Cu HANNO HOFER, la un pahar de vin alb - "Sunt mândru că în ultimii 30 de ani am fost propriul meu patron"

"Rac de 8 iulie, 51 de ani, zilele vii­toa­re!", Hanno Hofer şi-a păstrat scă­părarea jucăuşă din privire şi aerul de copil şturlubatic. Timpul nu-l sperie. Pentru el, viaţa se confundă cu muzica şi cu prietenia, două in­grediente regale. Hanno iu­beş­te oamenii cu ade­vărat, atât pe cei cu care împarte muzica şi viaţa pe scenă, dar şi pe cei care îl ascultă cântând. Cu un zâm­bet cald, generos şi aşe­zat, ca un şvab gos­podar din ţi­nutul Ba­natului, unde-i sunt ră­dă­­ci­nile, Hanno priveşte lumea cu umor şi îngă­du­inţă. Cuvântul său de ordine e: "fără pre­siu­ne!" (viaţa, nu berea!). Între do­uă ani­versări, cea personală şi cea a trupei "Nightlosers", alături de care a săr­bă­torit, de curând, 25 de ani, l-am con­vocat pe Hanno la un pahar de vin alb cu ghea­ţă, care să facă să curgă mai uşor inter­viul. Deh, căldură mare, monşer!

Blues ardelenesc

- Aşadar, Hanno Hofer, ne găsim la marea aniversare: 20 de ani de la lansarea pri­mu­lui vostru CD, "Plum Brandy Blues" ("Blues-ul pă­lincii de prune"), un album cu un succes uriaş. Îţi mai aminteşti cum s-au petrecut lucrurile?

- "Plum Brandy Blues" e albumul care ne-a definit stilistic şi ne-a asigurat un loc bine delimitat pe scenă. Practic, am inventat un stil pe care îl cân­tăm şi astăzi, să-l numim etno-blues de Transilvania, sau blues ardelenesc. Era, dintr-odată, altceva, în peisajul muzical românesc: ritmuri americane de blues şi jazz, combinate cu muzică tradiţională din Ardeal (românească, ungurească, ţigănească). În 1994, când am înfiinţat "Nightlosers", eram încă student la Cluj, la Istorie, şi cântam standarde de blues. Curând după aceea, am dat la Regie, la Bucu­reşti, şi când mergeam să cântăm la "Club A" sau la "Lăptăria lui Enache", scene consacrate ale blues-ului şi jazz-ului, Jimi, colegul nostru de trupă, scotea vioara şi mai zicea cu ea nişte hore sau sârbe, la finalul pieselor pe care eu le aveam în repertoriu. Văzând ce succes au la public asemenea "inter­venţii", am avut "sclipirea", am simţit că e un drum de urmat şi, în momentul în care am hotărât să înregistrăm "Plum Brandy Blues", am vrut să facem lucrurile mai temeinic: am adus în studio, alături de Jimi şi vioara lui fermecată, şi un ţambalist, un contrabasist şi un cântăreţ din frunză. Când ne-am dat seama că avem nevoie şi de un taragotist, am ieşit din studio, am mers două străzi mai încolo, la cârciuma "Fetiţele vieneze", unde seara funcţiona bursa de muzicanţi a oraşului, adică se adunau lăutarii şi aşteptau angajamente pentru nunţi şi cumetrii. Jimi, care cânta cu vioara pe la nunţi şi-i cunoştea pe toţi, l-a luat pe unul dintre ei cu "torogoata" la studio, unde l-am rugat să cânte direct Periniţa peste negativul nostru. Iniţial a zis: "Cum? Că nu merge...", "Lasă, tu cântă drept-îna­inte, să vezi că o să meargă!", i-am răspuns. Şi chiar a mers, s-a convins şi el imediat după aceea, foarte încântat. Şi aşa a ieşit un al­bum, să-i spunem, concep­tual, pentru că ne-a trasat dru­mul ulterior, un pariu câş­tigător pentru "Night­losers".

"Băieţii ăştia chiar ştiu ce fac!"

