A studiat vioara la Conservatorul din Capitală, cu Ştefan Gheorghiu, şi a absolvit cursurile de dirijorat ale Conservatorului Regal de la Bruxelles. A primit o bursă la faimoasa "Juilliard School" din New York, unde l-a avut ca mentor pe Leonard Bernstein. A plecat din ţară în 1974, revenind după trei decenii. În 2011, a înfiinţat Fundaţia Română pentru Excelenţă în Muzică. A concertat pe toate scenele mari ale lumii. La Metropolitan Opera din New York a dirijat peste 160 de spectacole. A condus orchestre de prim rang, printre care se numără Royal Philharmonic Orchestra şi BBC Symphony (Londra), Filarmonica din Sankt Petersburg, Amsterdam Philharmonic, Accademia di Santa Cecilia Orchestra (Roma) şi altele pe măsură. Deşi locuieşte la New York, conduce cu drag, atunci când programul îi permite, Orchestra Filarmonicii "George Enescu", al cărei dirijor principal este din 2012. În mai 2015, Christian Badea a dirijat la Ateneul Român actul al III-lea din "Parsifal", după care, în deschiderea următoarei stagiuni, a pus în scenă, în dublă calitate, de dirijor şi regizor, actul I din opera lui Richard Wagner, un concert-spectacol care s-a impus, cu siguranţă, drept cel mai important eveniment cultural-muzical al anului 2016.
Marele mentor: Bernstein
Încă puţin şi începe zborul (Foto: Virgil Oprina - 2)
- Prin acest concert celebrăm centenarul lui Bernstein, marcăm 100 de ani de la naşterea lui. De ce Bernstein? Din mai multe motive. În primul rând, este vorba despre o muzică pe care nu o auzim prea des în România. În al doilea rând, este o formă de recunoaştere a unei personalităţi excepţionale şi de a o prezenta muzicienilor şi publicului din România.
- Există şi o motivaţie biografică în această alegere?
- Bernstein mi-a fost mentor pe când eram la New York. Nu dădea lecţii propriu-zis, nu preda ore, nu stăteai în bancă în clasă la el. Era un om foarte, foarte inteligent şi ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost că întotdeauna folosea metoda socratică. Venea foarte deschis către tinerii lui discipoli, eram foarte mulţi pentru că toţi ne doream să lucrăm cu el. Nu era dogmatic şi nu spunea: "Eu sunt Bernstein şi aşa se face că aşa spun eu". El era un om al dialogului. Venea cu întrebări: "Ce părere ai despre asta ? Dar asta n-ar putea să fie aşa?". Şi modul cum punea întrebările stimula gândirea fiecărui "ucenic". Fiecare dintre noi încercam să gândim pe contul nostru şi, astfel, ne găseam drumul propriu. Asta mi s-a părut o metodă foarte stimulativă, o metodă prin care fiecare răspundea potrivit talentului, caracterului şi abilităţilor sale. De pildă, Sergiu Celibidache avea o metodă total diferită, el întotdeauna spunea: "Nu ştii nimic, îţi spun eu, te iau de la zero şi trebuie să faci ca mine" şi, astfel, a fost mai greu ca în urma lui să se dezvolte dirijori cu un «glas» propriu. În orice caz, Bernstein este, într-un fel, Omul Renaşterii în muzică. De ce? Fiindcă era un compozitor excepţional şi original, era foarte american, dar în acelaşi timp şi foarte internaţional. Era un om care vorbea multe limbi, care se simţea acasă oriunde mergea în lume, foarte cosmopolit şi foarte eclectic în sensul bun al cuvântului. Era un mare dirijor, era un om care dirija cu ochii, ca să zic aşa. Există un video unde se poate vedea cum dirijează cu ochii, Filarmonica din Viena. Nu mişcă mâinile, nu face nimic altceva. Asta e şi o marcă de respect faţă de orchestră, care cânta cu genialitate, era extraordinară. Bernstein era şi un pianist extraordinar. Există un clip video cu el, în care cântă concertul lui Ravel şi-l dirijează în acelaşi timp, ceea ce este absolut extraordinar - de dirijat nu e uşor, de cântat e foarte greu acest concert, dar el le făcea pe amândouă în acelaşi timp, cu o dezinvoltură totală.
