DAN OLTEAN - Istoric: "Zamolxis a făcut o revoluţie spirituală uriaşă"

De la Zamolxis la Deceneu

Cu Dan Ol­tean am stat de vor­­bă pe aco­perişul lumii. Aşa am simţit, când eram pe dealul dacic al Mă­gurii Uroiului, nu de­parte de Simeria, iar sub noi, peste pan­glica lată a Mure­şului, Ţara Haţegului se desfăşura blând, cât vedeam cu ochii. Aşa poftise d-l Dan Oltean, să stăm în acel loc energizant şi îmbătător, loc în care pulsase odată inima Daciei. Căci Dan Oltean este în­dră­gostit de daci, despre care a scris cărţi cura­joase şi competente.

Unde merge sufletul?

- O ultimă apariţie surprinzătoare în cărţile dvs. este Zamolxis. Până acum se credea că ma­rele Profet a trăit în Carpaţi. Dvs. afirmaţi că Za­molxis a trăit în Dobrogea şi i-aţi stabilit şi pe­rioada vieţii. Cum aţi reuşit?

- Eu mă bazez totdeauna pe surse istorice, mai ales pe mărturiile lui Herodot. Totul a început cu in­vazia persană din Dobrogea a regelui Darius. Atunci este pomenit şi Zamolxis, în anul 514 î.e.n., când Da­rius vine să se bată cu sciţii, spun izvoa­rele. Zeci de triburi se numeau aşa, iar între ei erau şi geţii. Regele făcuse 1.400 de kilometri venind de la Ba­bilon într-o jumătate de an, cu o armată uria­şă, cea mai mare din Antichitate (numai coră­biile per­sane ce au făcut pod peste Dunăre au fost 600). Sciţii s-au tot retras din faţa monstrului per­san. Doar geţii au opus rezistenţă acestei armate înspăi­mân­tătoare. Atunci au arătat ei de ce erau numiţi cu drep­tate "cei mai neînfricaţi dintre traci". Chiar. De ce? De ce dintre toate popoarele antice, numai lor nu le era frică de moarte? Răspunsul este ştiut, neîn­fricarea lor se datora credinţei ce le-o să­dise Za­molxis în nemurire. Geţii considerau moar­tea ca o simplă schimbare de patrie. "Se credeau nemu­ri­tori", spune Herodot, părintele istoriei. În acea pe­rioadă, se întâmplă două lucruri fabuloase: în primul rând, începe marea colonizare greacă. Grecii colo­nizează toată Marea Neagră, care de­vine un lac gre­cesc, şi apoi Mediterana. Colo­ni­za­rea greacă a în­semnat democraţie şi cultură. Atunci apare filozofia şi tot atunci apare şi Zamolxis. Şi se petrece ceva deosebit pentru geţi. Zamolxis le schimbă, în câteva decenii, riturile de înmor­mân­tare. Dacă înainte geţii se îngropau, după secolul VII î.e.n, apar masiv la ei primele necropole de in­cinerare. Dintre cele mai mari, şase sunt la Enisala, lângă Babadag. Care, de fapt, era pe atunci golf la Marea Neagră, nu era uscat, ca acum. Şi de acolo s-a născut o nouă civi­lizaţie. Exact atunci a venit Zamolxis şi le-a spus că există două unităţi: trupul muritor, cel care vine din pă­mânt, şi sufletul nemuritor, care trebuie să meargă în altă lume, în lumea ce­rească. Su­­fletul se duce în Soare, în Lună, în Venus. Aşa s-au născut zeii pla­netari. În două-trei ge­ne­raţii, Zamolxis a făcut o re­voluţie spirituală uriaşă. El i-a învăţat pe geţi că sunt nemu­ri­tori.

Strămoşul Luminos

- Cum aţi ajuns să-l localizaţi pe Za­mol­xis în Dobrogea?

