"Sufletul Europei este creştin, noi n-avem decât a-l îmbrăţişa"

De vorbă cu Adrian Papahagi despre supravieţuirea creştinului în «cetatea» de astăzi


Adrian Papahagi este unul dintre intelec­tualii de elită, foarte implicaţi în viaţa cetăţii, şi care nu se sfiesc să îşi asume public credinţa creştină. Recent, el a lansat pe pia­ţă un volum-eseu cu o temă provocatoare: Creş­tinul în cetate - manual de supra­vie­ţuire (Iaşi: Doxo­logia, 2017). Prin el, filologul clujean nu nu­mai că îi în­deamnă pe cre­dincioşi să fie patrioţi şi să se implice în problemele ţării, dar încearcă să le ofere un ghid al valorilor civice europe­ne, care, subli­niază el, decurg direct din virtuţile propovă­duite de Iisus şi de biserica Sa.
Nouă, celor mulţi şi deza­măgiţi de marasmul politicii româneşti, care acoperă cu un văl negru frumuseţea Româ­niei, cuvintele lui Adrian Pa­pahagi ne pot folosi ca o len­tilă prin care putem redes­co­peri frumuseţea uitată a cre­dinţei creştine, în stare, aşa cum spuneau bătrânii noştri, să sfinţească locul.

Un text pentru creştini mediocri

- Domnule Adrian Papahagi, aţi scris un manual de supravieţuire a creştinului în cetate. Cum ar trebui să fie bunul creştin, ca să poată schimba în bine România de astăzi?

- E foarte greu să vă spun cum arată un bun creştin, pentru că nu sunt duhovnic, dar cred că este un imitator şi mărturisitor al lui Hristos, care res­pectă nu doar litera, ci şi spiritul Evangheliilor, un om al Bisericii. Dar cartea mea nu este un text pen­tru bunii creştini, ci pentru creştinii mai me­diocri, aşa ca mine şi ca mulţi dintre noi, trăitori în lume, plini de patimi, cu pasiuni politice şi interese cul­turale - care uneori ne abat, dacă nu de la credinţă, atunci de la o viaţă trăită integral în acord cu cre­dinţa. Cartea mea este mai degrabă adresată celor care, creştini fiind, nu sunt indi­ferenţi la proble­mele societăţii, eventual sunt chiar implicaţi civic sau politic; ea încearcă să le spună care ar fi valo­rile pe care un creştin este dator să le reprezinte atunci când participă la viaţa cetăţii. Fiindcă, până la urmă, politica şi implicarea civică nu sunt aven­turi personale, ci presupun cunoaş­terea şi asumarea unor valori, în slujba binelui comun. Am încercat deci să redactez un fel de mic catehism creştin-democrat, înscris aşadar într-o logică lumească, nu spirituală, căci nu e un îndrep­tar duhovnicesc.

"Creştinismul ne curge prin vene"

- E şocant, cred, pentru români să afle că pă­rinţii fondatori ai Uniunii Europene erau buni creştini.

