţă strălucitoare, nemai­văzută prin aceste locuri, o casă splendidă, care să-i uimească pe cei care o vor privi din stradă şi, deopotrivă, pe cei care-i vor trece pragul. Umblat prin Franţa, a fost impresionat de castele, şi şi-a dorit să aibă şi el un castel. Soţia lui, Tatiana, a fost încântată. Şi cei doi vor locui într-un castel, dar nu pe Valea Loirei, ci în urbea bucureşteană. L-au angajat pe Grigore Cerkez, unul dintre arhitecţii faimoşi ai Bucu­­reştiului. Acesta urmase cursurile Şco­lii Cen­trale de Arte şi Manufacturi din Paris, ocu­pase postul de inginer şef al capitalei (1876-1879) şi câteva luni, în 1886, fusese primar in­terimar. Printre operele sale se află numeroase case din Bucureşti şi din ţară, dar şi moder­ni­zarea şi canalizarea Dâmboviţei. Arhitectul a acceptat provocarea. În mai 1910, au fost depuse planu­rile pentru autorizarea construcţiei. Pro­prie­tarii erau nerăbdători să o vadă finalizată. Li se părea că zidarii se mişcă prea încet. Tatiana se amuza într-o scri­soare, spunând că "arhitectul a a­dor­mit şi el". La sfârşitul lucră­ri­lor, la mar­ginea acoperişului din­spre stradă, au montat un grifon din piatră. Un paz­nic al casei şi al locata­rilor.

Paznicul învins

Tatiana, care spu­nea despre si­ne că a luat "toa­tă cochetăria şi uşurinţa" ce­lor­lalte surori, a chel­tuit multă i­ma­ginaţie şi, de­sigur, mulţi bani, ca să amenajeze şi să împo­do­beas­că interioa­rele. Ori­unde mergea în Europa, târ­gu­ia lucruri de preţ pe care le aducea în camerele casei. De acolo, din Pa­ris, München sau oraşele Spaniei, a cumpărat piese de mobilier, bibelouri, statuete, iar de aici, din ţară, a colecţionat obiecte de artă popu­lară. Din păcate, cas­telul lor nu era în­con­jurat de parcuri şi grădini întinse, ca în Franţa, ast­­fel încât Tatiana se plângea într-o scrisoare că "pa­­latul pare în­ghe­suit" (ce să mai vorbim despre el în prezent, când clădirile din be­ton şi sticlă îl strâm­torează şi mai mult în pei­sajul stră­zii!). O­dată deschise por­ţile reşedinţei, multă lume i-a trecut pragul. Fa­milia Niculescu-Do­ro­banţu avea deja un băiat, pe Ion, născut în 1901. Pri­meau mu­safiri de rang înalt, prieteni de fa­milie, clienţi po­litici. Tatiana obişnuia să cânte la pian. Grifonul păzea casa de la marginea aco­perişului, gata de atac. Dar în 1922, după ce trecuse războiul şi ţara întregită începuse o epocă de speranţă, nenorocirea i-a lovit pe soţii Nicu­lescu-Dorobanţu. Singurul lor copil a murit, la numai 21 de ani. Grifonul, paznicul casei, fusese învins. N-au mai avut apoi alţi copii.

Stihia din adâncuri

Ca să uite, cei doi părinţi au călătorit mult, tot restul vieţii, prin toată Europa. Într-o fotografie publicată de arhitectura-1906.ro, îi putem privi pe cei doi soţi, deja în vârstă, înconjuraţi de porumbei, în faţa unei biserici gotice. Păsările forfotesc în jurul lor, ba li s-au urcat şi pe braţele întinse. Bărbatul pare să zâmbească, dar Tatiana e tristă. A murit în noiembrie 1940, la vârsta de 70 de ani, la numai două zile după producerea marelui cutremur, care a afectat serios casa Nicu­leştilor. Atât de grav a fost avariată clădirea, în­cât Ilie, rămas singur după moartea soţiei, va lo­cui într-un apartament amenajat la demisol. Din apartamentul lui vast, fusese nevoit să coboare în cele mai de jos camere ale slugilor. Nenoro­cirea intrase în casa lui, lovind acum din adâncul pământului. Ciudat este că grifonul din piatră nu a căzut. A rămas întreg, pri­vind în zare cu gura des­chisă, gata să muşte. În 1943, Ilie Ni­culescu-Doro­banţu s-a stins din viaţă, nu înainte de a lăsa ca­sa prin testament "Aşe­ză­mântului Ion C. Bră­tianu", cu men­ţiunea de a fi trans­formată într-un mu­­zeu de familie. Co­muniştii au naţio­nalizat clă­direa şi au transformat-o în cantină a sala­ria­ţilor Ministerului In­dustriei Metalur­gice şi Cons­trucţiei de Maşini, dar în 1956, a trecut în pa­trimoniul Minis­terului Culturii şi În­văţămân­tu­lui, ca­re a destinat-o unui liceu de coregrafie, pâ­nă în martie 1977, când un nou cutremur a ava­riat-o şi mai grav. În prezent, castelul se află în pro­prietatea unei firme private. Experţii con­sideră că imobilul este în pericol de prăbuşire, din cauza "umezirii puternice apărute în zona de umplutură pe care este fundată parţial clădirea". Grifonul este încă aici, la marginea acoperişului, părând să reziste la fel de trainic ca la începuturi. Într-o noapte, poate, se va smulge şi va zbura printre blocuri, înapoi spre tărâmul poveştilor, de unde a fost chemat.