- Mai întâi, am avut descrierea concretă a lui He­rodot, care spune că pe aici, prin Do­bro­gea, au trecut perşii, şi tot pe aici a întâlnit el poveştile despre Zamolxis. Unii spun că Zamolxis era un zeu, alţii că era un mare preot, dar Herodot spune că era un mare profet, care i-a învăţat pe geţi legile vieţii şi ale nemuririi. Herodot vorbeşte des­pre geţii de aici, din Dobrogea, geţii de la gurile Du­nării.

- Ce alte dovezi vă mai susţin teoria originii dobrogene a lui Zamolxis?

- Primele mari necropole în care se trece de la în­humare la incineraţie. De pildă, culturile Basa­rabi şi Babadag, cum au fost numite. Acolo s-a tre­cut masiv la incineraţie, după învăţăturile lui Za­molxis. Ele au revoluţionat tot. Iar în­văţătorul lor a trăit şi el în acea zonă. Nu putea fi în altă parte. De acolo au plecat şi au iradiat învă­ţă­turile şi civilizaţia lui Zamol­xis: de la gurile Dunării. Este încă o dovadă că civili­zaţiile s-au născut la vărsarea marilor fluvii în mare.

- Aveţi vreun argu­ment şi mai spe­cial că Za­molxis a trăit în Do­brogea?

- Da. Sunt chiar toponimele astea, vreo douăzeci în zonă, ca­re încep cu li­terele "Sal". Sin­­gu­rele toponime care sunt cu Sal, sunt în Dobrogea. In­clusiv Su­lina. Şi sunt şi în Bul­garia: Salpada, Sal­mo­rus. Pentru că Za­mol­xis se numea, în reali­tate Salmoxis. Era nu­me mitic. "Sal" în­seam­nă lu­mi­nos. Vine de la "Sol"- soare, sa­rea ca­re-i albă, şi tot ce este lu­minos şi alb. "Mo­xis" înseamnă moş sau stră­moş. Aşa­dar, Za­molxis era "Stră­moşul Luminos". Sau Tatăl Ceresc.

Braţul sfânt al Dunării

- Ce comori din vre­­mea Stră­mo­şului Luminos aţi mai des­coperit?

- Eu am cercetat atent un braţ al Dunării, Sfântu Gheor­­ghe. În apro­pierea acestui braţ au fost clădite toate cetăţile lui Zamolxis: de la Beştepe, Sal­so­via-Mahmudia şi până la celelate. Pentru că Zamolxis nu-i doar un mit, el a existat cu adevărat - ca do­vadă sunt şi cele 100 de ce­tăţi geto-dace rămase de la el. Cetăţi pe care eu le-am car­to­grafiat pe toate.

- De ce şi-a ridicat Za­mol­xis cetăţile tocmai pe bra­ţul Sf. Gheorghe?

- Citind documentele vechi, am aflat că braţul Sfântu Gheorghe este, aşa cum îl arată şi numele, un braţ sfânt. Şi poate tocmai de aceea, toate ce­tăţile lui Zamolxis sunt puse pe el. Despre asta vorbesc şi Herodot şi Strabon, celălalt mare istoric şi geograf al Greciei antice. Şi ştiţi ce înseamnă că era braţ sfânt? Că se putea bea apă din el, ba mai mult, apa aceea era o apă binecuvântată. Cred că nici nu se naviga pe el, pe atunci. Şi să ne gân­dim bine: niciun fluviu din lume nu are un braţ sfânt. Sigur, numele de acum al braţului se trage de la bizantini, din Evul Mediu. Dar Sfântul Gheor­ghe omora balaurii, la fel cum omora Za­molxis balaurii persani. Aşa că, probabil, cu multă vreme înainte de Sfântul Apostol Andrei, a existat în Dobrogea un alt apostol mitic, să-i zic aşa, care era vindecător. Din el îşi tra­ge seva şi Sf. Gheorghe creş­tin, care de 2000 de ani pa­tro­nează, şi el, Dobrogea.

