Aici, la Constanța, s-a anunțat cod galben de furtună. Sunt totuși norocos, am ajuns acolo când vântul abia adia. Într-adevăr, așa cum auzisem, casa în care locuiesc copiii iese imediat în evidență. Are o formă simpatică, parcă ar fi un mic foișor făcut din piese de lego, cu o terasă în formă de cub, proptită în vârful unui stâlp. Acolo, sus, în cutiuța aceea albă cu ferestrele către stradă, locuiesc ei, cei șase frați cuminți și frumoși, despre care vorbește tot orașul. Deschid timid poarta și traversez curtea, adică un culoar neobișnuit de îngust, mărginit de doi pereți înalți care-ți sufocă privirea. Apoi urc niște scări în spirală și văd la capătul lor, câteva rafturi uriașe ticsite cu zeci de perechi de adidași. De toate felurile, mărimile și culorile, curate și aranjate frumos, ca în rafturile unui magazin. N-ar trebui să mă mir, toată lumea știe că cei șase copii fac sport de performanță. Și totuși, privesc uimit, e un decor minunat, decupat parcă din poveștile fraților Grimm. Mă apropii de ușă și aud deja vocile lor. Pare că se joacă, hohote de râs se-aud ca niște clinchete de clopoței. Bat ușor la ușă și se așterne tăcerea. Glasul unei femei mă invită să intru. Deschid ușa și văd jos, pe covorul din mijlocul camerei, câteva chipuri vesele privindu-mă curioase. Îi număr rapid, unu, doi, trei, patru, cinci, șase, sunt toți, stau acolo, jos, întinși pe covor, aproape lipiți unul de altul, cu un zâmbet îndrăzneț strălucind în priviri, gata parcă să izbucnească în râs și să-și continue joaca. "Haideți, că vă așteptam", îmi zice femeia de pe canapeaua ascunsă în spatele ușii. "Scuzați deranjul, și-au cam pierdut răbdarea. Eu sunt Maria Uță, bunica lor." Chipul ei este portretul perfect al bunicii, așa mi-am imaginat-o dintotdeauna. Blândă, cu privirea plină de griji și de dragoste, cu vorba moale și caldă ca o mângâiere. Fac cunoștință cu copiii. Se ridică pe rând și vin să dea mâna cu mine. Ea e Marta, mezina, are 12 ani, e ceva mai retrasă și-mi zâmbește timid. Urmează Amelia și Luca, doi gemeni de 13 ani, delicați ca doi îngeri și cu privirile mereu curioase. Apoi sunt Tudor și Andrei, tot gemeni, de 15 ani, ceva mai dezghețați și mereu puși pe șotii. Iar la urmă vine și Cristian, un flăcău de aproape 17 ani, cumpătat la vorbă și serios ca un om mare. Ei sunt frații Dascălu, șase copii minunați, veniți pe lume ca dintr-o binecuvântare miraculoasă revărsată de Dumnezeu în casa asta mică, parcă de jucărie. Stau nemișcat în pragul ușii și mă uit la ei uluit. Văd în privirea lor o lumină ireală, în zâmbetul fiecăruia dintre ei strălucește o candoare care nu pare a fi ceva lumesc. Simpla prezență a lor într-un loc ar atrage atenția oricui, iar râsul lor ar umple orice spațiu cu o bucurie dumnezeiască. Îi văd cum mă măsoară cu coada ochiului și mă gândesc că nu poți să te prefaci nici măcar o secundă în fața unor asemenea copii, că orice gest fals, orice vorbă în plus, te pot face să te simți ridicol."Haideți, luați loc pe canapea", mă invită bunica Maria. "Vreți un ceai, un suc, o cafea?" Are 66 de ani și cât e ziua de lungă aleargă și deretică fără oprire. "Tot ce vreau", îmi zice, "este să fiu sănătoasă, să pot duce misiunea mea până la capăt." Câțiva dintre copii se așează din nou pe covor, continuând joaca. Ceilalți, cei mai mari, urcă o scară abruptă care duce într-un fel de mansardă. Acolo e dormitorul băieților și locul unde ziua se mai adună cu toții să vadă un film la televizor. Asta e toată casa, dormitorul de sus, apoi camera în care i-am găsit, și bucătărioara de la intrare, unde n-au loc să stea mai mult de două persoane. Așa trăiesc de când se știu, înghesuiți în camerele astea două, fără să se fi plâns vreodată, ba chiar simțind un fel de siguranță și fericire că pot sta împreună, zi de zi, atât de aproape unul de altul. "Să știți că sunt deosebit de cuminți", îmi spune bunica, aducând-mi o ceașcă cu ceai."