Era prietena noastră. Jucăria noastră însuflețită. O răsfățam, o duceam la păscut, iar ea creștea ca Făt-Frumos din poveste. Din puiul subțirel și fricos, s-a ridicat o vițea puternică și frumoasă care, la nici doi ani, ne-a dăruit primul ei vițeluș.
Anii au trecut, Lunița și cu noi am crescut împreună, nu ne-am dat seama când, rând pe rând, am părăsit casa părinților, plecând spre școli, în oraș. Singura care n-a plecat de acasă a fost Lunița, care ne tot trimitea prin diferiți mesageri urdă și smântână, făcute din laptele ei... Dar timpul a început să apună. Cine s-o mai ducă la păscut pe Lunița? Unde sunt mâinile celor patru copii care o alintau? Așa se face că părinții mei au hotărât s-o vândă, dar nu oriunde și oricui, ci unui gospodar care să-i ofere dacă nu dragostea cu care fusese obișnuită, măcar necesarul de hrană pe care-l avusese la noi. Așa a ajuns Lunița mult mai departe de casa părintească, la un gospodar din același sat.
Anii au trecut... Noi am terminat școlile și ne-am angajat care unde... Numai despre Lunița nu mai știa nimeni nimic. Până într-o seară de toamnă târzie, când liniștea a fost sfărâmată de mugetul ei, la poarta casei părintești. Or fi năpădit-o aducerile aminte? Cine știe... Cum să nu primești în curte un prieten drag, care te-a scos ani de-a rândul din atâtea nevoi? Stăpâna casei a ieșit la poartă și ștergându-și o lacrimă cu colțul broboadei, a primit-o pe Lunița în grajdul care i-a fost adăpost ani de-a rândul. Dar șederea ei a fost numai de-o noapte, pentru că Lunița nu mai era a noastră. A fost dusă la noii ei stăpâni.
Iarăși au trecut doi-trei ani... Minunea s-a întâmplat tot într-o toamnă târzie, când, pe-nserat, la poarta casei părintești s-a auzit un muget disperat. Cine putea să fie? Era Lunița. Obosită și abătută. Voia numai să se odihnească. Și mai avea ceva de făcut: să mai aducă pe lume încă un vițel, pe care dorise să-l fete în adevărata ei casă, casa amintirilor sale, pline de mângâieri. A doua zi dimineață, în vechiul grajd, alături de mamă, mugea plângăcios un vițel... A venit stăpânul cu căruța și i-a luat acasă. De atunci, n-am mai auzit nimic de ea. Poate că nici nu mai există. Unde ești, Lunița? Mi-e dor de tine! Cât devotament ai ascuns în inima ta! Oameni, luați aminte!
SOFIA P. - Focșani