- Confirmarea a venit rapid nu doar din partea publicului, ci şi a criticii. Iar aici ştiu că ai nişte poveşti interesante despre cum aţi devenit cunoscuţi în Marea Britanie.

- După ce ne-a ascultat albumul într-un sejur tu­ris­tic, la un conac secuiesc (Kal­noky, din Micloşoara), unde noi cântaserăm odată şi lă­saserăm nişte CD-uri, unul din criticii muzicali de la "The Independent", din Ma­rea Bri­tanie, a scris foarte elo­gios despre noi o pagină întreagă de ziar. Mai pre­cis, în salonul de fumat pipă şi trabuc al conacului acestui Kal­noky, care e un prieten al prinţului Charles şi unde veneau foarte mulţi englezi, s-a au­zit, de mai multe ori, pe fundal, discul nos­tru, iar dintre aceş­tia, spre norocul nostru, unul era chiar criticul mu­zical de care vă spun. "O delicioasă com­bi­na­ţie de blues cu mu­zică populară din zona Balcanilor, cu ceva jazz-funky groo­ving şi cu mult umor. Muzica celor de la Nightlosers este plină de surprize şi de întorsături originale. Interpretarea blues-ului e superbă, iar cântarea e absolut au­ten­tică: băieţii ăştia chiar ştiu ce fac!", a scris Keith Shadwich, entuziasmat. Efectul a fost că s-a creat, peste noapte, un val de popularitate pentru noi în Anglia, am primit o gră­madă de e-mail-uri pline de aprecieri, am fost invitaţi să cântăm acolo, de mai multe ori. Au mai fost şi alte articole în presa internaţională despre noi, dintre ele aş mai cita unul canadian, de care-mi amintesc acum: "Dacă aţi avut cumva sentimentul că la voca­bularul blues-ului nu se mai poate adă­uga nimic, înseamnă că încă n-aţi auzit blues-ul transilvănean al celor de la Nightlosers!" ("Mon­treal Gazette", Canada). Aşadar, putem afirma că drumul nostru e bun şi cred că ne putem ţine de el încă multă vreme de aici încolo. Dacă încă ne place ce facem şi, mai ales, dacă abordăm lucrurile fără presiune, nu trebuie neapărat să ne schimbăm stilul muzical doar de dragul imaginii. Ne place să fim pe scenă, noi şi invitaţii noştri în concerte, să im­provizăm, să vedem cum publicul se "infla­mează" odată cu noi, pe măsură ce muzica ne ia pe toţi în stăpânire!

- Ce-ţi lipseşte de acum 20 de ani? Ce n-ai putut păstra din starea pe care o aveaţi atunci, la lansarea primului vostru CD?

- Aş putea zice că tinereţea de-atunci, dar cum suntem, cu toţii, copilăroşi la minte şi mereu puşi pe şotii, nu ar fi chiar adevărul-adevărat. Încerc să mă împac cu vârsta de acum şi să nu fac o criză a bărbatului la 50 de ani. Uneori, chiar uit că am trecut de pragul acesta şi cred că dacă uit câţi ani am, atunci sunt în regulă. Îmi lipseşte, însă, colegul nostru "Barila", Octavian Andreescu, basistul nostru, colegul nostru de drum, de la început şi până anul trecut, când s-a stins fulgerător, în urma unui infarct. Ne lipseşte tuturor buna lui dispoziţie molipsitoare, era principalul "responsabil" pentru farsele puse la cale unuia sau altuia dintre noi. Dar nu ne lăsăm şi chiar dacă au trecut anii peste noi şi ne-au albit tâmplele, suntem în continuare puşi pe glume.

"Nu ne sufocăm şi nu ne călcăm pe bombeuri"

- În afara acestui spirit de glumă, ce alt­ce­va vă ţine împreună şi ce datorezi colegilor tăi de trupă de la "Night­losers"?

- Le datorez faptul că pot sta cu ei!

- ... Mai mult decât cu o nevastă?...

