Cu un pic de organizare, se puteau face şi zece! Democraţia, aşa originală cum e ea, funcţionează încă în România. Fiecare îşi susţine cum poate, mai mult sau mai puţin colorat, punctul de vedere. Pe vremea lui Ion Iliescu, când democraţia noastră originală era încă în faşă, astfel de desanturi, de mii şi mii de persoane purtându-şi paşii şi lozincile prin Capitală, şi astfel de intersectări între diferitele Românii formate de la 1989, încoace, se lăsau cu ciomege şi capete sparte! Nu a fost cazul, din fericire, acum.
Diferenţa dintre Româniile prezente sâmbătă în stradă a fost, oricum, cât se poate de flagrantă. Ne-am amăgit, în toţi aceşti ani de la intrarea în Uniunea Europeană, că societatea poate fi strânsă laolaltă, măcar în jurul unor valori elementare, pentru care s-a suferit groaznic în vremea comunismului şi pentru care au murit oameni simpli şi oneşti, la simulacrul de Revoluţie din 1989 şi în tulburările sociale şi politice din lunile de după. Adevărul e că nu s-a întâmplat aşa: dacă în '90, taberele erau două mari şi late, "neo-comuniştii" şi "ceilalţi", societatea s-a scindat tot mai mult. Sunt tot mai puţine teme care ne ţin uniţi, iar aniversarea Centenarului, chiar asta trebuia să facă, să ne provoace cu motive care să ne unească, nu să ne dezbine. Nu s-a gândit, evident, nimeni la asta, şi a trebuit să se suprapună, total neprogramat, victoria de la "Roland Garros" a Simonei Halep, pentru ca energiile acelor grupuri atât de diferite să conveargă. Toată România, efectiv TOATĂ, a trăit la fel emoţiile finalei: a tremurat în primul set, când adversara Simonei controla meciul, s-a îndârjit în setul secund, atunci când s-a decis totul şi a exultat la final, când tenismena noastră a câştigat în stil de mare campioană. Trăim tot mai rar astfel de momente. Văzându-i la Paris, ca fani ai lui Halep, pe Gică Hagi şi pe Gică Popescu, ni s-a făcut dor de generaţia lor şi de victoriile care ne scoteau în pieţe cu sutele de mii, într-o mare unire "în cuget şi simţiri". Ne-am dat seama abia acum cât de mult ne-au lipsit marile victorii. Şi ne-am dat seama, de fapt, cât de mult ne lipsesc marile proiecte. Din când în când, şi Simona Halep, şi Cristina Neagu la handbal, şi fetele de la scrimă, campioane olimpice la Rio de Janeiro, ne oferă această mare bucurie de a ne uni pe toţi. Tocmai de aceea, victoria Simonei Halep la Paris ar trebui să ne pună pe toţi pe gânduri. Depinde de noi să căutăm, mai departe, motive care să ne ţină aproape, umăr la umăr, uniţi. Nu va fi uşor, dar nici Simonei nu i-a fost...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