Învață toți bine, au numai note de la opt în sus, au burse de merit, fac sport de performanță, doi dintre ei gimnastică aerobică, ceilalți baschet, au câștigat medalii, diplome, ce să vă zic, sunt tare mulțumită de ei." Îmi vorbește încet, așa, cât să n-o audă copiii. Îi întreabă apoi dacă au lecții pentru mâine și răspunsurile lor vin amestecate. Ba da, ba nu, adică da, au ceva lecții, unul câteva ecuații la matematică, altul la română și istorie, altul la geografie și ceva exerciții la engleză. Bunica le deschide o masă pliantă și îi roagă să se apuce de treabă. Copiii o ascultă fără nici cea mai mică crâcneală, se așează pe scăunașe, scot cărțile, caietele și penarele, și se apucă în tăcere de scris, fiecare concentrat la temele lui. Cei mari, de sus, deja sunt în toiul lecțiilor, s-au apucat de ele de când au urcat. "Așa învață", îmi zice femeia, "cei mici aici, la masă, și cei mari acolo, sus, pe pat sau pe jos." În toată casa s-a lăsat liniștea. Femeia mă invită în bucătăria lor mică, să stăm acolo de vorbă cât vrem. "E cam strâmt locul, dar e mai bine așa, să-i lăsăm să-și facă lecțiile. Dacă stăm lângă ei și încep să vă povestesc, mai mult ca sigur că o să ciulească urechile să audă și ei. Și nu vreau să-și mai amintească toate astea."
Șase copii în dar de la Dumnezeu
În ziua în care s-a născut Cristian, primul copil, tocmai s-a întâmplat să moară tatăl bunicii. Și parcă durerea a fost mai suportabilă știind că în acea zi a venit pe lume primul ei nepot. "La înmormântare o lacrimă n-am vărsat", îmi zice cu părere de rău. "Eram bunică și bucuria asta mi-a stins parcă toată durerea. Abia mai târziu am realizat cu adevărat ce s-a întâmplat. Și am plâns mult. I-am cerut iertare lui tata și am plâns în hohote." Locuia atunci cu bărbatul ei la Căzănești, un sat din Ialomița, într-o casă frumoasă, plină cu de toate. Dana, fata ei care tocmai născuse, trăia aici, în Constanța, împreună cu soțul ei, Gabriel, un ofițer de armată mândru de căsnicia lui. Copilul a petrecut primii ani mai mult pe la bunici. Așa au decis părinții, să trăiască sănătos, la aer curat, și să vină să-l vadă la fiecare sfârșit de săptămână.
Mai târziu, în 2003, Dana a născut iar. De data asta gemeni, doi băieți frumoși și voinici, pe care i-a botezat cu numele Tudor și Andrei. Nu s-au mirat prea tare că sunt gemeni, știau că au în familie multe asemenea cazuri. Dana și Gabriel erau doi părinți fericiți. Îi răsfățau pe micuți cu tot ce-și doreau, mergeau cu ei în vacanțe de vis, se simțeau mândri de câte ori se arătau cu ei în lume. Fiind însă doi oameni foarte ocupați, aveau mereu nevoie de ajutorul bunicii, așa încât tot ea era cea care se ocupa mai mult de copii, fie aici, la Constanța, fie la ea acasă, la Căzănești. "Mie îmi convenea mai mult să-i iau la mine", îmi spune femeia, "dar fiică-mea nu prea se împăca cu gândul ăsta, că se frământa prea mult de grijă și dor. Și totuși a înțeles că asta era cea mai bună soluție, ea era foarte ocupată cu serviciul și ar fi fost un chin pentru toată lumea. Nu rezista însă prea mult fără ei, nici ea, nici Gabriel, ginerele meu. Veneau mereu la trei, patru zile, îi mai luau acasă, la Constanța, plecau foarte des cu ei în tot felul de vacanțe, ce să vă zic, îi răsfățau în toate felurile, pentru că îi iubeau enorm. Enorm îi iubeau."
