Aici, la Constanţa, s-a anunţat cod galben de furtună. Sunt totuşi norocos, am ajuns acolo când vântul abia adia. Într-adevăr, aşa cum auzisem, casa în care locuiesc copiii iese imediat în evidenţă. Are o formă simpatică, parcă ar fi un mic foişor făcut din piese de lego, cu o terasă în formă de cub, proptită în vârful unui stâlp. Acolo, sus, în cutiuţa aceea albă cu ferestrele către stradă, locuiesc ei, cei şase fraţi cuminţi şi frumoşi, despre care vorbeşte tot oraşul. Deschid timid poarta şi traversez curtea, adică un culoar neobişnuit de îngust, mărginit de doi pereţi înalţi care-ţi sufocă privirea. Apoi urc nişte scări în spirală şi văd la capătul lor, câteva rafturi uriaşe ticsite cu zeci de perechi de adidaşi. De toate felurile, mărimile şi culorile, curate şi aranjate frumos, ca în rafturile unui magazin. N-ar trebui să mă mir, toată lumea ştie că cei şase copii fac sport de performanţă. Şi totuşi, privesc uimit, e un decor minunat, decupat parcă din poveştile fraţilor Grimm. Mă apropii de uşă şi aud deja vocile lor. Pare că se joacă, hohote de râs se-aud ca nişte clinchete de clopoţei. Bat uşor la uşă şi se aşterne tăcerea. Glasul unei femei mă invită să intru. Deschid uşa şi văd jos, pe covorul din mijlocul camerei, câteva chipuri vesele privindu-mă curioase. Îi număr rapid, unu, doi, trei, patru, cinci, şase, sunt toţi, stau acolo, jos, întinşi pe covor, aproape lipiţi unul de altul, cu un zâmbet îndrăzneţ strălucind în priviri, gata parcă să izbucnească în râs şi să-şi continue joaca. "Haideţi, că vă aşteptam", îmi zice femeia de pe canapeaua ascunsă în spatele uşii. "Scuzaţi deranjul, şi-au cam pierdut răbdarea. Eu sunt Maria Uţă, bunica lor." Chipul ei este portretul perfect al bunicii, aşa mi-am imaginat-o dintotdeauna. Blândă, cu privirea plină de griji şi de dragoste, cu vorba moale şi caldă ca o mângâiere. Fac cunoştinţă cu copiii. Se ridică pe rând şi vin să dea mâna cu mine. Ea e Marta, mezina, are 12 ani, e ceva mai retrasă şi-mi zâmbeşte timid. Urmează Amelia şi Luca, doi gemeni de 13 ani, delicaţi ca doi îngeri şi cu privirile mereu curioase. Apoi sunt Tudor şi Andrei, tot gemeni, de 15 ani, ceva mai dezgheţaţi şi mereu puşi pe şotii. Iar la urmă vine şi Cristian, un flăcău de aproape 17 ani, cumpătat la vorbă şi serios ca un om mare. Ei sunt fraţii Dascălu, şase copii minunaţi, veniţi pe lume ca dintr-o binecuvântare miraculoasă revărsată de Dumnezeu în casa asta mică, parcă de jucărie. Stau nemişcat în pragul uşii şi mă uit la ei uluit. Văd în privirea lor o lumină ireală, în zâmbetul fiecăruia dintre ei străluceşte o candoare care nu pare a fi ceva lumesc. Simpla prezenţă a lor într-un loc ar atrage atenţia oricui, iar râsul lor ar umple orice spaţiu cu o bucurie dumnezeiască. Îi văd cum mă măsoară cu coada ochiului şi mă gândesc că nu poţi să te prefaci nici măcar o secundă în faţa unor asemenea copii, că orice gest fals, orice vorbă în plus, te pot face să te simţi ridicol."Haideţi, luaţi loc pe canapea", mă invită bunica Maria.
Amelia, contabila casei
Şase copii în dar de la Dumnezeu
Îmbrăcaţi în costume sportive
Mai târziu, în 2003, Dana a născut iar. De data asta gemeni, doi băieţi frumoşi şi voinici, pe care i-a botezat cu numele Tudor şi Andrei. Nu s-au mirat prea tare că sunt gemeni, ştiau că au în familie multe asemenea cazuri. Dana şi Gabriel erau doi părinţi fericiţi. Îi răsfăţau pe micuţi cu tot ce-şi doreau, mergeau cu ei în vacanţe de vis, se simţeau mândri de câte ori se arătau cu ei în lume. Fiind însă doi oameni foarte ocupaţi, aveau mereu nevoie de ajutorul bunicii, aşa încât tot ea era cea care se ocupa mai mult de copii, fie aici, la Constanţa, fie la ea acasă, la Căzăneşti. "Mie îmi convenea mai mult să-i iau la mine", îmi spune femeia, "dar fiică-mea nu prea se împăca cu gândul ăsta, că se frământa prea mult de grijă şi dor. Şi totuşi a înţeles că asta era cea mai bună soluţie, ea era foarte ocupată cu serviciul şi ar fi fost un chin pentru toată lumea. Nu rezista însă prea mult fără ei, nici ea, nici Gabriel, ginerele meu. Veneau mereu la trei, patru zile, îi mai luau acasă, la Constanţa, plecau foarte des cu ei în tot felul de vacanţe, ce să vă zic, îi răsfăţau în toate felurile, pentru că îi iubeau enorm. Enorm îi iubeau."