- Hmmm, da!... Glu­mesc, spunând că pe noi ne ţine împreună faptul că lo­cuim în trei oraşe dife­rite: Bucu­reşti, Cluj şi Buzău (aici, mai nou, s-a tras Jimi). Dar şi faptul că în timpul liber, facem lu­cruri diferite. Cam toţi trăim din muzică şi fiecare mai cântă şi în tot felul de alte combinaţii, dar Night­losers este în conti­nuare trupa principală, care are prioritate, şi asta ne ţine împreună. Nu suntem sub o mare pre­siune să scoatem hit-uri pe fiecare vară, să facem video­clipuri, să "atârnăm" pe uşile pro­du­cătorilor, nici nu facem 30 de repetiţii pe lună, nu ne călcăm pe bombeuri în fiecare zi, nu ne sufocăm unii pe alţii, iar faptul că ne întâlnim pentru con­certe ne bucură, ne face să le aşteptăm cu nerăbdare şi ne dă chef de cântat împreună. Fiecare a venit cu ce a avut mai bun şi, atunci când cântăm împreună, fiecare dă ce are mai bun! Sigur, fanii ne cam ceartă că n-am mai scos un album din 2013 ("Cinste lor"), şi că în 25 de ani am scos doar patru albume. Re­colta noas­tră nu e foarte bogată, în schimb, cântăm foarte mult live. Şi asta ne-a sudat foarte mult ca echipă.

- Te-au văzut întotdeauna ca pe un lider toţi aceşti colegi şi prieteni ai tăi din trupă?

- Nu, nici vorbă, nici nu am vrut asta. Şi, de fapt, acesta este un alt lucru care ne ţine împreună, poate cel mai important, şi anume acela că nimeni nu are orgolii de mare artist sau de vedetă. E o oa­recare democraţie în trupă, suntem dispuşi, fiecare, să experimentăm ceea ce propune celălalt sau să ne contrazicem, după caz. Şi până acum, lucrurile au funcţionat. Cum e când ne ciondănim? Nu vrei să ştii! De obicei, toate lucrurile astea se întâmplă în duba închiriată cu care mergem la concerte şi cu care ne cărăm instrumentele. Acolo ni le spunem pe toate, acolo ne certăm, ne împăcăm, ne spălăm rufele murdare "în familie".

- Până la urmă, eşti fericit cu "Nigthlosers"? Hai, că eşti!...

- No, acum ce să zic... era mai bine dacă aş fi cântat la "The Rolling Stones", dar merge şi cu "Nightlosers", ha-ha! Acum, serios vorbind, la anul o să facem 25 de ani de când s-a înfiinţat trupa, în 1994... Doamne, cum mai trece vremea!

- "Toate mândrele-mi zic «nenea»"... - zice cântecul! Hanno, te simţi împlinit?

- Cumva, da. Dar nici nu aş spune că mă simt îm­plinit, ar fi şi rău să mă simt aşa, căci asta ar în­semna un fel de începutul sfârşitului, căci eu am căutări în con­tinuare. Asta a fost alegerea mea - muzica şi ci­ne­matografia - şi încerc să trăiesc din ceea ce fac cu plăcere. Până acum, am reuşit şi sunt oare­cum mândru că în ultimii 30 de ani am fost propriul meu patron, nu am avut şefi sau program fix (ultimul meu loc de mun­că cu contract a fost la Teatrul din Timişoara, în 1988). Mai sunt bătrâni care mă întreabă: "Bine, bine, cânţi! Dar ce mun­ceşti, ce me­serie ai?".

Antropologie şi umor

- Şi regizorul care zace în tine ce mai face?...

