- Bună dimineața, Silvana cea cu vino-ncoace. Anul ăsta, oriunde ne-am uita, dăm de tine. Îți merge bine profesional. Ești ambițioasă?
- Bună dimineața, Dia! Cred că doar pare că sunt ambițioasă. Proiectele au venit treptat. Le-am făcut, și după ce le-am făcut, le-am dat deoparte, nu m-am mai gândit la ele. Dar acum, că zici tu, mi se pare și mie că am făcut multe. Dacă nu m-aș cunoaște, poate m-aș felicita.
- Și totuși de ce n-o faci?
- Pentru că nu apuc, mereu mă gândesc la repetiția care începe peste o oră, la ședința foto care e fixată după masă, la spectacolul pe care îl am diseară. N-am timp să mă bat pe umăr și să zic: "Hei, ești tare!". Unde mai pui că, atunci când ești direct implicat, îți lipsește distanța. Nu mă gândesc la ce am făcut bine, ci mai degrabă la ce aș fi putut face mai bine. Uneori, când mă plâng, colegii mă ceartă și-mi zic "Lasă, măi, că ție îți iese!". Și mă supără. E ca și cum mi s-ar spune că eu nu am voie să fiu nemulțumită sau tristă, fiindcă mi s-au întâmplat atâtea.
- Dar ești bucuroasă că joci?
- Bineînțeles! Doar că în ultima vreme fug între repetiții și mă simt cumva captivă în lumea asta a actorilor, din care aș vrea să mai ies. Aș vrea să cunosc și oameni obișnuiți, cu alte viziuni asupra vieții, care nu vor neapărat să ardă numai pentru teatru. Uite, mă întrebam, dacă aș deveni mamă, oare aș mai avea chef să mă trezesc și să alerg ca o bezmetică dintr-o parte în alta?
- Cam asta e viața majorității actorilor...
- Da, și se așteaptă foarte mult de la generația noastră. Sunt actori pe care așteptările astea îi motivează, vor să confirme, să realizeze cât mai multe în exterior. Pentru mine, miza e încă la interior. Încă îmi dau voie să mă cunosc, să văd ce-mi place, cum funcționez în programul ăsta aiuritor care a început să mă modifice și pe mine. Când am plecat de-acasă, din Botoșani, nu mă gândeam că lucrurile vor veni atât de repede, că nu voi mai avea timp. Or, tot ceea ce vreau eu e să îmi păstrez plăcerea de a face meseria asta, să fac lucrurile cu bucurie și mai departe și să nu pierd nici celelalte părți ale vieții. Parcă mai sunt și alte lucruri importante pe lume, poți să-ți începi ziua și altfel.
- De pildă, azi cum ți-ai început dimineața?
- Trezindu-mă devreme, ca să vorbesc cu tine. Am un soi de rușine, nu-mi place să întârzii niciodată. Adevărul e că nici nu știu ce mi-ar plăcea să fac dimineața, fiindcă, oricum, niciodată nu apuc să fac nimic. Mi-ar plăcea, de pildă, să dorm, mult, un an întreg. Nu prea apuc să trăiesc în casă. Sar din pat, mă spăl, mă îmbrac și plec și mă cert în gând că nu mănânc. Termin treaba pe la 9,10 seara și îmi doresc să ies, să mă plimb, să văd oameni. Se activează tinerețea în mine și adorm abia spre dimineață.
- Ești pasăre de noapte, deci.
- Mi se trage din liceu, când locuiam cu toată familia. Prin clasa a noua, am descoperit că dacă nu dorm noaptea pot avea liniște, pot fi doar eu cu mine, pot face ce vreau eu. Citeam, mă uitam la filme, scriam, era bine. Mi-am câștigat așa o zonă de intimitate. Și așa a rămas. Noaptea îmi place mult mai mult.
- Unde ești acum, Silvana?
- În garsoniera mea închiriată, din Piața Romană. Mă tot mișc de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta. Când vorbesc și când învăț nu pot sta locului.
