Nu era nimic legat de pământ sau de mare. Era doar o presimțire nedeslușită, care o înfiora și, în același timp, o umplea de bucurie. Câteva ceasuri, și va pune piciorul pe țărm, iar mâine va fi în Ierusalim, unde va trebui să afle urmele pătimirii prin lumea lui Hristos, Golgota răstignirii și Sfântul Mormânt al Învierii. Abia când creștinii vor putea atinge cu palmele lor zdrobite de persecuții, piatra aspră unde stătuse trupul mort al Domnului, abia atunci, imperiul plămădit de fiul ei, Constantin, avea să își afle miezul, capitala inimii. De asta se pornise pe drum, deși avea aproape 80 de ani. Era cea mai vie, mai tulburătoare și mai grea misiune a vieții. Singura pe care i-o încredințase fiul ei, de acum împărat.
Cetatea Sfântă
În anul 326, când împărăteasa Elena a venit în Țara Sfântă, din vechea cetate a Ierusalimului, pe ale cărei ulițe trecuse de multe ori însuși Domnul, nu mai rămăsese mare lucru. Cei 70.000 de legionari ai lui Titus Vespasianus o puseseră la pământ în timpul cumplitului asediu, din primăvara anului 70. Nu a fost cruțat nici măcar Marele Templu ridicat de Irod, deși Titus se luptase chiar și cu soldații săi pentru a-l păstra intact. Zadarnic, însă. Ura legionarilor față de evrei nu avea pereche, așa că au nesocotit până și ordinele împăratului și au distrus sălașul cel sfânt al lui Iahve. La final, când au numărat morții și răniții, au aflat că masacraseră cam jumătate de milion de iudei, mulți dintre ei pelerini veniți să se închine la Ierusalim. Peste ruinele cetății sfinte, împăratul Adrian a ridicat mai târziu un oraș nou, Aelia Capitolina, cu străzi largi, băi romane, hipodrom și teatru. Pe locul fostului templu, i-a înălțat un monument lui Jupiter.
În noua cetate, împărăteasa Elena avea să se întâlnească cu ura tuturor: a iudeilor, pentru că era împărăteasă romană, a romanilor, pentru că era creștină. Până la edictul promulgat de Constantin, cu doar 13 ani înainte, credința în Hristos fusese văzută ca spurcată, iar adepții Nazarineanului uciși la drumul mare, în rând cu marii criminali, prin răstignire sau aruncarea la fiarele sălbatece de la circ. Sângele martirilor nu se uscase încă în nisipul arenelor, când fiul ei, Constantin, venise pe tron și dăruise bisericii libertatea.
Bătrânul Iuda
Zile întregi a pierdut, și ea, și oamenii ei. Întrebau în tot locul, în dreapta și în stânga, dacă cineva își mai amintește de Sfântul Mormânt al lui Iosif din Arimateea, în care fusese îngropat Iisus. Sau măcar locul din Ierusalim în care își înmormântau iudeii bogați morții, în urmă cu trei veacuri. Toată cetatea era tăcută ca un pește. Creștinii erau prea noi, nu mai știau, iar ceilalți, iudei sau romani, nu voiau să își amintească. A mers chiar ea prin satele prăfuite dimprejurul cetății, însoțită mereu de larma copiilor care stăteau cu mâna întinsă după un bănuț. Împărătesei i se rupea inima după ei și se oprea, ore în șir, să îi ajute și să le asculte poveștile. Și, drept răsplată, copiii o duceau la bătrânii satului, de la care ar fi vrut să afle povești despre urmele lăsate de Iisus pe pământ, dar ori pe cine întreba, împărăteasa nu întâlnea decât priviri disprețuitoare. Era romană, iar prietenia evreilor nu putea fi cumpărată cu tot aurul din vistieriile Constantinopolului.
Într-un târziu, a aflat o istorie, cum că iudeii îi priveau ca spurcați pe cei care-L huliseră pe Iahve, în rând cu criminalii. Spurcate erau și obiectele de care se atinseseră, mai ales crucea pe care erau răstigniți. Așa că, întotdeauna după o crucificare, aveau grijă să sape o groapă mare, lângă locul execuției, iar înăuntru să arunce tot ceea ce le aparținuse celor condamnați. Dacă împărăteasa vrea să găsească Mormântul Domnului, va trebui să caute mai întâi Sfânta Cruce, pentru că ea a fost îngropată lângă Golgota. Elena aflase și un nume - Iuda, un evreu bătrân, care, spuneau creștinii, ar fi fost fiul unui prooroc și ar ști bine toate tainele vechii cetăți a Ierusalimului.