- Zace, deocamdată. Şe­de şi cugetă! Dar se va trezi într-o zi, îmi e dor să fac un film, asta, da! Am o groază de idei pe care le-am scris, dar pe care nu am avut timp sau disponibilitate să le dezvolt. Va trebui să mă re­trag undeva, în pădure, pen­tru că numai aşa se poate să mă adun şi să le transpun în­tr-un scenariu. Am mai lu­crat câte ceva între timp, nu am ieşit complet din do­me­niul cinematografic, am făcut câteva docu­men­tare pentru ONG-uri, unul despre risipa de hra­nă în România şi despre reci­cla­re, de pildă, un subiect care mi s-a părut foarte inte­re­sant. Românii chiar ri­si­pesc foarte multă hrană, o aruncă la gunoi (fil­mul se poate vedea pe canalul youtube). Mă mai interesează şi cultura urbană in­dustrială, îmi place să descopăr "peisaje" cu artă bru­tă între blocuri şi atunci când merg prin oraşele din ţară cu cântări, îmi rezerv timp ca să mă şi plimb pe străzi şi să fac fotografii. De fiecare dată, des­co­păr lucruri absolut năucitoare, afişe vechi, panouri pu­blicitare din co­munism, ale căror îndemnuri par bi­zare acum. Mi se spune des că sunt un bun recu­pe­rator al memo­riei, şi în muzică, şi în film: e un demers antro­po­logic, până la urmă, să ilustrezi o epocă tre­cu­tă şi să o faci cu umor, nu privind înapoi cu mânie.

- Muzică, fotografie, film. Ce altceva mai compune puzzle-ul care e viaţa ta la momentul acesta?

- Am moştenit o colecţie de fo­to­grafie veche, istorică, de la tatăl meu, care s-a stins în 2014, în Ger­ma­nia. Sunt câteva zeci de mii de fo­tografii, datate începând de la 1850, şi câteva sute de negative de sticlă, pe care încerc să le identific şi să le sistematizez. Pe lângă aces­tea, mai sunt şi fotografiile-docu­men­tar făcute de el însuşi între anii 1957 şi 1987 (tatăl meu, Edmund Hofer, a fost fotoreporter la ziarul de limbă germană "Neuerweg", şi făcea călătorii de documentare prin toată ţara, ilustrând această epocă în absolut toate domeniile). Selectând o parte dintre imaginile de la eve­ni­mente muzicale, am făcut anul tre­cut, la clubul "Green Hours", o ex­poziţie cu fotografie de jazz, cu toţi marii artişti străini care au vizitat Ro­mâ­nia în epocă, începând de la Louis Armstrong care au fost aici în 1965, la Sala Palatu­lui, şi pe care tatăl meu i-a fotografiat.

"Publicul cântă şi dansează cu noi"

- Publicul ţi-a oferit tot ce ţi-ai dorit, în timpul acesta? Cum e publicul vostru de azi, faţă de cel de acum 20 de ani?

- Da, cât timp vine lume la concertele noastre eu sunt mul­ţumit. Să cântăm în faţa unui public entuziast, ca şi noi, să avem reacţiile lor de bucurie la muzica noastră, e tot ce îmi pot dori. Asta e, de fapt, toată filo­sofia! Cât timp publicul încă ne găseşte interesanţi, e bine! E ade­­vărat că şi publicul se schim­­bă, tinerii de acum 20 de ani sunt la rândul lor părinţi şi vin cu copiii lor la concertele noastre, ceea ce ne încântă din cale-afară. Am avut emoţii, trebuie să recunosc, la acest concert aniversar de 20 de ani, dar a ieşit extraor­dinar: am avut parte de o atmosferă incendiară, încă de la primele acorduri de joc, ţâşnite din arcuşul vio­rii lui Jimi El Laco, iar publicul a dansat şi a cân­tat cu noi toate piesele. Era miezul nopţii, şi lumea nu voia să plece, am mai stat pe te­rasa Clubului Ţăra­nu­lui, unde am cântat şi am vor­bit cu o mulţime de prie­teni, cunoscuţi şi fani de-ai noştri, veniţi anume ca să fie cu noi la această ani­ver­sare.

- Fiul tău, Thomas, îţi urmează pasiunea pentru muzică? E deja la vârsta studenţiei. Ce studiază?

- Thomas are 20 de ani şi tocmai a terminat anul întâi la Arte Plastice, spe­cia­lizarea Foto-Video. Cân­­tă într-o trupă care se numeşte "Impex", un elec­tro-rock cu influenţe bal­canice, fiind în acelaşi timp implicat şi în alte pro­iecte muzicale. Am cântat împreună pe când avea vreo zece ani (era deja de atunci un foarte pro­mi­ţător chitarist) şi l-am invitat la "Lăptăria lui Ena­che", într-un concert "Night­losers". El e foarte bun pe creaţie, pe compoziţie, pe concepţie, însă avem stiluri diferite şi fiecare mergem pe drumul lui, dar, cine ştie, poate la un moment dat vom găsi şi proiecte comune.

