Sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena: Marea împărăteasă a Bizanţului, pe urmele lui Hristos

Pe măsură ce ţărmul Ţării Sfinte se apro­pia, odată cu miresmele de piatră arsă ale deşertului, de flori uscate şi rare, ames­tecate cu briza mării, bă­trâna Împărăteasă Elena începuse să simtă şi altceva.

Nu era nimic legat de pământ sau de mare. Era doar o presimţire ne­deslu­şită, care o înfiora şi, în ace­laşi timp, o umplea de bucurie. Câteva cea­suri, şi va pune picio­rul pe ţărm, iar mâine va fi în Ierusalim, unde va trebui să afle urmele pătimirii prin lumea lui Hristos, Golgota răstignirii şi Sfântul Mormânt al Învierii. Abia când creştinii vor putea atinge cu palmele lor zdro­bite de persecuţii, piatra aspră unde stătuse trupul mort al Dom­nului, abia atunci, imperiul plă­mă­dit de fiul ei, Con­stantin, avea să îşi afle miezul, capitala inimii. De asta se pornise pe drum, deşi avea aproape 80 de ani. Era cea mai vie, mai tulbu­rătoare şi mai grea misiune a vie­ţii. Singura pe care i-o încre­dinţase fiul ei, de acum împărat.

Cetatea Sfântă

În anul 326, când împărăteasa Elena a venit în Ţara Sfântă, din vechea cetate a Ierusalimului, pe ale cărei uliţe trecuse de multe ori însuşi Domnul, nu mai rămăsese mare lucru. Cei 70.000 de le­gionari ai lui Titus Vespasianus o puseseră la pă­mânt în timpul cumplitului asediu, din primăvara anului 70. Nu a fost cruţat nici măcar Marele Templu ridicat de Irod, deşi Titus se luptase chiar şi cu soldaţii săi pentru a-l păstra intact. Zadarnic, însă. Ura legionarilor faţă de evrei nu avea pe­reche, aşa că au nesocotit până şi ordinele îm­păratului şi au distrus sălaşul cel sfânt al lui Iahve. La final, când au numărat morţii şi răniţii, au aflat că masacraseră cam jumătate de milion de iudei, mulţi dintre ei pelerini veniţi să se închine la Ieru­salim. Peste ruinele cetăţii sfinte, împăratul Adrian a ridicat mai târziu un oraş nou, Aelia Capitolina, cu străzi largi, băi romane, hipodrom şi teatru. Pe locul fostului templu, i-a înălţat un monument lui Jupiter.
În noua cetate, împărăteasa Elena avea să se întâlnească cu ura tuturor: a iudeilor, pentru că era împărăteasă romană, a romanilor, pentru că era creştină. Până la edictul promulgat de Constantin, cu doar 13 ani înainte, credinţa în Hristos fusese văzută ca spurcată, iar adepţii Nazarineanului ucişi la dru­mul mare, în rând cu marii cri­minali, prin răstignire sau aruncarea la fia­rele sălbatece de la circ. Sângele martirilor nu se uscase încă în nisipul arenelor, când fiul ei, Con­stantin, venise pe tron şi dăruise bisericii li­bertatea.