- Ia-o întâi de la stânga la dreapta, pe ce-ți pică ochii?
- Pe un covoraș țesut de bunica mea, din satul Roma, de lângă Botoșani, unde s-au retras și părinții mei, acum, că ambii copii au plecat de-acasă. Fratele meu a intrat la Conservator. Nu prea le-a ieșit alor mei planul de a ne face oameni serioși. (râde) Pe mine mă visau juristă. Adevărul e că am fost un copil cuminte care a învățat bine. La examenul de admitere la facultate, Doru Ana, văzând nota mea de la Bac, a zis: "Dar tu poți intra la orice facultate, de ce vrei teatru?".
- Și chiar așa, de ce voiai teatru?
- Pentru că asta mă făcea fericită atunci. În liceu jucam teatru la Atelierul de teatru cu care plecam mult în deplasări și era foarte frumos. Sigur, răspunsul la întrebarea asta se schimbă de la an la an. Azi nu fac teatru ca să schimb lumea, ci pentru că actoria mă face să am mai multă răbdare cu mine, cu vârsta pe care o am, cu ce se întâmplă în jurul meu. Îmi dă o ancoră. Eu mă plâng că nu am timp liber, dar dacă aș avea prea mult la vârsta asta, poate aș lua-o razna. Nu cred că e plăcut să termini o școală și să te simți nefolositor, mai ales când ești departe de casă.
- Și dacă privești de la dreapta la stânga, ce vezi, Silvana?
- Un borcan vernil cu creioane, niște fotografii Polaroid supraexpuse, lipite pe o mobilă veche, un baby piano pe perete... stai, o să-ți cânt câteva note, ascultă...
- Sună ca un început de poveste de dragoste.
- Ți se pare? Atunci te invit să vezi "Câteva conversații despre o fată foarte înaltă", filmul lui Bogdan Theodor Olteanu, care va avea premiera la TIFF, peste o săptămână. E un film foarte, foarte tandru. E o poveste de dragoste între două fete.
- Și cum e iubirea între femei, altfel decât îți imaginai?
- În primul rând, m-a surprins că pe Bogdan, pe care îl cunoșteam de mai multă vreme, l-a frământat subiectul ăsta atât de mult, încât a făcut un film. Până la rolul ăsta, nu-mi pusesem problema despre cum aș reacționa eu, dacă aș iubi o femeie. Ce știu e că m-a tulburat. Nu cred că merită nimeni pe lumea asta să trăiască ascuns, în nesiguranță și în dezaprobarea tuturor doar pentru că iubește și iubește altfel. În rest, iubirea e tot iubire, oricum ar fi.
- Mai greu sau mai ușor de jucat decât altceva?
- Nu știu, că noi am lucrat aproape ca-n joacă. Săptămâni întregi, în fiecare luni după-amiază, ne întâlneam la Bogdan să citim scenariul și să povestim. Ca să ne cunoaștem mai bine, inventase un joc. Avea nenumărate cărți prin preajma canapelei, trebuia să le deschidem pe rând, eu și Florentina Năstase, partenera mea, să punem degetul în orb pe un cuvânt și, pornind de la el, să ne punem una alteia o întrebare, ca să aflăm câte ceva despre personaj. Ah, tocmai mi-a intrat un fluture pe fereastră...
- Grozav! În București nu ți se întâmplă asta chiar în fiecare zi. Tu te-ai obișnuit cu Capitala?
- Sunt deja de cinci ani aici și tot mă simt nou-venită. De pildă, abia acum câteva zile am ajuns să mă plimb în Parcul Carol. Pe la 9 seara era minunat, se vedeau stelele foarte aproape, plouase proaspăt și mirosea a trandafiri peste tot.
- Mai e fluturele la tine sau a ieșit?
- E încă aici, s-a așezat pe un ghiozdan. Stau și-l privesc și parcă stă și timpul în loc. Poate e doar un semn că, oricâte griji mi-aș face, totul e bine în lumea mea.
Foto: ADI BULBOACĂ (3), LARISA BALTĂ (1)