- Nu toţi, dar cei mai im­portanţi, cancelarul german - Konrad Adenauer, pre­şe­dintele Consiliului de Miniştri al Italiei - Alcide de Gasperi, pionierul vizionar al construcţiei europene - Robert Schuman, şi însuşi preşedintele Franţei - Charles de Gaulle erau nu doar creştini practicanţi în sfera pri­vată, ci erau creştini asumaţi în acţiunea politică, inclusiv în vir­tutea unei tradiţii intelectuale. Or, astăzi Europa s-a îndepărtat treptat de această tradiţie, până la a-şi re­pu­dia originile şi ADN-ul creştin - ceea ce, într-un fel, este împo­triva naturii, fiindcă e pă­gubos sau chiar autodistructiv să-ţi re­fuzi propria fire. Sufletul Euro­pei este creştin; noi n-avem decât a-l recunoaşte şi a-l îm­brăţişa. Fireşte, nu înseamnă că trăim în­tr-o teocraţie, într-un stat condus de cler, niciunde în Europa. Dar înseamnă că rădăcinile, ADN-ul, structurile culturii europene sunt creştine. Săptă­mâna este creştină, ea se ter­mină cu duminica. Or­ganizarea socială este creşti­nă, ea merge pe un filon de autoritate. Democraţia este creş­tină, fiindcă doar creş­tinismul a abolit dife­renţa dintre străin şi cetăţean, dintre sărac şi bogat, dintre femeie şi bărbat, dintre iudeu şi străin, instaurând egala dem­ni­tate a tutu­ror oa­me­nilor. Demo­craţia noas­tră, forma mentis euro­pea­nă, culturile lu­mii libere sunt de sor­ginte romano-elenis­tică şi iudeo-creştină.
Anticreştinismul es­te o aberaţie în cul­tura europeană, care vine dintr-un soi de rela­ti­vism al valorilor şi din­tr-un nihilism convertit în ură de sine în peri­oada postbelică. Viru­sul a fost inoculat de Şcoala de la Frankfurt şi s-a dezvoltat odată cu mica revoluţie, inutilă dar foarte agitată, din mai 1968, care a in­staurat în rândul elitelor occidentale un relativism postmodern al valorilor şi a inaugurat o epocă post-adevăr. De fiecare dată când creşti­nismul a fost cu adevărat abolit în Europa - în pe­rioada nazistă, care a fost o resurgenţă a păgânis­mului germanic, şi în perioada comunistă, atee mi­litantă - am văzut ce s-a întâmplat: crime fără precedent, distrugeri de vieţi şi de destine umane, gulagul şi holocaustul. Nu ne-am dori deci să trăim din nou într-o Europă anticreştină.

"Reţeta e simplă: imitaţia lui Hristos"

- Ne putem întoarce acum la prima întrebare. Aceasta este realitatea, iar ca să o schimbi ai ne­voie de buni creştini. Cum formezi bunii creş­tini?

- Nu am reţeta formării bunului creştin: ei se formează în Biserică şi în familie, prin atingerea Duhului şi a harului. Ca intelectual trăitor în ce­tate, ca intelectual creştin, mă preocup cum se formează oamenii care să aibă darul discernă­mântului. Eu cred că un om trebuie să dovedească, în toate con­diţiile, discernământ, adică acea capa­citate de a distinge între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între moralitate şi corupţie, între firesc şi nefiresc etc. Pentru asta pledez. Nu sunt om al Bisericii, nu sunt duhovnic, ca să ofer în­drumare spirituală oamenilor şi să le spun cum să fie buni creştini. Încerc (fără mare succes) să fiu bun creştin, şi mă rog ca tatăl din Evanghelii: "cred, Doamne; ajută necredinţei mele" (Marcu 9, 24). Fireşte, reţeta e simplă: credinţa şi apoi imi­tarea lui Hristos - mai mult nu poţi să ceri. Bise­rica şi Evangheliile sunt calea, ghidul, încadrarea oricărui bun creştin.
Ce mă interesează pe mine, într-o logică mult mai modestă, este ca această ţară să producă buni cetăţeni, care să-şi cunoască cultura şi tradiţia, să aibă disponibilitatea dialogului şi capacitatea dis­cernământului, să aibă toleranţa de a-i asculta pe ceilalţi, chiar şi când sunt în dezacord. Toleranţa nu presupune să accepţi orice opinie, şi în niciun caz nu trebuie confundată toleranţa faţă de pă­catele şi slăbiciunile omeneşti cu celebrarea aces­to­ra. Păca­tul va exista mereu, şi cu toţii păcătuim: dar o so­cietate care vrea să supravieţuiască nu are voie să exalte păcatul, şi cu atât mai puţin să-l prezinte ca virtute.

"Un bun creştin este, implicit, şi un bun patriot"

- Ceea ce-mi spuneţi acum este, de fapt, pa­triotism. Prin ce se diferenţiază un bun patriot de un bun creştin, atunci când se implică în des­tinul ţării?