"Felicitări! Extraordinar! Asta voiam!"
Triumf!
- Cum l-aţi întâlnit?
- L-am întâlnit în America pe când studiam la Juilliard. M-au recomandat diverse persoane, mai ales William Schuman, care încă mai trăia, un compozitor american important. Ne-am cunoscut la "The National Symphony Orchestra", la Washington, Rostropovici era director muzical, eu eram dirijor asociat. Cred că aveam în jur de 28 de ani. Rostropovici, pe vremea aceea, era în mare război cu Brejnev, ruşii îi retrăseseră paşaportul din cauza prieteniei lui cu Soljeniţîn. Era în plin război rece, iar artiştii cădeau şi ei victime ale politicii din momentul acela. Deci, eram la Washington, acolo ne-am întâlnit, Bernstein venise să pregătească nişte concerte şi aceste concerte câteodată se transformau în adevărate lecţii. Eu asistam la repetiţii, după aceea mă duceam să-l întreb despre ce mă interesa pe mine ca tânăr dirijor şi porneam discuţii, pentru că lui îi plăcea foarte mult să îşi împărtăşească ideile şi să stea la poveşti.
- Şi-a dat seama că aveţi "stofă" de mare muzician?
- Da, m-a văzut. În trei minute vezi dacă omul e bun sau nu. Asta pot să fac şi eu, nu trebuie să fiu Bernstein (râde). M-a remarcat şi m-a invitat la Tanglewood (spaţiu din Lenox, Massachusetts, ce găzduieşte o academie de vară şi un festival de muzică). A trebuit însă să îl refuz. Eram student, şi în aceeaşi vară în care am primit invitaţia să merg la Tanglewood obţinusem trei posturi: cel de director muzical la Spoleto, director muzical al unei orchestre şi dirijor asociat la Washington. Eram deja obligat profesional să fac anumite lucruri şi nu mai puteam să refuz aceste posturi, ca să mă duc la Tanglewood. Bineînţeles, i-am telefonat, i-am explicat, a înţeles perfect, a zis: "Du-te, du-te, fă-ţi treaba!". Deşi mie, bineînţeles că mi-ar fi plăcut mai mult să mă duc să lucrez cu el, dar a trebuit să-mi onorez angajamentele profesionale.
- V-a văzut dirijând compoziţiile lui?
- La un moment dat, la Washington, s-a organizat un concert ca să i se celebreze ziua de naştere, cu orchestra de acolo. Şi au venit André Previn, Mstislav Rostropovici, Yehudi Menuhin, lume bună... Şi eu trebuia să dirijez un ciclu de cântece de Bernstein, cu orchestra şi cu solişti foarte buni. Şi am făcut acest concert, bineînţeles, vorbind cu el despre partitură. E foarte important pentru un dirijor să lucreze cu compozitori vii, cei în viaţă, care pot să-ţi spună ce au vrut, pot să-ţi spună dacă ce-ai făcut este ce aveau ei în minte, dacă partitura sună aşa cum vor ei. Tocmai colaborarea cu compozitorii în viaţă îţi dă posibilitatea să îţi formezi o anumită tehnică pentru a înţelege partitura mai în profunzime şi asta e foarte important. Pentru mine lucrul cel mai important, mai important chiar decât publicul şi decât orice este ca să am eu, într-un fel, conştiinţa şi simţirea că am făcut ceea ce compozitorul voia. Deci, în momentul când dirijez Enescu, Verdi, Ceaikovski, îmi imaginez ce-ar fi dacă ar veni compozitorul în sală şi dacă i-ar plăcea sau nu. Dacă ar veni Enescu i-aş zice: "Maestre, a fost OK?" "Da, a fost bine". Sau "Uite, aici ar fi trebuit să sune altfel". Acesta e cel mai important lucru pentru mine: să nu "trădez" compozitorul.
- Ce v-a spus Bernstein la sfârşitul acelui concert aniversar?