Iuda era însă învechit în ură, ură față de creștini, care venerau un fals Mesia, un blasfemiator care-și meritase soarta răstignirii pe cruce. Nazarineanul înșelase mulțimile cu nădejdi deșarte, iar acum, la trei veacuri după moartea lui, ei, iudeii, erau străini pe propriul pământ. Dacă Iisus ar fi fost cine se credea, atunci i-ar fi scăpat de blestemații de romani și ar fi făcut din Israel stăpânul lumii. Când împărăteasa l-a amenințat cu cazne, Iuda a surâs strâmb și nu a mai scos o vorbă. Ca să-i dezlege limba ferecată, l-au aruncat într-o groapă și au pus pază lângă el. Erau amândoi bătrâni și încăpățânați - dacă va fi să cedeze cineva, atunci e limpede că nu va fi ea, împărăteasa, ci Iuda. Și Iuda a cedat. După doar câteva nopți petrecute pe fundul gropii, încăpățânarea lui s-a înmuiat. I-a spus Elenei că, în timpul lui Adrian, locul Golgotei era loc de pelerinaj al creștinilor, așa cum ruinele templului erau vizitate de iudei. Împăratul Adrian a vrut să le distrugă pe amândouă, pentru că ura atât credința creștinilor, cât și pe cea a evreilor, așa că a ridicat statuia lui Jupiter pe ruinele templului, iar creștinilor le-a pregătit o răzbunare mai mare. Întâi a umplut cu gunoaie toate locurile sfinte la care veneau să se roage, Golgota și Sfântul Mormânt, ca să le spurce. Apoi a ridicat deasupra lor o colină de pietre, peste care a construit un templu închinat zeiței Venus. Acolo, în măruntaiele fundației noii capiști, ar putea găsi împărăteasa, dacă ar săpa adânc, locul pătimirii lui Hristos. Nu se știe cum, dar Elena l-a crezut pe Iuda. Ce va fi fost în sufletul ei, ascultându-l pe evreul bătrân, dușmanul neamului și credinței ei? Poate că, într-un fel, erau legați mai mult decât credeau ceilalți. Deși era împărăteasa romanilor, iar fiul său îi dăduse titlul de Augusta, originea ei era umilă, așa că îi înțelegea foarte bine pe oamenii simpli și, în adâncul inimii ei, îl compătimea pe Iuda și toată suferința neamului său. Neamul care îl dăruise lumii pe Hristos, Domnul.
Aflarea Sfintei Cruci
Poate că în adâncul inimii sale, Elena se va fi bucurat sfărâmând statuia trufașei Venus, patroana frumuseții, dar și a plăcerilor carnale, a desfrâului pe care grecii și romanii îl ridicau uneori la rang de virtute. Va fi socotit o mare necinste ca tocmai ea, Venus, să stea chiar pe locul cumplitei pătimiri a Fiului lui Dumnezeu. De aceea a făcut templul fărâme, iar apoi a înlăturat cu totul colina pe care acesta fusese ridicat. Zile în șir au muncit lucrătorii în arșița soarelui, iar ea va fi stat acolo, lângă ei, silită să le asculte vorbele spuse fără cuget și larma lipsită de evlavie. În pământul răscolit pretutindeni nu se zărea încă nimic, niciun semn care să îi dea nădejde. Dar inima ei, peste care trecuseră aproape 80 de primăveri, răbdase multe în viață, așa că învățase să nu se pripească. Dar dacă Iuda mințise sau dacă tot ceea ce aflase el din moși strămoși era doar o plăsmuire a evreilor? Dacă, totuși, Iisus, nu voia să-i fie aflat Mormântul? Dacă ea, împărăteasa romanilor, era nevrednică pentru o atât de mare misiune? În zbaterea aceasta a aflat sprijin în Macarie, Patriarhul Cetății Sfinte, care o alinase și îmbărbătase mereu. Iar acum, când inima i se clătina de îndoieli, patriarhul a venit și s-au rugat împreună. S-a făcut liniște. Larma muncitorilor a încetat, mulțimea care aștepta descoperirea mormântului a îngenuncheat, și ea, cuminte. În timp ce se rugau, s-a întâmplat un fapt minunat. Dinspre răsărit a venit o mireasmă delicată, ca de mir prețios. Părea că izvorăște din pământ, așa că împărăteasa le-a poruncit să sape chiar acolo. Încet, cu multă grijă, au dat la o parte țărâna înmiresmată, până când au găsit o stâncă tare: piatra de pe Sfântul Mormânt. Alături, într-o groapă adâncă, au mai găsit trei cruci, patru piroane și o bucată de scândură, pe care încă se putea citi: Iesus Nazarenus, Rex Iudaeorum - Iisus Nazarineanul, regele iudeilor. Uscăciunea Țării Sfinte le păstrase neatinse. Era ziua de 6 martie a anului 326 de la Nașterea Domnului.