- Eu cred că un bun creştin este, implicit, şi un bun patriot. Asta nu înseamnă neapărat că orice patriot este şi creştin, există patrioţi şi în ţări ne­creştine. Dar un bun creştin este un om care îşi asumă nişte valori: nu doar valorile Decalogului, ci toate valorile exprimate în misiunea lui Hristos - de la blândeţe, milostenie, curăţenie sufletească, până la curaj. Toate acestea sunt virtuţi creştineşti. Nu cred că există o virtute creştinească care să nu fie şi o virtute patriotică.
De altfel, îmi place că puneţi această întrebare, fiindcă e foarte simplu, când nu ai program politic şi economic, să te baţi cu pumnul în piept că eşti patriot sau chiar naţionalist. Eu cred într-un patrio­tism al gesturilor asumate, al gesturilor coti­diene: să-ţi respecţi semenii, chiar şi în trafic, în interac­ţiunile sociale, păstrând curăţenia spaţiului public - iar grija faţă de aproapele e, până la urmă, o virtute creştină, care se converteşte imediat într-una cetăţenească. Tocmai fiindcă sunt mereu buni cetă­ţeni, creştinii sunt esenţiali pentru socie­tate; iată de ce, în fond, civilizaţia noastră creştină s-a dovedit şi politic, economic sau intelectual superioară ce­lor­lalte de pe glob, orice s-ar spune în epoca noas­tră relativistă.
Până la urmă, Orientul şi Africa se uită spre Eu­ropa şi spre Occident şi încearcă să imite acest stil de viaţă. De ce? Fiindcă valorile creştine au creat şi buni cetăţeni, iar aceştia au reuşit să gene­reze, în sute de ani, nu doar o cultură materială şi spirituală fără seamăn, ci şi state de drept func­ţionale, care apără demnitatea şi libertatea umană. Drepturile omului s-au născut din preceptele creş­tine, din dra­gostea faţă de aproapele, din res­pectarea libertăţii, din responsabilitatea faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de generaţiile viitoare.
Insist: a izgoni creştinismul din viaţa publică echivalează, până la urmă, cu subminarea civili­zaţiei. A ponegri şi marginaliza creştinii, a-i picta în culorile false ale "fascismului" (care e tot ce poate fi mai străin de personalismul creştin) înseam­nă a te autosabota ca civilizaţie. Ar trebui să ne dorim cât mai mulţi creştini implicaţi în trebu­rile publice, întrucât un bun creş­tin este şi un om politic respon­sabil şi onest, tolerant, empatic, soli­dar, milostiv... Pledez deci pen­tru asumarea inte­grală a va­lorilor noastre creştineşti, indife­rent de meseria şi implicarea fiecăruia dintre noi.

"Am mari îndoieli că un om politic care fură banul public, deci deturnează banul văduvei şi al orfanului, se poate numi creştin"

- Dacă e să ne gândim la o schim­bare a ţării noastre, avem des­tui creştini pe care să ne bazăm dacă e să mişcăm România în direcţia valorilor de care vorbiţi?

- Teoretic, da; practic, nu prea pare. Nominal, ne declarăm aproape toţi creştini, deci s-ar putea spune că nu de creştini ducem lipsă în această ţară: şi totuşi, vedem cu toţii câtă corupţie politică, imoralitate şi lipsă de respect faţă de semeni există în România. Am mari îndoieli că un om politic care fură banul pu­blic, deci deturnează banul văduvei şi al orfanului, se poate numi creştin, chiar dacă are grijă să cultive clerul şi să direcţioneze o parte din banii publici înspre construcţia de biserici. Creştinismul ne obli­gă să avem imaginaţie morală, adică să ne gândim şi la celălalt, nu doar la noi şi la clanul nostru. Câţi politicieni sau administratori corupţi se gândesc, în clipa în care au deturnat un milion, că acel milion înseamnă zeci sau sute de mii de vaccinuri? Câţi sunt tulburaţi de viziunea faptului că un copil moare din lipsa unui vaccin sau a unei îngrijiri care ar fi putut fi administrate dacă banii publici nu erau deturnaţi? Corupţia nu e doar sărăcie şi subdez­voltare, ci de-a dreptul crimă. Iată o lecţie pe care ierarhii şi preoţii noştri ar trebui să o predice mai des puternicilor zilei.