Bătrânul Iuda

Zile întregi a pierdut, şi ea, şi oamenii ei. Între­bau în tot locul, în dreap­ta şi în stânga, dacă ci­neva îşi mai aminteşte de Sfântul Mormânt al lui Iosif din Arimateea, în care fusese îngropat Iisus. Sau măcar locul din Ierusalim în care îşi în­mormântau iu­deii bo­gaţi morţii, în ur­mă cu trei veacuri. Toată ceta­tea era tăcută ca un peş­te. Creştinii erau prea noi, nu mai ştiau, iar ceilalţi, iudei sau ro­mani, nu voiau să îşi amin­tească. A mers chiar ea prin satele prăfuite dimprejurul cetăţii, însoţită mereu de larma copiilor care stă­teau cu mâna în­tinsă după un bănuţ. Împărătesei i se rupea inima după ei şi se oprea, ore în şir, să îi ajute şi să le asculte poveştile. Şi, drept răsplată, copiii o du­ceau la bătrânii satului, de la care ar fi vrut să afle poveşti despre urmele lăsate de Iisus pe pământ, dar ori pe cine întreba, împărăteasa nu întâlnea decât priviri dispreţuitoare. Era roma­nă, iar prie­tenia evreilor nu putea fi cumpărată cu tot aurul din vistieriile Constantinopolului.
Într-un târziu, a aflat o istorie, cum că iudeii îi priveau ca spurcaţi pe cei care-L huliseră pe Iahve, în rând cu criminalii. Spurcate erau şi obiectele de care se atinseseră, mai ales crucea pe care erau răs­tigniţi. Aşa că, întotdeauna după o crucificare, aveau grijă să sape o groapă mare, lângă locul execuţiei, iar înăuntru să arunce tot ceea ce le aparţinuse celor condamnaţi. Dacă împărăteasa vrea să găsească Mormântul Domnului, va trebui să caute mai întâi Sfânta Cruce, pentru că ea a fost îngropată lângă Golgota. Elena aflase şi un nume - Iuda, un evreu bătrân, care, spuneau creştinii, ar fi fost fiul unui prooroc şi ar şti bine toate tainele vechii cetăţi a Ierusalimului.
Iuda era însă învechit în ură, ură faţă de creş­tini, care venerau un fals Mesia, un blasfemiator care-şi meritase soarta răstignirii pe cruce. Naza­rineanul înşelase mulţimile cu nădejdi deşarte, iar acum, la trei veacuri după moartea lui, ei, iudeii, erau străini pe propriul pământ. Dacă Iisus ar fi fost cine se credea, atunci i-ar fi scăpat de bleste­maţii de romani şi ar fi făcut din Israel stăpânul lumii. Când împărăteasa l-a ameninţat cu cazne, Iuda a surâs strâmb şi nu a mai scos o vorbă. Ca să-i dezlege limba ferecată, l-au aruncat într-o groa­pă şi au pus pază lângă el. Erau amândoi bă­trâni şi încăpăţânaţi - dacă va fi să cedeze cineva, atunci e limpede că nu va fi ea, împărăteasa, ci Iuda. Şi Iuda a cedat. După doar câteva nopţi pe­trecute pe fundul gropii, încăpăţânarea lui s-a înmuiat. I-a spus Elenei că, în timpul lui Adrian, locul Golgotei era loc de pelerinaj al creştinilor, aşa cum ruinele templului erau vizitate de iudei. Împăratul Adrian a vrut să le distrugă pe amân­două, pentru că ura atât credinţa creştinilor, cât şi pe cea a evreilor, aşa că a ridicat statuia lui Jupiter pe ruinele templului, iar creştinilor le-a pregătit o răzbunare mai mare. Întâi a umplut cu gunoaie toa­te locurile sfinte la care veneau să se roage, Gol­gota şi Sfântul Mormânt, ca să le spurce. Apoi a ridicat deasupra lor o colină de pietre, peste care a construit un templu închinat zeiţei Venus. Acolo, în măruntaiele fundaţiei noii capişti, ar putea găsi împărăteasa, dacă ar săpa adânc, locul pătimirii lui Hristos. Nu se ştie cum, dar Elena l-a crezut pe Iuda. Ce va fi fost în sufletul ei, ascultându-l pe evreul bătrân, duşmanul neamului şi credinţei ei? Poate că, într-un fel, erau legaţi mai mult decât credeau ceilalţi. Deşi era împărăteasa romanilor, iar fiul său îi dăduse titlul de Augusta, originea ei era umilă, aşa că îi înţelegea foarte bine pe oa­menii simpli şi, în adâncul inimii ei, îl compătimea pe Iuda şi toată suferinţa neamului său. Neamul care îl dăruise lumii pe Hristos, Domnul.