- Pentru mine, lucrul cel mai frumos a fost că la sfârşit a venit şi mi-a zis: "Extraordinar! Felicitări!". Şi mi-a mai spus ceva extrem de important: "Asta voiam!". Deci, m-a auzit şi dirijorul, şi compozitorul, eh, eu zic că mai bine nu se poate decât ca să-i placi compozitorului şi dirijorului, să-ţi spună că ai făcut treabă bună. Sunt experienţe care, nu ştiu cum să spun, nu sunt experienţe foarte lungi ca timp, dar sunt experienţe foarte, foarte importante, care-ţi pun o sămânţă în modul de a gândi şi în modul de a acţiona mai încolo, care te ajută extraordinar.
- Care este secretul succesului unui muzician: talentul sau munca?
- Bineînţeles că talentul este esenţial, dar, ceea ce vă spun nu este o noutate, Enescu a spus-o, fără muncă nu se poate, dar o muncă foarte inteligentă, că aşa, ca să repeţi şi să repeţi încontinuu... câteodată dăunează. Munca inteligentă şi lupta împotriva autosuficienţei şi împotriva orgoliului. În momentul când te crezi grozav, în momentul când zici, "lasă că am mai făcut asta şi ştiu, şi sunt mare şi tare", "uite că a zis cineva că sunt grozav", în momentul acela, nu numai că te-ai plafonat dar începi să mergi înapoi.
Andrei Şerban şi Liviu Ciulei
Prinţul Albert şi Prinţul Rainier de Monaco, Mirella Freni, Placido Domingo, Barbara Bush şi Cristian Badea
- Cu ce alţi mari dirijori v-aţi mai întâlnit?
- Uite, pe Celibidache nu-l ştiu, am ascultat şi am văzut înregistrări cu el, îl ştiu ca dirijor, da, dar ca persoană nu m-am întâlnit cu el niciodată. Dar din ce-am văzut eu de la elevii lui, era o personalitate foarte puternică şi trebuia ca elevii să-l urmeze orbeşte. Ca un mare maestru, care-ţi spune cum stau lucrurile şi tu nu ai voie să ieşi de pe calea aceea. Era dogmatic, întotdeauna a fost dogmatic. Herbert von Karajan, pe care l-am întâlnit la Mozarteum la Salzburg, era foarte concis şi trebuia să asculţi cu mare atenţie fiecare cuvânt pe care-l rostea, pentru că fiecare vorbă avea greutate şi era importantă. Chiar şi acum, după atâţia ani, îmi aduc aminte perfect fiecare cuvânt, căci spunea întotdeauna lucruri care mergeau la esenţă.
- Printre o mulţime de alţi mari regizori de operă, aţi lucrat şi cu Andrei Şerban. Cum a decurs colaborarea?
- Da, cu Andrei am făcut "La Traviata", în 1981, la New York, la Juilliard School. A ieşit bine, el fiind extrem de inteligent, chiar briliant. Am făcut un spectacol foarte, foarte interesant. De asemenea, ne-am reîntâlnit în 1993, pentru "Povestirile lui Hoffmann", operă montată de el la Staatsoper din Viena. Andrei avea deja multă experienţă în operă, s-a descurcat extraordinar. La Viena, unde e greu să ai succes, "Povestirile lui Hoffmann" a fost cel mai bun spectacol, timp de 20 de ani.
- Aţi lucrat şi cu Liviu Ciulei...
- Liviu Ciulei nu făcuse operă în viaţa lui, când l-am întâlnit. Am lucrat împreună "Lady Macbeth din districtul Mtensk", de Şostakovici, în 1982. L-am invitat să lucreze cu mine, când el era la Minneapolis. A făcut o producţie extraordinară, simplă, cu un mare succes.
Vioara din cutia de carton
- Printre atâtea succese, e momentul să vă întreb cum a început apropierea dvs. de muzică. Cum era Şcoala de muzică pe vremea studiilor dumneavoastră?