- Să aibă braţul Sfântu Gheorghe proprietăţi şi ener­gii aparte?

- Aşa e. Să vă dau un exemplu. Am măsurat odată cu un ampermetru foarte fin energia a trei copaci. Pe lân­gă ei trecea un râu. Şi am constatat că râul prelua ener­giile de la toţi copacii. Vă ima­­ginaţi câtă energie are Du­nărea pe braţul Sfântu Gheor­ghe, care cumulează energiile din munţi şi din jumătate din Europa? Iar noi o ignorăm. Căci dacă stai într-un loc, îi capeţi energia. După două ore, vei avea aceeaşi energie ca locul în care te afli. Şi Zamolxis ştia toate aces­tea. După cum şi dacii ştiau, din instinct şi tradiţie, unde să-şi pună casele şi unde să sape fântâni ca să bea apă bună.

Noul profet, Deceneu

- După Zamolxis, ur­mă­toarea figură spi­ri­tuală le­gendară a dacilor a fost De­ce­neu, Marele Preot care în vremea lui Burebista de­ţinea o putere aşa de mare, încât i-a convins pe daci să-şi ardă viile şi să trăiască puri.

- După moartea lui Burebista, puterea lui De­ceneu a crescut şi mai mult. El a rămas la cârma spirituală a întregii Dacii, căci după Bure­bista, nu a mai fost o putere militară unică, în schimb, a ră­mas puterea spirituală peste toată Dacia. Şi chiar dacă regatul dac se împărţise în patru sau în cinci regate, Sarmisegetuza din Munţii Orăştiei a rămas capitala spirituală a tuturor da­cilor. Toţi veneau aici, ca să fie unşi regii locali, şi Deceneu era cel care le dădea binecuvântarea. Şi rolul acesta al Sarmise­getuzei s-a menţinut mult timp, până în epoca dacilor liberi de după Traian. Căci după ce romanii cuceresc Sarmisegetuza Re­gia şi o distrug, primele invazii ale dacilor liberi au fost tocmai aici. De ce? Pentru că voiau să-şi re­cupereze centrul lor spiri­tual. Şi ei erau nepoţii şi strănepoţii dacilor în­vinşi de Traian. Între ei, chiar strănepotul lui De­cebal, care fugise spre Maramureş. În anul 170, el a venit în fruntea da­cilor liberi, a incendiat Apullum şi l-a jefuit. Apullum fusese capitala unei provincii roma­ne, şi dacii i-au dat foc! Iar după asta, s-au dus drept la Sar­misegetuza şi au distrus tot ce clădiseră ro­ma­nii acolo. (Romanii făcuseră chiar şi un mau­soleu uriaş, ca în Dobrogea, la Tropaeum Traiani, că doar muriseră mii de soldaţi la asediul Sarmi­se­ge­tuzei lui Decebal). Şi din mausoleul acela n-a mai rămas piatră pe piatră. Dacii au trecut ca tăvălugul, ca să-şi recupereze centrul sfânt al lumii lor.

- Ce urme spirituale a lăsat Deceneu la Sar­mi­segetuza?