După nici doi ani, în 2005, Dana a rămas din nou însărcinată, iar la ecograf a aflat o veste care i-a zăpăcit pe toți: erau tot gemeni. Nu prea mai știau ce să creadă, sentimentele lor erau amestecate, pe de-o parte, se bucurau nespus ca de un miracol sublim, pe de alta însă, erau puțin speriați. Cum se vor descurca de-acum încolo, cu cinci copii, când și cu trei a fost destul de greu? Și n-ar fi fost vorba de bani, o duceau destul de bine, mama era o contabilă de succes, iar tatăl câștiga binișor ca ofițer în armată. Singura lor grijă era timpul, timpul ăsta blestemat care trecea atât de repede și era atât de plin cu tot felul de treburi, și-atât de zgârcit atunci când trebuia să fie dedicat copiilor. Dar toată grija asta s-a risipit numaidecât atunci când cei doi copii au venit pe lume. Erau băiat și fată. Erau în al nouălea cer, aveau parcă sentimentul că cineva, o voință divină, poate chiar Dumnezeu, a ales casa și familia lor pentru a le însemna cu toate darurile astea minunate. "A fost ceva incredibil", își amintește bunica. "Erau cei mai fericiți părinți. Iar eu, cea mai fericită bunică. Mai ales că era și o fată. Curtea casei de la Căzănești s-a transformat într-o grădiniță. Veneau acolo toți copiii din vecini și se puneau pe joacă până seara, târziu, când abia puteam să-i bag la culcare. Nu era ușor, vă dați seama, să stai după cinci copii, să-i speli, să-i îmbraci, să le dai să mănânce. Dar vă spun sincer, erau atât de frumoase zilele alea, că parcă nu simțeam niciun fel de greutate. Și totuși, am crezut că gata, ajung cinci, o să se oprească aici. Ei bine, nici n-a trecut anul și am aflat că fiică-mea e iar gravidă. Am zis că așa nu se mai poate, că asta e inconștiență, că eu n-o să mai am grijă de ei. Am fost tare supărată, parcă îmi venea să-i dau o mamă de bătaie, să-i vină mintea la cap. Dar ce să le fac, îmi ziceau că așa și-au dorit ei, o familie frumoasă și numeroasă, că e o minune să ai atâția copii frumoși, iar ei sunt tare mândri și fericiți. Așa că în 2006 s-a născut și cea mică, Marta, și uite așa am mers mai departe cu șase copii."
Afară a început să plouă. Din când în când, din depărtare se-aud tunete, pesemne că se apropie furtuna. Femeia iese puțin din bucătărie să vadă ce fac copiii. "Învață", îmi zice în șoaptă. "V-am zis, sunt tare cuminți."
Cel mai fericit tată din lume
Bunica copiilor a fost zeci de ani casieră într-un combinat din Slobozia, iar fata ei, Dana, i-a călcat pe urme, ajungând contabilă la o mare firmă din Constanța. Dacă la toate astea mai punem la socoteală și cariera de militar a tatălui, atunci e ușor de înțeles de ce acești copii au fost educați cu o rigoare aparte și într-un spirit extrem de ordonat. Încă de la patru, cinci ani, toți copiii au fost înscriși la gimnastică aerobică, câștigând de-a lungul vremii numeroase medalii în competiții naționale. La școală, niciunul dintre ei nu a avut medii mai mici de opt, iar acasă, fiecare s-a obișnuit să aibă responsabilități clare pe care le îndeplineau fără mofturi. Părinții își chiverniseau cumpătat toate câștigurile, fără să fie însă niciodată lacomi sau zgârciți. Dana avea un caiet pe care își nota toate cheltuielile casei, iar atunci când constata că se subțiază bugetul, trecea imediat la măsuri de austeritate. Dincolo însă de toate rigorile astea, copiilor nu le lipsea niciodată nimic, aveau orice jucărie își doreau, erau răsfățați cu tot felul de surprize și bucurii. Fruntaș la acest capitol era de departe Gabriel, tatăl lor, care atât de mult îi iubea, și-atât de tare se mândrea cu ei, că nu putea niciodată să le refuze nimic. "Rar cred că mai există atâta dragoste și răsfăț la un tată", îmi spune femeia, zâmbind tandru și nostalgic. "Le făcuse în curte, la Căzănești, un adevărat parc cu tot felul de jocuri unde veneau zeci de copii să se joace. Le-a luat mai multe saltele și le-a făcut un teren pentru gimnastică, iar ei făceau lecții cu alți copii și dădeau adevărate spectacole de aerobică. Stăteam și mă uitam la ei cum se joacă, Doamne, câtă bucurie era în ochii lor!"