Miracolul Lemnului Sfânt
Aici, chiar aici, pe bârnele cioplite grosolan, se întinseseră răstignite brațele care înconjuraseră lumea cu dragostea lor. După atâta zbucium trăit pe drumurile Palestinei, după marea de îndoieli care îi frământaseră inima, acum, lemnele acestea simple i-L aduceau Elenei, în inimă, pe Iisus. Bârnele dezgropate de sub templul lui Venus puteau spune povestea iubirii depline, în stare să îndure cele mai cumplite chinuri, pentru adevărul dragostei. O dragoste mistuitoare, dumnezeiască, în care încap, de la cel mai mare sfânt, până la cel mai josnic criminal. O dragoste care îi îmbrățișase chiar și pe mai marii templului, care, prezenți în fața Răstignitului, îi strigau zeflemitor să se coboare de pe cruce, dacă tot este Fiul lui Dumnezeu. Da, acum pricepea Elena, că dragostea lui Iisus este cheia care descuie toate misterele, toate dramele și bucuriile lumii. Ea, iubirea lui Iisus, care îi preschimbase și ei, de multe ori, amarul lacrimilor în dulceața unei bucurii.
Patriarhul Macarie a luat crucile găsite în groapă și a atins, pe rând, cu ele, un mort care tocmai era purtat spre groapă. Când lemnul sfințit de sângele Fiului lui Dumnezeu a fost lipit de trupul neînsuflețit, s-a întâmplat un mare miracol. Au văzut cu toții, patriarhul, împărăteasa și mulțimea de păgâni și credincioși care se strânsese ciopor, cum cel mort a început să respire, apoi a deschis ochii și s-a ridicat de pe năsălie. Când mortul s-a ridicat de pe năsălie, bătrânul Iuda, prezent și el la aflarea crucii, a căzut în genunchi. Credea din toată inima. La scurtă vreme, avea să se boteze și să primească numele de Chiriac. Dumnezeu i-a dat ani mulți, încât a apucat să fie hirotonit preot, iar mai apoi, chiar patriarh al Ierusalimului în timpul domniei lui Iulian Apostatul.
Plecarea
Țara Sfântă i s-a lipit Elenei de inimă cu totul. Înainte vreme îl aflase pe Domnul din Scripturi și din rugăciune, dar acum, când pașii ei călcaseră praful în care El își purtase tălpile goale, acum, când strânsese în brațe lemnul pe care El murise, acum, când, în sfârșit!, putea adăsta în liniștea zorilor, îngenuncheată în fața pietrei de pe care Înviase, acum, mai mult decât oricând, îl înțelegea și îl iubea pe Iisus ca om. Știa că Domnul întrupat văzuse și se bucurase de apusurile, miresmele, dealurile, măslinii și ploile Țării Sfinte. Că râsese împreună cu copiii zdrențuroși ai Palestinei și plânsese împreună cu bolnavii și sărmanii ei. Și, ca să arate întregii lumi comorile Țării Sfinte, Elena a ridicat peste tot bazilici - una la Ierusalim, măreață, uriașă, ca să încapă în ea și Golgota, dar și Mormântul. I-a spus Bazilica Învierii. Alta, la Bethleem, ca să amintească de Nașterea lui Iisus, alta la Nazareth, unde Domnul a trăit, și o alta, chiar în grădina Ghetsimani, unde El s-a rugat și unde se află mormântul Prea Curatei Fecioare Maria. Cu toate au fost douăzeci de biserici construite de Sfânta Elena, în toată Țara Sfântă.
Dacă îndatoririle ei de Augustă nu ar fi cerut-o la Roma și la Constantinopol, probabil că Elena nu ar mai fi plecat niciodată de la Ierusalim. Și ca să își aline dorul după acest loc sfânt, a încărcat o corabie cu pământ luat din preajma Sfântului Mormânt și a plecat spre Roma. Acolo, în Palazzo Sessoriano, împărăteasa își transformase o încăpere în capelă. Era locul ei de rugăciune, locul în care, seară de seară, se întâlnea cu Iisus. Aici a presărat pământul Țării Sfinte și tot aici a așezat, spre cinstire, o parte din lemnul Sfintei Cruci și un piron dintre cele patru care țintuiseră mâinile Domnului. Când a trecut la cer, în anul 328, pe brațele fiului ei, Constantin, Sfânta Elena avea sub tălpi pământul pe care călcase Mântuitorul, iar deasupra capului, Crucea pe care Domnul murise. Toate aceste sfinte relicve se află și acum la Roma, chiar în palatul de odinioară al Augustei, transformat, între timp, în "Basilica Santa Croce in Gerusalemme". Mergeți și vedeți. Sunt urmele lăsate prin istorie de prima sfântă împărăteasă a creștinismului.