- Aveam un unchi care era cântăreţ la Arad şi avea o voce superbă. Se zguduiau geamurile din casă când ne cânta. Acest unchi mi-a dăruit, când aveam vreo 3-4 ani, o vioară micuţă. Mi-aduc aminte că era învelită în ziare, pusă într-o cutie de carton. Pe strada noastră locuia un profesor de vioară, aşa că am început să iau lecţii. Mi-a plăcut foarte mult încă de la început. Iar după ce am început să cânt la vioară în particular, pe la 9 ani, învăţătoarea de la clasă a decis să mă pună pe mine să dirijez corul de copii de la şcoală. Deci, am fost dirijor prima dată la 9 ani! Un an mai târziu, m-am mutat la Şcoala de Muzică. Eu sunt născut în România, am studiat în România, am făcut Conservatorul "Ciprian Porumbescu" la Bucureşti. Am făcut vioară aici, cu nişte profesori foarte buni, profesori care erau foarte severi, trebuia să munceşti, trebuia să studiezi, concurenţa era extraordinară, la vioară mi-aduc aminte că erau, când am intrat eu, 7-8 locuri, şi eram 150 de concurenţi. Iar la pian era şi mai rău. Şi nu mai vorbesc de etica profesională, despre care acum nici nu se mai ştie. Dacă încep să vorbesc, toată lumea pleacă, nu vrea să audă. Deci, era o etică extrem de serioasă. Rezultatul a fost următorul: eu şi alţii ca mine, că nu eram o excepţie, am reuşit să ne facem o carieră importantă, pornind în lume cu ceea ce ne-a dat Conservatorul din Bucureşti, cu baza de aici. Da, am învăţat apoi la Salzburg, la Juilliard, la Bruxelles şi aşa mai departe, dar România şi Bucureştiul, şcoala, educaţia românească ne-a dat o bază la toţi excepţională şi o etică pe care nimeni n-o prea mai ştie acum.
"Fundaţia română pentru excelenţă în muzică"
După succesul cu "Parsifal", felicitat de preşedintele Iohannis
- Când aţi revenit în ţară?
- Am plecat în '74 şi m-am întors în 2006, după 32 de ani, când am susţinut un concert. Am revenit apoi în 2008. Un mare şi drag prieten al meu, care din păcate a murit, Dorel Pascu Rădulescu, Dumnezeu să-l ierte, care era prorector la Universitatea de Muzică, mi-a zis: "Christian, hai, vino să faci masterclass la Conservator". Şi atunci, timp de trei săptămâni am avut rezidenţa acolo. Am făcut masterclass cu dirijori, instrumentişti, cântăreţi şi un concert cu orchestra la Ateneu. Şi atunci am înţeles, lucrând cu acei tineri muzicieni, că acesta este scopul reîntoarcerii mele în ţară. Pentru că tinerii muzicieni au nevoie de informaţie, au nevoie de susţinere, au nevoie de încurajare, şi astfel am întemeiat Fundaţia Română pentru Excelenţă în Muzică. Un lucru foarte important pe care l-am învăţat de la Bernstein, de la Dorothy DeLay, marea profesoară de vioară căreia i-am fost asistent, de la Rostropovici şi de la mulţi alţi mari artişti, este ceva care nu prea găseşti în România, şi anume, un sentiment al datoriei. Nu vorbesc nici de generozitate, nici de patriotism, ci de datorie. În momentul când ai o anumită experienţă, când ai împlinit o anumită vârstă şi ai conştiinţă, e de datoria ta să împărtăşeşti, să dai mai departe noii generaţii.
- Până în 2008, nu aţi simţit deloc nevoia să reveniţi în ţară?
- Mi-am pus problema, însă nu am simţit o mare urgenţă, şi nici în 2006 n-am simţit mare urgenţă, era mai mult "hai să vedem", că ar fi bine totuşi să văd ce s-a mai schimbat prin ţară. N-am văzut raţiunea pentru care să mă întorc. Am înţeles-o numai când am făcut acel masterclass şi mi-am dat seama că am în mod clar datoria să mă întorc acolo unde mi s-a dăruit atât, că a venit timpul să dau şi eu înapoi.
Marea lecţie
- Un muzician trebuie să fie perfecţionist?