Pe măsură însă ce copiii creșteau, cheltuielile erau tot mai mari, și începuseră să se descurce ceva mai greu. Ăsta a fost motivul pentru care Gabriel s-a hotărât într-o zi să ia taurul de coarne și să pună pe picioare o afacere din care ar fi putut trăi liniștiți toată viața. Avea prieteni mulți, relații peste tot, era un om extrem de ambițios și descurcăreț, avea deci tot ce trebuia pentru a reuși să pună afacerea în mișcare. Toată lumea aștepta momentul acela cu mare încredere și speranță, fără însă ca nimeni să știe de fapt cât de tare se frământa pentru ca totul să iasă bine. Și, din păcate, povestea asta nu s-a terminat deloc bine. Chiar atunci când era aproape de împlinirea proiectului, a fost trădat de oamenii în care avea cea mai mare încredere. Visul lui frumos, în care-și pusese atâtea speranțe, s-a năruit într-o singură zi. S-a chinuit amarnic, nopți la rând n-a mai putut închide un ochi, îi era cu neputință să creadă că toată munca lui de până atunci a fost în zadar. S-a chinuit o zi, s-a chinuit două, și parcă tot mai greu îl apăsa supărarea, până când, deodată, inima lui n-a mai putut îndura. Pe 1 martie 2012, Gabriel Dascălu a făcut congestie cerebrală și a murit. Avea 44 de ani și era cel mai fericit tată din lume. "Nu pot să vă descriu câtă durere a fost", îmi povestește bunica Maria, strângându-și lacrimile într-un boț de hârtie. "Era ca băiatul meu, așa de tare l-am iubit. N-am putut să le spunem copiilor. Erau prea mici, ne-am temut să nu rămână cu traume. I-am mințit, le-am spus doar că e bolnav, la spital. M-au întrebat de ce sunt îmbrăcată în negru, și le-am zis că mi-a murit o verișoară. Pe urmă, după un timp, le-am spus. Așa, cu grijă, să nu-i bruscăm prea tare. Chiar și-așa, a fost foarte greu. Au plâns, mi-au zis că le e dor de el, că nu e adevărat, că vor să-l vadă. Atunci am mers cu ei la cimitir. Au stat așa, tăcuți, bieții de ei, și se uitau în gol. Pe urmă, voiau să mergem tot mai des acolo, la cimitir. Îi scriau bilețele în care îi spuneau ce note bune au luat și cât de cuminți au fost. Le împătureau frumos și le lăsau acolo, la mormânt. Of, Doamne, tare greu a fost!"
Afară a început furtuna. Se-aude cum bubuie cerul și vântul cum trântește ferestrele. Femeia își șterge lacrimile și iese din nou din bucătărie. "Încă mai învață", îmi zice la întoarcere. "Doar Amelia zice că vrea s-o ascult la istorie."
De veghe din cer
Pe ușa de la intrare apare un băiat la vreo 35 de ani, ud fleașcă și cu fața nerasă și puțin chinuită de oboseală. "El e Nicu, băiatul meu", îmi zice femeia. "Adică fratele Danei și deci unchiul copiilor. Fără ajutorul lui nu știu ce ne făceam. A fost în Anglia să muncească, avea deja un loc bine plătit, dar a renunțat la tot și s-a întors acasă, doar ca să fie lângă noi." Bărbatul îmi întinde mâna și-mi zice să-l scuz, că abia acum a venit, dar că toată ziua a alergat după tot felul de acte pentru înscrierea gemenilor, Tudor și Andrei, la un liceu cu program sportiv. Copiii mai mici sar bucuroși de gâtul lui, alintându-se ca niște pisoiași sub brațele lui ude de ploaie. "Pentru ei, el este acum tatăl lor", îmi zice bunica în șoaptă.
Toată lumea a întrerupt învățatul. Cei mari au coborât și ei din mansardă, bucurându-se de câteva minute de pauză. Nicu le povestește ce-a mai făcut în oraș, cât de multe acte îți trebuie ca să înscrii un copil la liceu și cât de tare s-au inundat străzile după cinci minute de răpăială. Amelia o roagă insistent pe bunica să o asculte la istorie. "Uite, acum, dacă a venit Nicu", îi zice femeia, "o să te-asculte el. Și eu o să mai stau de vorbă cu domnul, da?" Fata e de acord și ăsta pare să fie semnalul că toți copiii trebuie să revină la lecții. Fără nicio urmă de împotrivire, copiii merg la locurile lor, iar noi ne întoarcem din nou în micuța bucătărie. "Amelia e cea mai responsabilă dintre ei", îmi spune bunica, umplându-mi iar cana cu ceai. "Ea ține socotelile, ea îi pune pe toți la treabă. Cum s-ar zice, ea e șefa."
