Într-adevăr, ce rost avea un protest "împotriva abuzurilor" când, deţinând puterea, partidul organizator este, în fapt, singurul care le poate comite? Mai mult, manifestând în faţa sediului puterii executive (reprezentată de guvernul PSD-ALDE), partidul a indicat, involuntar, desigur, punctul geografic al iniţierii majorităţii actelor de încălcare a legii pe care acelaşi executiv o administrează. Dacă PSD-ul şi sateliţii şi-ar fi adunat "protestatarii" în faţa Palatului Cotroceni, ar fi fost poate de înţeles, pentru că, în miezul propagandei PSD-iste, sediul atât de blamatului "stat paralel", acolo se află, în "casa" lui Klaus Iohannis. PSD-ul a ales însă Piaţa Victoriei, manifestând, în frunte cu "premierul" Viorica Vasilica Dăncilă, în faţa palatului în care aceasta îşi face "meseria". Inutilul miting a presupus un efort logistic uriaş şi cheltuieli băneşti pe măsură. E foarte greu să aduni câteva zeci (sau sute, după unii) de mii de oameni din întreaga ţară, să le asiguri transportul şi hrana, dotările propagandistice (pancarte, lanterne, vuvuzele etc.), să îi plăteşti pe "dirijori" şi pe responsabilii cu ordinea. Provenienţa fondurilor cheltuite pentru această uriaşă manifestare de forţă este neştiută, dar bănuită. Primăriile şi consiliile judeţene PSD-ALDE (UDMR râzând pe margine) au cheltuit milioane de lei, din fonduri care ar fi putut avea o destinaţie mai bună, decât pentru a deplasa la Bucureşti oameni, dintre care unii n-au avut habar pentru ce au venit sau de ce strigă lozincile pe care le-au strigat. E un abuz pe care doar un "partid" complet detaşat de regulile democraţiei şi sigur de deţinerea absolută a puterii îl face fără să clipească.
PSD-ul nu mai avea niciun motiv aparent pentru organizarea acestui grandios şi bine regizat spectacol. Decizia CCR, din 30 mai a.c., a eliminat obiectul personalizat al urii şefului său, Liviu Dragnea (şi al altor nenumăraţi baroni şi vătafi locali ai partidului), stipulând obligativitatea ca şeful statului să o demită, la propunerea ministrului Justiţiei, pe procuroarea-şefă a DNA, Laura Codruţa Kövesi. Hotărârile CCR se aplică, nu se discută, chiar dacă ele vădesc o interpretare partizană a Legii Supreme, Constituţia. CCR - un organism obligat să-şi manifeste echidistanţa politică faţă de cele trei puteri ale statului (legislativă, executivă şi judecătorească) - nu trebuia, în principiu, să ia nicio decizie, rezumându-se, cum e normal în orice democraţie consolidată, să indice gradul de constituţionalitate al actelor acestor puteri, pentru a asigura funcţionarea echilibrului dintre ele. Prin hotărârea de a-i impune preşedintelui Iohannis o decizie care, constituţional, depindea doar de el, CCR şi-a demonstrat afilierea partizană faţă de PSD. Decizia CCR întoarce Justiţia din România la vremea Rodicăi Stănoiu, care, în guvernarea Năstase, întreba "la partid" pe cine să pună procurorii să aresteze. Oportunitatea hotărârii CCR a ţinut şi de termenul procesului liderului PSD (amânat încă o dată!), în care urma să se dea condamnarea definitivă a acţiunilor infracţionale ale şefului PSD. Dragnea a scăpat iarăşi şi va continua, bineînţeles, lupta cu "abuzurile statului paralel"...
Mitingul nu-şi mai avea, aşadar, rostul. "Comisia Iordache" modifică "într-o veselie", pe bandă rulantă, codurile juridice, transformând legislaţia de resort din România într-una din cele mai permisive formule de gen din lume. România va deveni (în spiritul "umanismului socialist" era să zic) un fel de rai al corupţilor şi al abuzanţilor de putere, ce se vor putea odihni în "arest la domiciliu" sau se vor putea fortifica prestând "muncă pentru comunitate", după marile "tunuri" pe care le-au dat, sau vor continua să le dea. Limitarea posibilităţilor de probare a acestor infracţiuni le vor face greu de dovedit, iar în cazul în care ele vor fi evidente, va avea grijă "felinul" ministru Tudorel Toader şi procurorii dependenţi de el, să fie administrate "cu înţelegere", dacă nu chiar amnistiate. Liviu Dragnea şi susţinătorii săi entuziaşti şi-au ales bine slugile în transformarea României într-un "deşert al corupţiei", asupra căruia să domnească netulburaţi. Graba PSD-iştilor în "rezolvarea" Justiţiei - principalul lor ţel personal - are două motivaţii majore. Prima este legată de contextul internaţional favorabil (dificultăţile UE şi fluctuaţiile politice ale SUA slăbind posibilele presiuni externe pentru respectarea statului de drept), iar cea de a doua este temerea că "dărnicia" care i-a fidelizat PSD-ului electoratul s-ar putea apropia de sfârşit, fundul sacului bugetar fiind tot mai aproape. O revoltă a electoratului fidel ar echivala cu o înfrângere în faţa Justiţiei, ceea ce Dragnea şi ai lui nu vor admite niciodată.
Mitingul din Piaţa Victoriei, pe cât de inutil şi caraghios a fost, mai ales observat de aproape, prin "calitatea" participanţilor, mari consumatori de alcool şi producători de gunoaie, şi care, iscodiţi de reporteri, habar n-aveau ce caută în Bucureşti, a avut, pentru Dragnea, Tăriceanu et comp. mai multe ţinte. Mai întâi, el a trebuit să reprezinte pentru români, dar şi pentru partenerii externi, o confirmare a victoriei totale a PSD-ALDE pe scena politică a ţării şi, concomitent, o justificare post-hoc a justeţii opţiunilor lor strategice pentru "apărarea identităţii şi păstrarea specificului local", lucru care nu s-a întâmplat, concluzia externă fiind că mitingul PSD a fost o încercare de intimidare a procurorilor şi a preşedintelui Iohannis. Apoi, mitingul s-a vrut o replică simbolică la "fenomenul #rezist", liderii PSD (la sugestia consilierilor lor străini) dorind să demonstreze că "societatea civilă" din România e divizată, iar preşedintele Iohannis, tot mai privat de atribuţiile sale constituţionale şi, prin urmare, lipsit de orice pârghie pentru a mai stopa "triumfalul marş PSD-ist". Dragnea şi Tăriceanu par a fi câştigat totul. Dar, cum se ştie, pe cine vrea să-l piardă, Dumnezeu îi ia minţile.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
