Om şi acordeon, Emy Drăgoi este un artist dintr-aceia care îţi iau sufletul zălog, indiferent ce ar cânta: jazz-manouche, swing, tango argentinian, muzică din filmele lui Charlie Chaplin ori muzică lăutărească din cea mai adevărată, cu care a crescut ca şi cu laptele mamei, în satul său prahovean de la Poiana-Vărbilău. Copilele sale, Bianca (care a împlinit 14 ani) şi Alessia (10 ani), au crescut la fel, cu ritmul în sânge, şi dacă îi vezi pe toţi trei pe scenă, tată şi fiice, nu ai cum să nu fii vrăjit de spiritul care îi uneşte în muzică, de virtuozitatea lor nonşalantă, de joaca lor cu sunetele, care iscă în tine o bucurie nemărginită. Mare maestru al jazzului la acordeon, adorat în Franţa, cunoscut şi apreciat la noi, Emy Drăgoi face săli pline oriunde apare, cu proiectele sale muzicale, fie că e vorba de marea producţie "Magic Naţional", de la TNB, fie că e "Cineacordeon", un spectacol cu muzică de film, fie că e "Poezia vie", "Caravana Jazz", şi multe altele. L-am prins la o "aterizare" în Bucureşti şi ne-am bucurat să aflăm ce mai face.
Un spectacol al bucuriei şi muzicii
- Eşti plin de proiecte în primăvara asta, Emy Drăgoi. Să facem o scurtă trecere în revistă a lor şi să vorbim mai întâi despre "Magic Naţional", spectacolul care e inclus de trei ani în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti şi a cărui următoare reprezentaţie va fi pe 26 mai. Cum reuşeşti să faci de fiecare dată săli pline? Ce e atât de special la acest spectacol?
- Reţeta succesului său stă în faptul că e un spectacol al bucuriei, al muzicii şi al poeziei, împărtăşite cu publicul, deopotrivă. Cântăm, eu şi grupul meu de instrumentişti, alături de mari actori, precum Medeea Marinescu, Anca Sigartău, Marius Manole, Istvan Teglas, Lari Giorgescu, care recită şi cântă, şi ei. La fiecare reprezentaţie, mă fascinează cum recită Ion Caramitru din poezia lui Nichita Stănescu. Eu n-am crezut vreodată că o poezie se poate spune exact cum cânt eu la acordeon! Adică, dacă pe mine mă pui să cânt o melodie de o mie de ori, sunt în stare să o interpretez de o mie de ori altfel, în stiluri diferite, cu nuanţe şi accente diferite, chiar dacă melodia rămâne aceeaşi. Aşa şi Caramitru, el "trăieşte" fiecare vers, fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, ştiu unde face pauza de respiraţie, are ritm, poţi să dansezi pe el, e rar aşa ceva! Eu improvizez, în timp ce el recită, iar asta mă încarcă cu o energie aşa de frumoasă, încât vin fără să mă intereseze dacă şi câţi bani iau, ci doar de dragul de a ne întâlni, de a face spectacolul. Cântăm cu mare bucurie, împărtăşim acea stare de graţie între noi, iar asta cred că se transmite şi în sală, invariabil.
- Cum te simţi între atâţia mari actori, cum conjugi muzica ta cu interpretările lor dramatice?
- Mă simt extraordinar de fiecare dată, simt ceva unic cu fiecare dintre ei. Le susţin cu muzica mea personalitatea lor artistică, ca fiecare să dea ce are mai bun în el. Şi mie îmi place lucrul ăsta, mă face fericit! Uite, de pildă, Medeea Marinescu a abordat şansonetele franţuzeşti în manieră jazz, şi a prins extraordinar, ea şi vorbeşte foarte bine limba franceză, are şi spiritul franţuzesc şi e exact ca acolo, ca la "Moulin Rouge". Anca Sigartău cântă şansonete din repertoriul lui Edith Piaf, dar o prinde foarte bine când cântă melodiile Mariei Tănase cu personalitatea şi cu energia ei. Cântă şi etno-jazz, are şcoală de muzică, cântă la pian şi compune foarte bine. Cu Aylin Cadîr am plecat de la o melodie într-o gamă orientală şi alte piese asemenea. Şi mai am o emoţie aparte, când sunt alături de Marius Manole. Pe Marius trebuie să-l asculţi cu trup şi suflet dacă vrei să cânţi cu el. Pot să vă spun, cu lipsă de modestie, că sunt primul şi probabil singurul instrumentist care îl poate acompania pe Marius Manole. E greu de acompaniat, pentru că atunci când recită, el intră într-o lume unde e greu să-l urmezi, e ca într-o transă, el plânge pe acordeonul meu, la fiecare spectacol. Ce frumuseţe!