După nici doi ani, în 2005, Dana a rămas din nou însărcinată, iar la ecograf a aflat o veste care i-a zăpăcit pe toţi: erau tot gemeni. Nu prea mai ştiau ce să creadă, sentimentele lor erau amestecate, pe de-o parte, se bucurau nespus ca de un miracol sublim, pe de alta însă, erau puţin speriaţi. Cum se vor descurca de-acum încolo, cu cinci copii, când şi cu trei a fost destul de greu? Şi n-ar fi fost vorba de bani, o duceau destul de bine, mama era o contabilă de succes, iar tatăl câştiga binişor ca ofiţer în armată. Singura lor grijă era timpul, timpul ăsta blestemat care trecea atât de repede şi era atât de plin cu tot felul de treburi, şi-atât de zgârcit atunci când trebuia să fie dedicat copiilor. Dar toată grija asta s-a risipit numaidecât atunci când cei doi copii au venit pe lume. Erau băiat şi fată. Erau în al nouălea cer, aveau parcă sentimentul că cineva, o voinţă divină, poate chiar Dumnezeu, a ales casa şi familia lor pentru a le însemna cu toate darurile astea minunate. "A fost ceva incredibil", îşi aminteşte bunica. "Erau cei mai fericiţi părinţi. Iar eu, cea mai fericită bunică. Mai ales că era şi o fată. Curtea casei de la Căzăneşti s-a transformat într-o grădiniţă. Veneau acolo toţi copiii din vecini şi se puneau pe joacă până seara, târziu, când abia puteam să-i bag la culcare. Nu era uşor, vă daţi seama, să stai după cinci copii, să-i speli, să-i îmbraci, să le dai să mănânce. Dar vă spun sincer, erau atât de frumoase zilele alea, că parcă nu simţeam niciun fel de greutate. Şi totuşi, am crezut că gata, ajung cinci, o să se oprească aici. Ei bine, nici n-a trecut anul şi am aflat că fiică-mea e iar gravidă. Am zis că aşa nu se mai poate, că asta e inconştienţă, că eu n-o să mai am grijă de ei. Am fost tare supărată, parcă îmi venea să-i dau o mamă de bătaie, să-i vină mintea la cap. Dar ce să le fac, îmi ziceau că aşa şi-au dorit ei, o familie frumoasă şi numeroasă, că e o minune să ai atâţia copii frumoşi, iar ei sunt tare mândri şi fericiţi. Aşa că în 2006 s-a născut şi cea mică, Marta, şi uite aşa am mers mai departe cu şase copii."
Afară a început să plouă. Din când în când, din depărtare se-aud tunete, pesemne că se apropie furtuna. Femeia iese puţin din bucătărie să vadă ce fac copiii. "Învaţă", îmi zice în şoaptă. "V-am zis, sunt tare cuminţi."
Cel mai fericit tată din lume
Luca Dascălu, cel mai alintat dintre fraţi
Bunica copiilor a fost zeci de ani casieră într-un combinat din Slobozia, iar fata ei, Dana, i-a călcat pe urme, ajungând contabilă la o mare firmă din Constanţa. Dacă la toate astea mai punem la socoteală şi cariera de militar a tatălui, atunci e uşor de înţeles de ce aceşti copii au fost educaţi cu o rigoare aparte şi într-un spirit extrem de ordonat. Încă de la patru, cinci ani, toţi copiii au fost înscrişi la gimnastică aerobică, câştigând de-a lungul vremii numeroase medalii în competiţii naţionale. La şcoală, niciunul dintre ei nu a avut medii mai mici de opt, iar acasă, fiecare s-a obişnuit să aibă responsabilităţi clare pe care le îndeplineau fără mofturi. Părinţii îşi chiverniseau cumpătat toate câştigurile, fără să fie însă niciodată lacomi sau zgârciţi. Dana avea un caiet pe care îşi nota toate cheltuielile casei, iar atunci când constata că se subţiază bugetul, trecea imediat la măsuri de austeritate. Dincolo însă de toate rigorile astea, copiilor nu le lipsea niciodată nimic, aveau orice jucărie îşi doreau, erau răsfăţaţi cu tot felul de surprize şi bucurii. Fruntaş la acest capitol era de departe Gabriel, tatăl lor, care atât de mult îi iubea, şi-atât de tare se mândrea cu ei, că nu putea niciodată să le refuze nimic. "Rar cred că mai există atâta dragoste şi răsfăţ la un tată", îmi spune femeia, zâmbind tandru şi nostalgic. "Le făcuse în curte, la Căzăneşti, un adevărat parc cu tot felul de jocuri unde veneau zeci de copii să se joace. Le-a luat mai multe saltele şi le-a făcut un teren pentru gimnastică, iar ei făceau lecţii cu alţi copii şi dădeau adevărate spectacole de aerobică. Stăteam şi mă uitam la ei cum se joacă, Doamne, câtă bucurie era în ochii lor!"