- Ceea ce pentru unii este perfecţionism, pentru un muzician ar trebui să fie normalitate. Eu am înţeles asta la vârsta de 12 ani, la Salonul Oficial de la Ateneu. Venise Richter la Festivalul "Enescu" şi a cântat la repetiţia generală. M-am dus şi eu să o văd. Concertul de Ceaikovski are la un moment dat un pasaj de octave destul de dificil, pe care el, bineînţeles că-l cântă superb, dar la repetiţia generală a zbârcit o octavă, una, o notă, am văzut că s-a înnegurat la faţă. După repetiţie, a plecat toată lumea, s-a făcut linişte în Ateneu. Eu am mai umblat un pic prin Ateneu, arăta grozav, eram copil şi mă impresiona foarte tare locul acela, şi, la un moment dat, am auzit un pian şi m-am dus sus, la Salonul Oficial, am pus urechea la uşă şi l-am auzit pe Richter care studia acel pasaj de octave pe care îl greşise. Am stat o oră şi jumătate acolo, iar el, în tot acel timp, a studiat numai acel pasaj. Am plecat şi el încă mai repeta. Pentru mine aceea a fost cea mai importantă lecţie: dacă Richter face asta, cine sunt eu să nu muncesc dublu, triplu decât munceşte el? Din păcate, acum trăim epoca informaţiei, prea multă informaţie superficială. Pentru tinerii muzicieni pare obositor şi iritant să lucreze serios, în profunzime şi până la detaliu. Vor glorie şi au orgolii mari, dar orgoliile acestea nu sunt susţinute de pregătire şi de rezultate obiective. Cei care mai vor să facă treabă pleacă în străinătate. Sper că cei care pleacă o fac ca să se perfecţioneze, pentru că vor să cânte foarte, foarte bine şi să aibă o activitate de înalt nivel. De multe ori, însă, într-un fel şi dictat de situaţia concu-renţei care există şi la noi şi afară, se limitează la mica supravieţuire, artistică şi economică.
Sunetul unic
La pupitrul dirijoral, în marea sală a Metropolitan Opera New York
- Dar mai avem tineri foarte talentaţi?
- Clar că românii au talent pentru muzică, dar talentul nu-i destul, lumea e plină de oameni talentaţi care nu s-au realizat. Trebuie perseverenţă, trebuie disciplină, trebuie ca dorinţa de a te perfecţiona să vină dinăuntru, nu trebuie cineva să ţi-o impună. Nu zic că nu sunt muzicieni tineri talentaţi, sunt, dar puţini şi, câteodată, unii dintre ei mai şi capitulează. Când vorbim de talent, România are o predispoziţie sufletească spre muzică. Chiar dacă, câteodată, sunt puţin mai critic, pot să spun un lucru cu mâna pe inimă: în momentul când Orchestra Filarmonicii "George Enescu" se concentrează, este atentă şi implicată în mod sincer, când cântăm Ceaikovski, Brahms sau Wagner (mai ales Wagner), în momentul acela iese un sunet extraordinar din această orchestră, un sunet care are un miez şi un conţinut emoţional mult mai puternic şi cu impact mai direct în sufletul publicului, decât cel pe care îl vom găsi într-o orchestră germană sau o orchestră englezească, care sunt mult mai disciplinate şi mai corecte din punct de vedere tehnic. Am avut o experienţă asemănătoare cu Filarmonica din Sankt Petersburg, acum câţiva ani, când am fost invitat la ei să dirijez Simfonia a-II-a de Rahmaninov. Au produs un sunet unic, care chiar îţi mergea la suflet. Aşa se întâmplă, uneori, şi la Filarmonica "George Enescu". Nu e cazul să suferim sau să ne chinuim ca să ajungem la un astfel de nivel. Muzica mare se face cu plăcere, cu relaxare chiar, dar şi cu disciplină şi cu un profesionalism pe care noi, românii, nu îl avem din naştere, aşa cum avem talentul. Dar numai cu talentul nu ajungi la excelenţă. Sunt convins că putem obţine rezultate frumoase în muzica românească, dar primele schimbări trebuie făcute în noi, artiştii, şi apoi, desigur, de cei care au responsabilităţi politice, legislative, financiare şi manageriale.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