Jazz-manouche, muzica libertăţii
Bucuria muzicii
- La 19 ani, în 1996, am ajuns în Franţa, cu acordeonul în spate şi cu lecţiile învăţate de la tata, acordeonist şi muzicant cunoscut şi iubit în zona Prahovei. Am locuit 17 ani acolo, la Paris, şi am "crescut" ca muzician în preajma familiei lui Django Reinhardt, fondatorul stilului jazz-manouche (cu nepotul lui, David Reinhardt, practic, am crescut împreună), cunoscând şi alţi mari interpreţi ai genului şi cântând împreună cu ei. Mi-am făcut un grup, mi-am cultivat şi mi-am strâns relaţiile cu vârfurile muzicii jazz franceze şi nu numai. De asemenea, un orizont foarte generos, din punctul de vedere al acestor relaţii, mi-a deschis şi faptul că am urmat cursurile Academiei de Jazz "Bill Evans" din Paris. Iar când am venit în România, am zis că nu se poate să nu fac şi eu la mine acasă ceva asemănător, aşa că i-am chemat pe prietenii mei muzicieni din Franţa, restul trupei fiind completat de membri ai familiei mele, tatăl meu, Bică Drăgoi, cu surorile mele, Raluca, Florentina şi Diana (i-am luat pe toţi, cei din familia mea în proiectele mele, şi oriunde în lume m-aş duce cu ei, nu mi-ar fi ruşine să urc pe scenă), dar le-am invitat şi pe actriţele Anca Sigartău, Tania Popa şi Ayilin Cadîr. Adunaţi sub numele de "Caravana Jazz-Manouche", continuăm să umblăm prin ţară şi prin Europa, şi astfel mă regăsesc în acest puseu de energie şi libertate, care este jazzul-manouche, inspirat de muzica ţiganilor din Franţa. Nu ne interesează să jucăm foarte multe spectacole, pentru noi important e să ne reîntâlnim, să cântăm cu aceeaşi bucurie ca în trecut, să simţim spiritul acela de nomazi, de oameni liberi. Următoarea întâlnire a "Caravanei" va fi în octombrie, anul acesta.
"Mi-am văzut copiii crescând pe scenă"
O familie fericită
- Păi, dacă n-am băieţi, vin ele după mine, măi doamnă! Unde mă duc eu, vor şi ele! Şi pentru asta s-au pregătit şi se pregătesc continuu, dar fără să le îndemn eu, ci pentru că ele au vrut: "Tati, vrem şi noi să cântăm cu tine!" "Vreţi? Hai!", le-am spus şi am început să studiem împreună. Totul a venit fără efort sau constrângere, căci ele singure vor să studieze, să ştie mai mult. Au vrut să facă vioară, ca să ne acompaniem împreună, şi se tem că dacă nu sunt destul de bune, le voi lăsa acasă şi voi lua alt violonist în spectacole: sunt în stare să studieze de dimineaţa până seara, doar ca să arate că merită încrederea mea. De aceea, îmi face mare plăcere să repet împreună cu ele, să văd cât sunt de ambiţioase, ce dorinţă au de a învăţa şi mai mult, şi spun asta nu pentru că sunt copiii mei, ci pentru că chiar sunt bune violoniste amândouă. Sunt premiate la concursurile şi olimpiadele şcolare, anul trecut amândouă au obţinut locul trei pe ţară pentru categoriile lor de vârstă, la concursul care a avut loc la Liceul de Muzică de la Oradea. Ne place să cântăm împreună, şi trebuie să spun că cel mai frumos şi mai uşor proiect dintre toate cele pe care le avem acum este "3D Pro'ect", adică "3 Drăgoi": eu cu acordeonul şi cele două fete ale mele cu viorile lor, improvizând pe teme clasice de jazz. Am fost şi în turneu cu "3 D", am început din Spania, iar în "Caravana Jazz-Manouche", ele susţin programul în proporţie de 90 la sută, şi chiar dacă sunt micuţe, deja improvizează. În trei ani de zile şi-au făcut un repertoriu foarte amplu şi, sunt sigur că, în câţiva ani, pot să mă las liniştit de acordeon şi să le spun "Luaţi-vă viorile şi duceţi-vă-n lume ca să vă câştigaţi singure pâinea!". Ştiu că oriunde s-ar duce, că e tango, jazz sau muzică clasică, vor face faţă cu brio, pornind de la acest repertoriu pe care l-am studiat şi l-am cântat pe scenă de câţiva ani.