Pe măsură însă ce copiii creşteau, cheltuielile erau tot mai mari, şi începuseră să se descurce ceva mai greu. Ăsta a fost motivul pentru care Gabriel s-a hotărât într-o zi să ia taurul de coarne şi să pună pe picioare o afacere din care ar fi putut trăi liniştiţi toată viaţa. Avea prieteni mulţi, relaţii peste tot, era un om extrem de ambiţios şi descurcăreţ, avea deci tot ce trebuia pentru a reuşi să pună afacerea în mişcare. Toată lumea aştepta momentul acela cu mare încredere şi speranţă, fără însă ca nimeni să ştie de fapt cât de tare se frământa pentru ca totul să iasă bine. Şi, din păcate, povestea asta nu s-a terminat deloc bine. Chiar atunci când era aproape de împlinirea proiectului, a fost trădat de oamenii în care avea cea mai mare încredere. Visul lui frumos, în care-şi pusese atâtea speranţe, s-a năruit într-o singură zi. S-a chinuit amarnic, nopţi la rând n-a mai putut închide un ochi, îi era cu neputinţă să creadă că toată munca lui de până atunci a fost în zadar. S-a chinuit o zi, s-a chinuit două, şi parcă tot mai greu îl apăsa supărarea, până când, deodată, inima lui n-a mai putut îndura. Pe 1 martie 2012, Gabriel Dascălu a făcut congestie cerebrală şi a murit. Avea 44 de ani şi era cel mai fericit tată din lume. "Nu pot să vă descriu câtă durere a fost", îmi povesteşte bunica Maria, strângându-şi lacrimile într-un boţ de hârtie. "Era ca băiatul meu, aşa de tare l-am iubit. N-am putut să le spunem copiilor. Erau prea mici, ne-am temut să nu rămână cu traume. I-am minţit, le-am spus doar că e bolnav, la spital. M-au întrebat de ce sunt îmbrăcată în negru, şi le-am zis că mi-a murit o verişoară. Pe urmă, după un timp, le-am spus. Aşa, cu grijă, să nu-i bruscăm prea tare. Chiar şi-aşa, a fost foarte greu. Au plâns, mi-au zis că le e dor de el, că nu e adevărat, că vor să-l vadă. Atunci am mers cu ei la cimitir. Au stat aşa, tăcuţi, bieţii de ei, şi se uitau în gol. Pe urmă, voiau să mergem tot mai des acolo, la cimitir. Îi scriau bileţele în care îi spuneau ce note bune au luat şi cât de cuminţi au fost. Le împătureau frumos şi le lăsau acolo, la mormânt. Of, Doamne, tare greu a fost!"
Afară a început furtuna. Se-aude cum bubuie cerul şi vântul cum trânteşte ferestrele. Femeia îşi şterge lacrimile şi iese din nou din bucătărie. "Încă mai învaţă", îmi zice la întoarcere. "Doar Amelia zice că vrea s-o ascult la istorie."
Dana Dascălu, o mamă care şi-a dorit o familie fericită şi numeroasă
Pe uşa de la intrare apare un băiat la vreo 35 de ani, ud fleaşcă şi cu faţa nerasă şi puţin chinuită de oboseală. "El e Nicu, băiatul meu", îmi zice femeia. "Adică fratele Danei şi deci unchiul copiilor. Fără ajutorul lui nu ştiu ce ne făceam. A fost în Anglia să muncească, avea deja un loc bine plătit, dar a renunţat la tot şi s-a întors acasă, doar ca să fie lângă noi." Bărbatul îmi întinde mâna şi-mi zice să-l scuz, că abia acum a venit, dar că toată ziua a alergat după tot felul de acte pentru înscrierea gemenilor, Tudor şi Andrei, la un liceu cu program sportiv. Copiii mai mici sar bucuroşi de gâtul lui, alintându-se ca nişte pisoiaşi sub braţele lui ude de ploaie. "Pentru ei, el este acum tatăl lor", îmi zice bunica în şoaptă.
