Un triumf matrimonial
Proprietarul de odinioară al casei, cel care a cheltuit o avere ca să o construiască, a fost un om politic liberal, Ilie I. Niculescu-Dorobanțu, care s-a căsătorit cu Tatiana Brătianu, una dintre fiicele lui Ion C. Brătianu. Nunta a avut loc în 1900. Ilie, urmașul unor boiernași de țară, de prin părțile Prahovei, și-o fi atras, probabil, invidia tinerilor săi colegi de partid, intrând, prin alianță, în familia Brătienilor. Mireasa era cu trei ani mai mare, avea 30 de ani când și-au pus cununiile. Socrul său, marele om politic liberal, nu mai trăia, Ion C. Brătianu murise în 1891, dar văduva sa, Pia Brătianu, era încă în viață. Se va stinge în 1919. Ilie reușise să fie remarcat în viața publică destul de repede. În 1894, a fost președinte al Centralei Agricole. A condus filiala Ilfov a PNL și a fost deseori prefect de Ilfov. Era, cu siguranță, un liberal pursânge, activând în domeniul bancar, ca președinte al consiliului de administrație al Băncii Ilfov. Probabil nu-i plăceau pozițiile foarte vizibile de la vârful politicii bucureștene, tentante dar vulnerabile, preferând să ocupe posturi ferite de atacurile adversarilor politici. Destinul lui a fost legat mai mult de județul Ilfov, unde și-a construit un conac, la Darvari.
Măreție în piatră
Dacă n-a ajuns președinte al PNL, funcție ocupată de cumnatul lui, Ionel I.C. Brătianu, dacă n-a ajuns nici șef de guvern sau măcar ministru, nici șef în parlament, Niculescu-Dorobanțu și-a propus, în schimb, să aibă în București o reședință strălucitoare, nemaivăzută prin aceste locuri, o casă splendidă, care să-i uimească pe cei care o vor privi din stradă și, deopotrivă, pe cei care-i vor trece pragul. Umblat prin Franța, a fost impresionat de castele, și și-a dorit să aibă și el un castel. Soția lui, Tatiana, a fost încântată. Și cei doi vor locui într-un castel, dar nu pe Valea Loirei, ci în urbea bucureșteană. L-au angajat pe Grigore Cerkez, unul dintre arhitecții faimoși ai Bucureștiului. Acesta urmase cursurile Școlii Centrale de Arte și Manufacturi din Paris, ocupase postul de inginer șef al capitalei (1876-1879) și câteva luni, în 1886, fusese primar interimar. Printre operele sale se află numeroase case din București și din țară, dar și modernizarea și canalizarea Dâmboviței. Arhitectul a acceptat provocarea. În mai 1910, au fost depuse planurile pentru autorizarea construcției. Proprietarii erau nerăbdători să o vadă finalizată. Li se părea că zidarii se mișcă prea încet. Tatiana se amuza într-o scrisoare, spunând că "arhitectul a adormit și el". La sfârșitul lucrărilor, la marginea acoperișului dinspre stradă, au montat un grifon din piatră. Un paznic al casei și al locatarilor.
Paznicul învins
Tatiana, care spunea despre sine că a luat "toată cochetăria și ușurința" celorlalte surori, a cheltuit multă imaginație și, desigur, mulți bani, ca să amenajeze și să împodobească interioarele. Oriunde mergea în Europa, târguia lucruri de preț pe care le aducea în camerele casei. De acolo, din Paris, München sau orașele Spaniei, a cumpărat piese de mobilier, bibelouri, statuete, iar de aici, din țară, a colecționat obiecte de artă populară. Din păcate, castelul lor nu era înconjurat de parcuri și grădini întinse, ca în Franța, astfel încât Tatiana se plângea într-o scrisoare că "palatul pare înghesuit" (ce să mai vorbim despre el în prezent, când clădirile din beton și sticlă îl strâmtorează și mai mult în peisajul străzii!). Odată deschise porțile reședinței, multă lume i-a trecut pragul. Familia Niculescu-Dorobanțu avea deja un băiat, pe Ion, născut în 1901. Primeau musafiri de rang înalt, prieteni de familie, clienți politici. Tatiana obișnuia să cânte la pian. Grifonul păzea casa de la marginea acoperișului, gata de atac. Dar în 1922, după ce trecuse războiul și țara întregită începuse o epocă de speranță, nenorocirea i-a lovit pe soții Niculescu-Dorobanțu. Singurul lor copil a murit, la numai 21 de ani. Grifonul, paznicul casei, fusese învins. N-au mai avut apoi alți copii.
Stihia din adâncuri
Ca să uite, cei doi părinți au călătorit mult, tot restul vieții, prin toată Europa. Într-o fotografie publicată de arhitectura-1906.ro, îi putem privi pe cei doi soți, deja în vârstă, înconjurați de porumbei, în fața unei biserici gotice. Păsările forfotesc în jurul lor, ba li s-au urcat și pe brațele întinse. Bărbatul pare să zâmbească, dar Tatiana e tristă. A murit în noiembrie 1940, la vârsta de 70 de ani, la numai două zile după producerea marelui cutremur, care a afectat serios casa Niculeștilor. Atât de grav a fost avariată clădirea, încât Ilie, rămas singur după moartea soției, va locui într-un apartament amenajat la demisol. Din apartamentul lui vast, fusese nevoit să coboare în cele mai de jos camere ale slugilor. Nenorocirea intrase în casa lui, lovind acum din adâncul pământului. Ciudat este că grifonul din piatră nu a căzut. A rămas întreg, privind în zare cu gura deschisă, gata să muște. În 1943, Ilie Niculescu-Dorobanțu s-a stins din viață, nu înainte de a lăsa casa prin testament "Așezământului Ion C. Brătianu", cu mențiunea de a fi transformată într-un muzeu de familie. Comuniștii au naționalizat clădirea și au transformat-o în cantină a salariaților Ministerului Industriei Metalurgice și Construcției de Mașini, dar în 1956, a trecut în patrimoniul Ministerului Culturii și Învățământului, care a destinat-o unui liceu de coregrafie, până în martie 1977, când un nou cutremur a avariat-o și mai grav. În prezent, castelul se află în proprietatea unei firme private. Experții consideră că imobilul este în pericol de prăbușire, din cauza "umezirii puternice apărute în zona de umplutură pe care este fundată parțial clădirea". Grifonul este încă aici, la marginea acoperișului, părând să reziste la fel de trainic ca la începuturi. Într-o noapte, poate, se va smulge și va zbura printre blocuri, înapoi spre tărâmul poveștilor, de unde a fost chemat.