Unde să fugim de acasă?

- Ce locuri interesante s-au mai adăugat în agenda de turnee a "Nightlosers"?

- Am fost anul trecut în Cuba, acum doi ani în In­dia şi în Rusia, şi fiecare dintre aceste lungi că­lă­torii au fost şi nişte experienţe de viaţă foarte inte­resante. În Rusia, de exemplu, mergeam câte o mie de kilometri pe zi, iar seara trebuia să mai şi cântăm şi să bem cu ruşii, iar asta nu era puţin lucru. Dar a fost şi foarte interesant, adică am ajuns în locuri în care, altfel, nu am fi ajuns niciodată. Am cântat la Volgograd, fostul Stalingrad, am cântat la Rostov pe Don, la Sankt Petersburg, Moscova, în oraşul Dubna, unde e centrul lor de fizică nucleară şi care până acum câţiva ani era un oraş interzis altora, sunt vreo 10.000 de fizicieni acolo, inclusiv câţiva români şi a fost foarte interesant, am primit şi o diplomă pentru că le-am cântat. Publicul rus era foarte bun, foarte cald, rezona cu noi, şi oamenii erau foarte disponibili, săritori. Le-a plăcut stilul nostru, partea asta de world music, suprapusă peste blues standard. Nucu ştia nişte piese ruseşti vechi, pe care le cânta cu frunza şi a fost foarte fain, ruşii e­rau înne­bu­niţi. În India am fost la un festival stu­den­ţesc, am stat o săp­tămână în sud şi ne-au plă­cut foarte, foar­te mult tu­­turor cu­lorile pregnante, oamenii calzi şi simpli, pei­sa­jele, mâncarea: am vrea să mai mer­gem! În Cuba am fost la un festival de world music, am stat o săp­tămână la Havana, a fost o experienţă fantas­tică, muzica e extraordinară acolo iar publicul ne-a pri­mit foarte bine, cheful de muzică şi cheful de viaţă sunt la cote înalte la cubanezi, dar din alte puncte de vedere, Cuba mi-a amintit de o perioadă nu prea fericită de la noi, cea a comunismului din România anilor '70-'80.

- Unde mergi când vrei să fugi din Bucureşti?

- Când vreau să îmi încarc bateriile, merg în Del­tă. Tot acolo mi le şi descarc, ha-ha! Nu pes­cu­iesc, dar am prieteni care pescuiesc şi merg cu ei că îmi place să stau în natură sau să alunec cu caiacul pe canale. Cu puţin timp în urmă, am cântat în Tul­cea şi am ajuns şi la Mila 23, unde ne-a întâmpinat, evi­dent, un cor de lipovence. Cunosc destul de mulţi muzicanţi de-ai lor, din Sulina, din Sf. Gheor­ghe, chiar am şi cântat cu ei, de vreo două-trei ori. Mă simt foarte bine între aceşti oameni ai apelor, şi când am o săptămână liberă, într-acolo mă trage aţa.

- Dar concertele pe unde te poartă în vara asta?

- Am cu "Nightlosers" o agendă aproape plină: tocmai ne-am întors de la Făgăraş şi vom participa, cu­rând, cu un recital, la Festivalul de Muzici şi Tra­diţii de la Bucureşti, la început de iulie, apoi vom mer­ge la Oradea şi la Râşnov, apoi la mare. În străi­nă­tate, avem şanse mari să ajungem într-un lung turneu, în ianuarie viitor, în Australia, pentru că eu am cântat în primăvară, ca basist, alături de un mare muzician australian de blues şi rockabilly, Louis King, care a făcut un turneu în România, iar el ne-a invitat pe acest continent îndepărtat: sunt foarte curios cum va fi! Ca proiecte personale, mai sunt şi apariţiile cu "Soul Serenade", o trupă de blues-jazz, old time, din anii '20, foarte bună, şi mai am, alături de Raul Kusak şi Liviu Pop, concertele "Blues Core" prin ţară.