Aflarea Sfintei Cruci

Poate că în adâncul inimii sale, Elena se va fi bucurat sfărâmând statuia trufaşei Venus, patroana frumuseţii, dar şi a plăcerilor carnale, a desfrâului pe care grecii şi romanii îl ridicau uneori la rang de virtute. Va fi socotit o mare necinste ca tocmai ea, Venus, să stea chiar pe locul cumplitei pătimiri a Fiului lui Dumnezeu. De aceea a făcut templul fărâme, iar apoi a înlăturat cu totul colina pe care acesta fusese ridicat. Zile în şir au muncit lucră­torii în arşiţa soarelui, iar ea va fi stat acolo, lângă ei, silită să le asculte vorbele spuse fără cuget şi larma lipsită de evlavie. În pământul răscolit pretutindeni nu se zărea încă nimic, niciun semn care să îi dea nădejde. Dar inima ei, peste care trecuseră aproape 80 de primăveri, răbdase multe în viaţă, aşa că învăţase să nu se pripească. Dar dacă Iuda minţise sau dacă tot ceea ce aflase el din moşi strămoşi era doar o plăsmuire a evreilor? Dacă, totuşi, Iisus, nu voia să-i fie aflat Mormân­tul? Dacă ea, împără­teasa ro­ma­nilor, era ne­vred­nică pentru o atât de mare mi­siu­ne? În zbaterea aceasta a aflat sprijin în Macarie, Pa­triarhul Cetăţii Sfinte, care o alinase şi îm­băr­bă­tase me­reu. Iar acum, când ini­ma i se clătina de îndo­ieli, patriarhul a venit şi s-au ru­gat împreună. S-a făcut li­nişte. Larma mun­ci­torilor a încetat, mulţi­mea care aş­tepta desco­pe­rirea mor­mân­­tului a înge­nun­cheat, şi ea, cuminte. În timp ce se rugau, s-a în­tâm­­plat un fapt minunat. Dinspre răsărit a venit o mireasmă delicată, ca de mir preţios. Părea că iz­vorăşte din pământ, aşa că împărăteasa le-a po­runcit să sape chiar acolo. În­cet, cu multă grijă, au dat la o parte ţărâna înmires­mată, până când au găsit o stâncă tare: piatra de pe Sfântul Mormânt. Alături, într-o groapă adân­că, au mai găsit trei cruci, patru piroane şi o bucată de scândură, pe care încă se putea citi: Iesus Nazarenus, Rex Iudaeorum - Iisus Na­zarineanul, regele iudeilor. Uscăciunea Ţării Sfinte le păstrase neatinse. Era ziua de 6 martie a anului 326 de la Naşterea Domnului.

Miracolul Lemnului Sfânt

Aici, chiar aici, pe bâr­nele cioplite grosolan, se întinseseră răstignite bra­ţe­le care înconjuraseră lumea cu dragostea lor. După atâta zbucium trăit pe drumurile Palestinei, după marea de îndoieli care îi frământaseră inima, acum, lemnele aces­tea simple i-L aduceau Ele­nei, în inimă, pe Iisus. Bâr­nele dezgropate de sub tem­plul lui Venus puteau spune povestea iubirii depline, în stare să îndure cele mai cum­plite chi­nuri, pentru ade­vărul dra­gostei. O dra­goste mis­tui­toa­re, dum­ne­zeiască, în ca­­re încap, de la cel mai mare sfânt, până la cel mai josnic cri­minal. O dra­goste care îi îmbrăţişase chiar şi pe mai marii templului, care, pre­zenţi în faţa Răstignitului, îi strigau zeflemitor să se coboare de pe cru­ce, dacă tot este Fiul lui Dumnezeu. Da, acum price­pea Elena, că dragos­tea lui Iisus este cheia care descuie toate misterele, toate dramele şi bucuriile lumii. Ea, iubirea lui Iisus, care îi preschim­base şi ei, de multe ori, ama­rul lacrimilor în dulceaţa unei bucurii.
Patriarhul Macarie a luat crucile găsite în groa­pă şi a atins, pe rând, cu ele, un mort care tocmai era purtat spre groapă. Când lemnul sfinţit de sângele Fiului lui Dum­nezeu a fost lipit de trupul neînsufleţit, s-a întâm­plat un mare miracol. Au văzut cu toţii, pa­tri­arhul, împărăteasa şi mulţimea de păgâni şi credincioşi care se strânsese ciopor, cum cel mort a început să respire, apoi a des­chis ochii şi s-a ri­dicat de pe năsălie. Când mor­tul s-a ri­dicat de pe năsălie, bătrânul Iuda, prezent şi el la aflarea crucii, a căzut în genunchi. Credea din toată ini­ma. La scurtă vreme, avea să se boteze şi să primească numele de Chiriac. Dum­nezeu i-a dat ani mulţi, încât a apucat să fie hirotonit preot, iar mai apoi, chiar patriarh al Ierusali­mului în timpul dom­niei lui Iulian Apos­tatul.