- Printre creştinii practicanţi pluteşte un oarecare dezgust faţă de implicarea politică par­tinică. Ei spun, da, facem ceva pentru ţară, ne zbatem, de acord, dar nu în partide. Creştinul nu e pentru politică, cel puţin nu pentru politica asta concretă, cu lupte electorale... Dumneavoastră ce credeţi?

- Nu putem să avem dezgust faţă de ceva care ne priveşte nemijlocit şi de care depinde soarta noastră şi a copiilor noştri. E esenţial ca toţi oa­menii care care au credinţa, capacitatea şi resursele de a se omplica politic, să o facă. Iar dacă nu se implică, măcar să-i susţină pe cei care aleg să ducă această bătălie pentru binele comun, pentru tradiţia creştină, pentru naţiunea ro­mână, pentru libertăţile religioase, civi­ce şi politice, pentru cinste şi compe­tenţă în administraţie. Iar dacă nu-i susţin concret, măcar să voteze în cu­noştinţă de cauză. Nu cred că poţi fi spectator la propria ta viaţă, spectator dezangajat la destinul tău. Revin la valoa­rea centrală a discernământului: uitaţi-vă ce se întâmplă pe scena politică din România şi vedeţi dacă oamenii politici susţin ceea ce credeţi voi şi luptă sincer pentru binele ţării. Vor să con­struiască o ţară aşa cum o vedeţi voi: cinstită, creştinească, solidară, liberă şi decentă? Sau vor să construiască un soi de mic despotism asiatic, sau poate o ţară pervertită, care să nu mai respecte nicio tradiţie şi nicio credinţă? Uitaţi-vă şi decideţi în cunoştinţă de cauză.

"Să nu credem în angelisme"

- În general, ştiţi din interior: politica corupe! În momentul în care intri acolo, poţi să scapi fără să urăşti, fără să te lupţi ca pe câmpul de la Mă­răşeşti cu adversarii tăi? Adică, un creştin poate să-şi păstreze calităţile interioare intacte?

- Da, poate. Nu doar politica, ci viaţa însăşi corupe, fiecare zi ne corupe; când punem o pilă ne corupem, când minţim ne corupem; când urâm, când ne enervăm dăm dovadă de corupţie sufle­tească. Evident că politica este un teren al marilor pasiuni şi al marilor lupte. Luptele, acolo, au mize enorme, mult mai mult decât o luptă de avansare pe un post sau de obţinere a unui job. Dar ce nu e luptă în viaţa asta? Da, politica corupe foarte mult, cu toţii, când facem acest pas, suntem pasibili să fim corupţi. Dar eu cred că un om care are valori şi credinţă poate ieşi de acolo relativ intact sufleteşte, adică fără să-şi fi vândut sufletul, chiar dacă a fost afectat, amărât, tulburat de ce a trăit.
Să nu credem în angelisme, nimeni nu este an­gelic, nici cei care ne citesc, nici noi, care vor­bim, nici cei care ne conduc. Nu există îngeri printre oameni, şi nici sfinţi în politică. Trebuie deci să ne folosim discernământul, capacitatea să deosebim între oameni politici profund corupţi şi oameni politici decenţi, căci există şi din aceia. Deci, încă o dată spun: discernământ. Uitaţi-vă în jur, cerneţi, discerneţi! Venim echipaţi din fa­bri­că, dacă pot să spun aşa, cu discer­nă­mânt moral - nu ai nevoie de edu­caţie pentru a simţi dacă un om e vi­clean sau e cinstit, dacă crede în va­lori sau n-are nimic sfânt.

- Aşa ajungem să votăm tot tim­pul răul cel mai mic.

- Dacă am avea de ales între bi­nele absolut şi răul absolut, ar fi ex­trem de simplu, nu? Şi nici acolo nu sunt convins că toată lumea ar alege binele absolut: Iisus Hristos Însuşi, care era Binele absolut, a fost respins şi dat morţii. Cunoscând totuşi Bi­nele, Calea, Adevărul, Viaţa, ne este mai uşor să navigăm între dilemele morale şi infinitele nuanţe de gri în care se declină existenţa noastră, pu­blică sau privată.