Cu fetele sale, care îi calcă pe urme
Caravana cu muzică
Alături de trupa sa
- Anul trecut am avut o vară plină, am fost în turneu cu "3D Pro'ect", am cântat în Spania, în Catalonia şi în Andorra, apoi am trecut în Franţa, de acolo în Italia, apoi în Macedonia, unde aveam spectacol cu "Magic Naţional". Am ajuns acolo cu o maşină închiriată, pentru că a noastră se stricase, a fost o adevărată aventură, iar fetelor le-a plăcut grozav să călătorească şi să cânte prin toate aceste locuri. În Spania am cântat în biserici, mi-a plăcut foarte mult pentru că aveau o acustică grozavă, iar sunetul se auzea altfel, parcă se juca, se arunca în sus, se ascundea pe sub bolţi, prin abside, ca să iasă de după coloane, înmulţit şi asta m-a impresionat. Iar publicul a fost extraordinar, mai ales cel din Franţa, care iubeşte genul de muzică pe care l-am cântat. Anul trecut am fost şi în Rusia, aproape de Siberia, la Novosibirsk, la un mare concurs internaţional de acordeon, al cărui preşedinte de juriu sunt şi care are loc o dată la patru ani, dat fiind că e un eveniment de mare anvergură, cu foarte mulţi concurenţi.
"Nu fac nimic fără Dumnezeu!"
Cu Anca Sigartău
- Am găsit întotdeauna sprijin în credinţă şi în dragostea şi unitatea familiei. Ca să reuşeşti într-o carieră de artist, contează foarte mult să ai o disciplină, să mergi până la capăt cu visurile tale. Să fii sincer cu tine, cu ceilalţi şi cu muzica! La aniversarea tatei de luna trecută, când a împlinit 64 de ani, ne-am adunat toată familia la casa părintească de la Poiana-Vărbilău şi ne-am bucurat, am cântat împreună. Am fost pe dealurile pe care le cutreieram în copilărie cu acordeonul după mine, am găsit şi piatra pe care mă aşezam şi cântam, privind de-a lungul căii ferate din apropiere, care avea să mă ducă, la un moment dat, foarte, foarte departe de satul meu. Dar m-am întors acasă din străinătate, pentru că mi-am dat seama că nu le pot oferi copiilor mei un model de viaţă în spiritul în care am fost şi eu educat, decât trăind aproape de ai mei, în ţară, alături de părinţi, surori, veri, unchi şi mătuşi. Şi acum, când îl văd pe tatăl meu acolo, în casa părintească de la Poiana-Vărbilău, ştiu că lumea e stabilă în jurul meu şi am un sentiment de pace şi de siguranţă. Mi-am propus ca cel puţin o dată pe an, de Paşti, să compun un cântec de mulţumire lui Dumnezeu pentru câte daruri am primit, pentru bucuria, fericirea, liniştea şi echilibrul pe care le-am găsit prin credinţă, eu şi familia mea. Mă gândesc mereu cum să fac ca să fiu mai bun şi mai drept în faţa Lui, cum să-mi împlinesc mai bine datoria, menirea mea. Şi noi toţi ar trebui să ne gândim cum să facem mai bună lumea din jurul nostru. Eu nu fac nimic fără Dumnezeu, pentru că ştiu că suntem străini şi călători pe acest pământ. Am învăţat că nu trebuie să ne lăsăm doborâţi de supărări şi nemulţumiri legate de greutăţile vieţii de zi cu zi, ci să lăsăm totul să vină de la sine, aşa cum le rânduieşte Cel de Sus. Când suntem sinceri unii cu alţii, nu urâm şi nu duşmănim, lucrurile se leagă şi viaţa se împlineşte, iar sufletele se luminează de bucurie lăuntrică! Cred şi sper că asta se simte şi în muzica mea!
Foto: CRISTI CÎMPEANU (2)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