Plecarea

Ţara Sfântă i s-a lipit Elenei de inimă cu totul. Înainte vreme îl aflase pe Domnul din Scripturi şi din rugăciune, dar acum, când paşii ei călcaseră pra­ful în care El îşi purtase tălpile goale, acum, când strânsese în braţe lemnul pe care El murise, acum, când, în sfârşit!, putea adăsta în liniştea zo­rilor, îngenuncheată în faţa pietrei de pe care În­viase, acum, mai mult decât oricând, îl înţelegea şi îl iubea pe Iisus ca om. Ştia că Domnul întrupat văzuse şi se bucurase de apusurile, miresmele, dea­lurile, măslinii şi ploile Ţării Sfinte. Că râsese îm­preună cu copiii zdrenţuroşi ai Palestinei şi plân­sese împreună cu bolnavii şi sărmanii ei. Şi, ca să arate întregii lumi comorile Ţării Sfinte, Elena a ridicat peste tot bazilici - una la Ierusalim, mă­reaţă, uriaşă, ca să încapă în ea şi Golgota, dar şi Mormântul. I-a spus Bazilica Învierii. Alta, la Beth­leem, ca să amintească de Naşterea lui Iisus, alta la Nazareth, unde Domnul a trăit, şi o alta, chiar în grădina Ghetsimani, unde El s-a rugat şi unde se află mormântul Prea Curatei Fecioare Ma­ria. Cu toate au fost douăzeci de biserici con­struite de Sfânta Elena, în toată Ţara Sfântă.
Dacă îndatoririle ei de Augustă nu ar fi cerut-o la Roma şi la Constantinopol, probabil că Elena nu ar mai fi plecat niciodată de la Ierusalim. Şi ca să îşi aline dorul după acest loc sfânt, a încărcat o co­rabie cu pământ luat din preajma Sfântului Mor­mânt şi a plecat spre Roma. Acolo, în Palazzo Sesso­riano, împărăteasa îşi transformase o încă­pere în capelă. Era locul ei de rugăciune, locul în care, seară de seară, se întâlnea cu Iisus. Aici a pre­sărat pământul Ţării Sfinte şi tot aici a aşezat, spre cinstire, o parte din lemnul Sfintei Cruci şi un pi­ron dintre cele patru care ţintuiseră mâinile Dom­nului. Când a trecut la cer, în anul 328, pe braţele fiului ei, Constantin, Sfânta Elena avea sub tălpi pământul pe care călcase Mântuitorul, iar deasupra capului, Crucea pe care Domnul murise. Toate a­ces­­te sfinte relicve se află şi acum la Roma, chiar în palatul de odinioară al Augustei, transfor­mat, în­tre timp, în "Basilica Santa Croce in Gerusa­lemme". Mergeţi şi vedeţi. Sunt urmele lăsate prin istorie de prima sfântă împărăteasă a creştinis­mu­lui.