- Foarte profunde. Eu le-am aflat şi prin mă­surătorile mele prin davele dacilor. Mai întâi, să vă spun că Deceneu a studiat la Alexandria. Iar în vremea lui Burebista şi a lui Decebal, Ale­xan­dria era centrul ştiinţei lumii. Acolo, regii Pto­lemei au investit în oamenii înţelepţi din Anti­chitate. Toţi se duceau acolo şi erau finan­ţaţi de egipteni, care aveau şi ei mult aur. Alexandria a fost un oraş al în­ţelepţilor, ridicat de Alexandru cel Mare, la sfatul lui Aristotel. Iar Dece­neu, oda­tă întors de la Ale­­xandria, nu şi-a păstrat doar pentru el înţelep­ciunea, ci i-a ri­dicat mult pe daci. Povesteşte Ior­danes des­pre Deceneu: "I-a iniţiat în aproape toată filozofia. I-a învăţat etica, dezvă­ţân­du-i de obi­ceiurile lor barbare, i-a instruit în fizică, fă­cându-i să trăiască potrivit cu legile na­turii; i-a învăţat logica, fă­cân­du-i su­periori celorlalte po­poare, în ce pri­veşte mintea; arătându-le practica, i-a în­dem­nat să-şi tră­iască viaţa în fapte bune; i-a învă­ţat să con­temple cele 12 semne ale zodia­cului, iar prin ele, mersul planetelor şi toată astro­nomia. Şi ce plăcere mai mare există ca nişte oa­meni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul proprie­tăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creş­terea şi scăderea Lunii, pe ce­lălalt ob­servând eclip­sele soarelui... Getul se linişteşte de în­dată ce pri­meşte explicaţia acestor lucruri. Aceasta şi multe altele, învăţând Deceneu pe geţi, prin ştiinţa sa, a strălucit în mijlocul lor, ca o ade­vărată minune".

- Cum aţi găsit urmele măsurilor alexandrine la Sarmisegetuza?

- Totul a pornit de la o axă. În veacurile de di­naintea lui Deceneu, nu se ştia cum e în­clinat Pă­mân­tul. Anticii ştiau că anotim­purile se produc pentru că Pământul e înclinat, dar nu ştiau care este înclinaţia lui. A descoperit-o, în anul 80 î.Hr., Hiparcus, cel mai mare astro­nom din Alexandria. Axa de rotaţie a Pă­mântului are o înclinaţie de 23,1 grade, a calculat el. Iar dacă o pro­iec­tezi din plan vertical în plan orizontal, îţi dă 23 de grade N-E. Platon vorbeşte şi el despre această axă şi o numeşte Axa Lu­mii, Axis Mundi. Şi spune că pe ea urcă la cer sufletele celor care mor. Şi tot pe această axă coboară zeii. Ea e şi axa ener­getică a Pământului - pe această axă intră energia cosmică în Pă­mânt, pe la poli. Ei, bine, în niciun oraş din An­ti­chitate nu găsim reprezentată în vreun fel axa asta. Dar ce găsim la Costeşti, de exem­plu? La Costeşti găseşti că axa de simetrie a cetăţii este de 23 de grade N-E (axa pe care sunt puse turnurile). Primul turn este în capătul axei, de acolo răsare soa­rele, turnul al doi­lea este la mijloc, turnul al trei­lea în ca­pătul axei. În­trea­ga cetate - şi turnurile şi scă­rile şi porţile - sunt orien­tate astfel. La fel este şi la Ce­tatea dacică de la Căpâlna. Eu am car­to­grafiat până acum 300 de dave, de cetăţi ale da­cilor. Şi am obser­vat că nu­mai după venirea lui Deceneu apare Axa Lumii în planul lor. Asta în­seamnă că De­ceneu a adus în Dacia a­ceste înţelep­ciuni şi mă­suri ale­xan­dri­ne. Dar eu mai cred că pre­zenţa acestei fai­moase Axe în cetăţile dacice mai în­seam­nă şi că dacii şi preo­ţii lor primeau mesajele direct de la Divinitate, pe Axa Lu­mii.

Întoarcerea la Zamolxis

- Dacă am ajuns la divi­ni­tate, spuneţi-mi cum şi-l repre­zentau dacii pe Dumnezeu?