Copiii și-au revenit foarte greu atunci, în 2012, după moartea tatălui. El era motorul și sufletul casei, a lăsat în urmă un gol uriaș și multe amintiri minunate. Dar anii au trecut și ușor, ușor, s-au obișnuit să trăiască într-un alt stil de viață, ceva mai greu, mai auster. Din motive pe care femeia nu vrea să le povestească, mama și cei șase copii au pierdut apartamentul în care locuiau, fiind ajutați de către un prieten de familie să se mute în căsuța în care stau acum. La început le-a fost greu, era înghesuială mare, băieții dormeau sus, într-un pat mai mare, iar mama și fetele, pe canapeaua de jos. Cu banii se descurcau tot mai greu, însă Dana era mândră tare și n-ar fi cerut nimănui niciun capăt de ață. "Când au început să meargă la biserica de-aici", povestește bunica, "preotul Claudiu Banu, o minune de preot, i-a remarcat imediat. Stăteau copiii, toți șase, pe scaunele de lângă strană și erau numai ochi și urechi la slujbă. Iar el se minuna văzându-i, îi mângâia mereu cu vorbe bune și o întreba pe fiică-mea dacă nu are nevoie de vreun ajutor. "Nu, părinte, ne descurcăm." Așa îi zicea ea de fiecare dată."
În anul 2016, o veste cumplită a căzut din nou peste familia lor: mama a fost diagnosticată cu cancer de col uterin. La început, copiii au fost feriți de orice discuție pe acest subiect, iar pentru bunica, Dana avea mereu același răspuns: "Nu-i nimic grav, mamă, e într-o fază incipientă, îi vin eu de hac." A început tratamentul, chimioterapie, radioterapie, operație, chiar și leacuri alternative, și totul părea să meargă spre bine. După un an și ceva însă, Dana a început să tușească urât și să simtă tot mai des cum se sufocă. Boala se agravase, atacându-i plămânii. "Numai ea știa ce era în sufletul ei", spune femeia, izbucnind într-un plâns greu. "Nu spunea nimănui despre boală, când o sunam de la țară îmi zicea că totul e bine. Copiii vedeau cât de greu îi era, dar nici ei nu-mi spuneau adevărul. Noaptea gemea de durere, copiii o lăsau pe ea să stea singură pe canapea, iar ei dormeau pe jos. Cu toate astea, mergea în fiecare zi la serviciu, zicea că asta-i face bine. Avea grijă de copii, mergea cu ei la cumpărături, le lua echipament sportiv de la Decathlon, făcea piața, gătea, se comporta de parcă totul era perfect normal. A fost incredibil de discretă cu suferința ei. Nu se văita, nu cerea nimic de la nimeni. Nici preotului nu-i cerea nimic, deși el o întreba mereu insistent dacă are nevoie de ceva, bani pentru tratament, rechizite pentru copii. «Sănătate, părinte, atâta vreau, sănătate.» Asta îi zicea mereu."
Anul ăsta, în vacanța de Paște, copiii au plecat la bunica, la Căzănești, iar mama a rămas acasă cu Nicu, fratele ei. Nu era deloc bine, durerile erau cumplite și se sufoca tot mai rău. Pe 9 aprilie, a doua zi de Paște, Nicu a chemat salvarea. Totul a fost în zadar. Spre seară, Dana Dascălu a murit. "Eu am aflat abia a doua zi", povestește femeia cu ochii înecați în lacrimi. "De data asta a trebuit să le spun copiilor. Amelia a căzut din picioare când a aflat. Cea mică, Marta, m-a luat în brațe și mi-a spus: «Hai, buni, să ne rugăm pentru ea, s-o ierte Dumnezeu, că prea tare s-a chinuit»."
Bunica Maria nu mai poate povesti mai departe. Sunt momente prea grele, plânge fără oprire și-mi spune că o doare tot corpul atunci când își aduce aminte. Nu, acum nu-i trebuie așa ceva. Tot ce-i trebuie acum e să aibă putere să poată merge mai departe.