Într-adevăr, ce rost avea un protest "împotriva abuzurilor" când, deținând puterea, partidul organizator este, în fapt, singurul care le poate comite? Mai mult, manifestând în fața sediului puterii executive (reprezentată de guvernul PSD-ALDE), partidul a indicat, involuntar, desigur, punctul geografic al inițierii majorității actelor de încălcare a legii pe care același executiv o administrează. Dacă PSD-ul și sateliții și-ar fi adunat "protestatarii" în fața Palatului Cotroceni, ar fi fost poate de înțeles, pentru că, în miezul propagandei PSD-iste, sediul atât de blamatului "stat paralel", acolo se află, în "casa" lui Klaus Iohannis. PSD-ul a ales însă Piața Victoriei, manifestând, în frunte cu "premierul" Viorica Vasilica Dăncilă, în fața palatului în care aceasta își face "meseria". Inutilul miting a presupus un efort logistic uriaș și cheltuieli bănești pe măsură. E foarte greu să aduni câteva zeci (sau sute, după unii) de mii de oameni din întreaga țară, să le asiguri transportul și hrana, dotările propagandistice (pancarte, lanterne, vuvuzele etc.), să îi plătești pe "dirijori" și pe responsabilii cu ordinea. Proveniența fondurilor cheltuite pentru această uriașă manifestare de forță este neștiută, dar bănuită. Primăriile și consiliile județene PSD-ALDE (UDMR râzând pe margine) au cheltuit milioane de lei, din fonduri care ar fi putut avea o destinație mai bună, decât pentru a deplasa la București oameni, dintre care unii n-au avut habar pentru ce au venit sau de ce strigă lozincile pe care le-au strigat. E un abuz pe care doar un "partid" complet detașat de regulile democrației și sigur de deținerea absolută a puterii îl face fără să clipească.
PSD-ul nu mai avea niciun motiv aparent pentru organizarea acestui grandios și bine regizat spectacol. Decizia CCR, din 30 mai a.c., a eliminat obiectul personalizat al urii șefului său, Liviu Dragnea (și al altor nenumărați baroni și vătafi locali ai partidului), stipulând obligativitatea ca șeful statului să o demită, la propunerea ministrului Justiției, pe procuroarea-șefă a DNA, Laura Codruța Kövesi. Hotărârile CCR se aplică, nu se discută, chiar dacă ele vădesc o interpretare partizană a Legii Supreme, Constituția. CCR - un organism obligat să-și manifeste echidistanța politică față de cele trei puteri ale statului (legislativă, executivă și judecătorească) - nu trebuia, în principiu, să ia nicio decizie, rezumându-se, cum e normal în orice democrație consolidată, să indice gradul de constituționalitate al actelor acestor puteri, pentru a asigura funcționarea echilibrului dintre ele. Prin hotărârea de a-i impune președintelui Iohannis o decizie care, constituțional, depindea doar de el, CCR și-a demonstrat afilierea partizană față de PSD. Decizia CCR întoarce Justiția din România la vremea Rodicăi Stănoiu, care, în guvernarea Năstase, întreba "la partid" pe cine să pună procurorii să aresteze. Oportunitatea hotărârii CCR a ținut și de termenul procesului liderului PSD (amânat încă o dată!), în care urma să se dea condamnarea definitivă a acțiunilor infracționale ale șefului PSD. Dragnea a scăpat iarăși și va continua, bineînțeles, lupta cu "abuzurile statului paralel"...
Mitingul nu-și mai avea, așadar, rostul. "Comisia Iordache" modifică "într-o veselie", pe bandă rulantă, codurile juridice, transformând legislația de resort din România într-una din cele mai permisive formule de gen din lume. România va deveni (în spiritul "umanismului socialist" era să zic) un fel de rai al corupților și al abuzanților de putere, ce se vor putea odihni în "arest la domiciliu" sau se vor putea fortifica prestând "muncă pentru comunitate", după marile "tunuri" pe care le-au dat, sau vor continua să le dea. Limitarea posibilităților de probare a acestor infracțiuni le vor face greu de dovedit, iar în cazul în care ele vor fi evidente, va avea grijă "felinul" ministru Tudorel Toader și procurorii dependenți de el, să fie administrate "cu înțelegere", dacă nu chiar amnistiate. Liviu Dragnea și susținătorii săi entuziaști și-au ales bine slugile în transformarea României într-un "deșert al corupției", asupra căruia să domnească netulburați. Graba PSD-iștilor în "rezolvarea" Justiției - principalul lor țel personal - are două motivații majore. Prima este legată de contextul internațional favorabil (dificultățile UE și fluctuațiile politice ale SUA slăbind posibilele presiuni externe pentru respectarea statului de drept), iar cea de a doua este temerea că "dărnicia" care i-a fidelizat PSD-ului electoratul s-ar putea apropia de sfârșit, fundul sacului bugetar fiind tot mai aproape. O revoltă a electoratului fidel ar echivala cu o înfrângere în fața Justiției, ceea ce Dragnea și ai lui nu vor admite niciodată.
Mitingul din Piața Victoriei, pe cât de inutil și caraghios a fost, mai ales observat de aproape, prin "calitatea" participanților, mari consumatori de alcool și producători de gunoaie, și care, iscodiți de reporteri, habar n-aveau ce caută în București, a avut, pentru Dragnea, Tăriceanu et comp. mai multe ținte. Mai întâi, el a trebuit să reprezinte pentru români, dar și pentru partenerii externi, o confirmare a victoriei totale a PSD-ALDE pe scena politică a țării și, concomitent, o justificare post-hoc a justeții opțiunilor lor strategice pentru "apărarea identității și păstrarea specificului local", lucru care nu s-a întâmplat, concluzia externă fiind că mitingul PSD a fost o încercare de intimidare a procurorilor și a președintelui Iohannis. Apoi, mitingul s-a vrut o replică simbolică la "fenomenul #rezist", liderii PSD (la sugestia consilierilor lor străini) dorind să demonstreze că "societatea civilă" din România e divizată, iar președintele Iohannis, tot mai privat de atribuțiile sale constituționale și, prin urmare, lipsit de orice pârghie pentru a mai stopa "triumfalul marș PSD-ist". Dragnea și Tăriceanu par a fi câștigat totul. Dar, cum se știe, pe cine vrea să-l piardă, Dumnezeu îi ia mințile.