- Divinitatea, la daci, nu are chip. Ei nu au lăsat nicio statuie de zeu. Dacii nu le-au făcut statui zeilor, şi nici celţii, la început, nici germanii, pentru că zeii erau infiniţi. Şi nu poţi să-l arăţi şi nici să-i spui pe nu­me cuiva care este nesfârşit. Numele cel ade­vărat al lui Dumnezeu era ştiut numai de Marele Preot al Templului. Restul sunt porecle. Şi la fel erau şi pen­tru daci. Niciun zeu dac nu avea chip şi nu­me. Erau o energie pe care o simţeau preoţii. Tocmai de aceea, sanctuarele de la Sar­mi­segetuza sunt pu­se în ca­pă­tul estic, în capătul supe­rior al axei lu­mii. Adică în ca­­pătul axei Godeanu. Şi du­pă sanc­tuare este cetatea şi apoi regele, apoi militarii şi po­pu­laţia civilă. La toate ce­tă­ţile era la fel. La toate da­vele.

- Aţi mai descoperit şi alte stranietăţi din vremea lui Deceneu?

- Tot în cetăţile dacice se pot vedea şi azi litere care apar pe ziduri! La Sarmise­getuza, apare L-ul, de exem­plu, care nu există ca literă la greci. Toate lite­re­le care s-au găsit până acuma pe zidurile de la Sar­mi­segetuza Regia sunt litere gre­ceşti, cu excep­ţia lui L. Ştiţi ce însemna L? În Ale­xandria erau şiruri de ani, acolo se scria: L20, deci anii 20. "L", în Ale­xan­dria, în­sem­na aşadar, "ani". Expli­caţia aceasta e în concor­danţă cu ceea ce am spus îna­inte despre axa aceea de 23 de grade, desco­perită tot în Ale­xan­dria. Şi mai e ceva. Pe vremea lui Zamolxis, dacii îşi păstrau ce­nuşa morţilor în vase de lut. Nu-i aruncau pe ape. Dar vine epoca lui Deceneu şi dacii nu-şi mai păs­trează morţii. Dece­neu le-a impus dacilor să nu-şi mai păstreze morţii. Sunt 150 de ani în care nu gă­seşti nicio urnă fu­ne­rară în Dacia. Iar asta a mai avut un efect. Medierea cu divinul sau al­te zeităţi nu se mai făcea prin morţi. Medierea o fă­ceau pre­oţii, în templu. Abia după ce vine Traian şi cuce­reşte Dacia şi dis­par mulţi dintre preoţi, me­dierea s-a făcut iar prin morţi. Erau săr­bă­tori ale morţilor, cum sunt şi acum acestea ale Moşilor de iarnă, de vară, şi mer­geau în cimitir şi se rugau. Nu mai aveau preoţi de ca­librul celor de di­nainte. Nu mai aveau şcoală, pentru că Sarmi­se­getuza avea un nu­măr de şcoli, spune Iordanes. El vorbeşte de şcoa­la de filozofie, astro­nomie, de etică de la Sar­mi­segetuza. Înseam­nă că toţi erau şcoliţi de Dece­neu şi de ceilalţi mari preoţi. Dar după ce dispare şcoala asta, dispar şi marii preoţi. Şi atunci, funcţia asta de mediere cu Dum­nezeu, mai ales că erau urmăriţi şi prigoniţi de ro­mani prin munţi, s-a făcut prin Moşi. Dacii revin la cultul Moşilor. De fapt, la Zamolxis.

- Domnule Oltean, a venit timpul să vă pun o întrebare de încheiere: cum aţi ajuns să scrieţi atâtea cărţi despre daci?

- Mi-am dat seama că despre daci încă se pot scrie multe. Paradoxal, istoria lor este încă un te­ren aproape virgin. Dacă te ocupi de romani, tre­buie să mergi să studiezi vreo mie de cărţi. Despre daci poţi scrie chiar tu cărţile astea. Sigur că au mai scris şi alţii, dar eu cred că scriu pentru gene­raţia din mi­leniul trei. Aşa cum n-au mai făcut al­ţii: lucrez cu drone, cu imagini de satelit, cu pro­grame 3D şi com­bin istoria cu matematica şi as­tro­nomia. Istoria este o ştiinţă integrată.

Foto: Colecţia istoricului Leonard Velcescu