Toată lumea a întrerupt învăţatul. Cei mari au coborât şi ei din mansardă, bucurându-se de câteva minute de pauză. Nicu le povesteşte ce-a mai făcut în oraş, cât de multe acte îţi trebuie ca să înscrii un copil la liceu şi cât de tare s-au inundat străzile după cinci minute de răpăială. Amelia o roagă insistent pe bunica să o asculte la istorie. "Uite, acum, dacă a venit Nicu", îi zice femeia, "o să te-asculte el. Şi eu o să mai stau de vorbă cu domnul, da?" Fata e de acord şi ăsta pare să fie semnalul că toţi copiii trebuie să revină la lecţii. Fără nicio urmă de împotrivire, copiii merg la locurile lor, iar noi ne întoarcem din nou în micuţa bucătărie. "Amelia e cea mai responsabilă dintre ei", îmi spune bunica, umplându-mi iar cana cu ceai. "Ea ţine socotelile, ea îi pune pe toţi la treabă. Cum s-ar zice, ea e şefa."
Copiii şi-au revenit foarte greu atunci, în 2012, după moartea tatălui. El era motorul şi sufletul casei, a lăsat în urmă un gol uriaş şi multe amintiri minunate. Dar anii au trecut şi uşor, uşor, s-au obişnuit să trăiască într-un alt stil de viaţă, ceva mai greu, mai auster. Din motive pe care femeia nu vrea să le povestească, mama şi cei şase copii au pierdut apartamentul în care locuiau, fiind ajutaţi de către un prieten de familie să se mute în căsuţa în care stau acum. La început le-a fost greu, era înghesuială mare, băieţii dormeau sus, într-un pat mai mare, iar mama şi fetele, pe canapeaua de jos. Cu banii se descurcau tot mai greu, însă Dana era mândră tare şi n-ar fi cerut nimănui niciun capăt de aţă. "Când au început să meargă la biserica de-aici", povesteşte bunica, "preotul Claudiu Banu, o minune de preot, i-a remarcat imediat. Stăteau copiii, toţi şase, pe scaunele de lângă strană şi erau numai ochi şi urechi la slujbă. Iar el se minuna văzându-i, îi mângâia mereu cu vorbe bune şi o întreba pe fiică-mea dacă nu are nevoie de vreun ajutor. "Nu, părinte, ne descurcăm." Aşa îi zicea ea de fiecare dată."
În anul 2016, o veste cumplită a căzut din nou peste familia lor: mama a fost diagnosticată cu cancer de col uterin. La început, copiii au fost feriţi de orice discuţie pe acest subiect, iar pentru bunica, Dana avea mereu acelaşi răspuns: "Nu-i nimic grav, mamă, e într-o fază incipientă, îi vin eu de hac." A început tratamentul, chimioterapie, radioterapie, operaţie, chiar şi leacuri alternative, şi totul părea să meargă spre bine. După un an şi ceva însă, Dana a început să tuşească urât şi să simtă tot mai des cum se sufocă. Boala se agravase, atacându-i plămânii. "Numai ea ştia ce era în sufletul ei", spune femeia, izbucnind într-un plâns greu. "Nu spunea nimănui despre boală, când o sunam de la ţară îmi zicea că totul e bine. Copiii vedeau cât de greu îi era, dar nici ei nu-mi spuneau adevărul. Noaptea gemea de durere, copiii o lăsau pe ea să stea singură pe canapea, iar ei dormeau pe jos. Cu toate astea, mergea în fiecare zi la serviciu, zicea că asta-i face bine. Avea grijă de copii, mergea cu ei la cumpărături, le lua echipament sportiv de la Decathlon, făcea piaţa, gătea, se comporta de parcă totul era perfect normal. A fost incredibil de discretă cu suferinţa ei. Nu se văita, nu cerea nimic de la nimeni. Nici preotului nu-i cerea nimic, deşi el o întreba mereu insistent dacă are nevoie de ceva, bani pentru tratament, rechizite pentru copii. «Sănătate, părinte, atâta vreau, sănătate.» Asta îi zicea mereu."
Bunica Maria şi cei şase nepoţi
Bunica Maria nu mai poate povesti mai departe. Sunt momente prea grele, plânge fără oprire şi-mi spune că o doare tot corpul atunci când îşi aduce aminte. Nu, acum nu-i trebuie aşa ceva. Tot ce-i trebuie acum e să aibă putere să poată merge mai departe.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
