Împăratul acordeonului - EMY DRĂGOI: "Cântă, ca și cum i-ai cânta lui Dumnezeu!"

Când își ia acordeonul în brațe și îi trece curelele peste umeri, centrul lui de greutate se mută în inimă.

Om și acor­deon, Emy Drăgoi este un artist dintr-aceia care îți iau sufletul zălog, indiferent ce ar cânta: jazz-ma­nouche, swing, tango argentinian, muzică din fil­mele lui Charlie Chaplin ori muzică lăută­rească din cea mai adevărată, cu care a crescut ca și cu laptele mamei, în satul său prahovean de la Poiana-Văr­bi­lău. Copilele sale, Bianca (care a împlinit 14 ani) și Alessia (10 ani), au crescut la fel, cu ritmul în sânge, și dacă îi vezi pe toți trei pe scenă, tată și fiice, nu ai cum să nu fii vrăjit de spiritul care îi unește în muzică, de virtuozitatea lor nonșalantă, de joaca lor cu sunetele, care iscă în tine o bucurie nemărginită. Mare maestru al jazzului la acor­deon, adorat în Fran­ța, cunoscut și apreciat la noi, Emy Drăgoi face săli pline oriunde apare, cu proiectele sale muzicale, fie că e vorba de marea producție "Magic Națio­nal", de la TNB, fie că e "Cineacor­deon", un spec­tacol cu mu­zică de film, fie că e "Poezia vie", "Ca­ravana Jazz", și multe altele. L-am prins la o "ate­ri­zare" în București și ne-am bucu­rat să aflăm ce mai face.

Un spectacol al bucuriei și muzicii

- Ești plin de proiecte în primăvara asta, Emy Drăgoi. Să facem o scurtă trecere în revistă a lor și să vorbim mai întâi despre "Magic Național", spectacolul care e inclus de trei ani în repertoriul Teatrului Național din București și a cărui urmă­toare reprezentație va fi pe 26 mai. Cum reușești să faci de fiecare dată săli pline? Ce e atât de special la acest spectacol?

- Rețeta succesului său stă în faptul că e un spec­tacol al bucuriei, al muzicii și al poeziei, împărtășite cu publicul, deopotrivă. Cântăm, eu și grupul meu de instrumentiști, alături de mari ac­tori, precum Medeea Marinescu, Anca Sigartău, Marius Manole, Istvan Teglas, Lari Giorgescu, care recită și cântă, și ei. La fiecare reprezentație, mă fascinează cum recită Ion Caramitru din poezia lui Nichita Stă­nescu. Eu n-am crezut vreo­dată că o poezie se poate spune exact cum cânt eu la acordeon! Adică, dacă pe mine mă pui să cânt o melodie de o mie de ori, sunt în stare să o inter­pretez de o mie de ori altfel, în stiluri diferite, cu nuanțe și accente diferite, chiar dacă melodia rămâne aceeași. Așa și Caramitru, el "trăiește" fiecare vers, fiecare cuvânt pe care îl rostește, știu unde face pauza de respirație, are ritm, poți să dansezi pe el, e rar așa ceva! Eu im­provizez, în timp ce el recită, iar asta mă în­carcă cu o energie așa de frumoasă, încât vin fără să mă intereseze dacă și câți bani iau, ci doar de dragul de a ne întâlni, de a face spec­tacolul. Cântăm cu mare bucurie, îm­păr­tășim acea stare de grație între noi, iar asta cred că se transmite și în sală, invariabil.

- Cum te simți între atâția mari actori, cum con­jugi muzica ta cu interpretările lor dra­ma­tice?

- Mă simt extraordinar de fiecare dată, simt ceva unic cu fiecare dintre ei. Le susțin cu muzica mea personalitatea lor artistică, ca fiecare să dea ce are mai bun în el. Și mie îmi place lucrul ăsta, mă face fericit! Uite, de pildă, Medeea Marinescu a abordat șansonetele franțuzești în manieră jazz, și a prins extraordinar, ea și vor­bește foarte bine limba franceză, are și spiritul franțuzesc și e exact ca acolo, ca la "Moulin Rouge". Anca Sigartău cântă șansonete din re­pertoriul lui Edith Piaf, dar o prinde foarte bine când cântă melodiile Mariei Tănase cu perso­nalitatea și cu energia ei. Cântă și etno-jazz, are școală de muzică, cântă la pian și compune foarte bine. Cu Aylin Cadîr am plecat de la o melodie într-o gamă orientală și alte piese aseme­nea. Și mai am o emoție aparte, când sunt alături de Marius Manole. Pe Marius trebuie să-l asculți cu trup și suflet dacă vrei să cânți cu el. Pot să vă spun, cu lipsă de modestie, că sunt primul și probabil singurul instrumentist care îl poate acom­pania pe Marius Ma­nole. E greu de acom­paniat, pentru că atunci când re­ci­tă, el intră într-o lu­me unde e greu să-l urmezi, e ca în­tr-o transă, el plânge pe acordeo­nul meu, la fiecare spectacol. Ce frumusețe!

Jazz-manouche, muzica libertății

- Ți-ai con­so­lidat o frumoasă ca­rieră de mu­zician în Franța, iar spiritul muzicii jazz-ma­nouche, pe care l-ai cultivat aco­lo, ai vrut să îl în­rădăcinezi și acasă, în Ro­mâ­nia, după ce te-ai în­tors. Ai izbutit?

- La 19 ani, în 1996, am ajuns în Franța, cu acor­deonul în spate și cu lecțiile învățate de la tata, acordeonist și muzicant cunoscut și iubit în zona Prahovei. Am locuit 17 ani acolo, la Paris, și am "crescut" ca muzician în preajma familiei lui Django Reinhardt, fondatorul stilului jazz-ma­nouche (cu nepotul lui, David Reinhardt, practic, am crescut împreună), cunos­când și alți mari inter­­preți ai genului și cântând împreună cu ei. Mi-am făcut un grup, mi-am cultivat și mi-am strâns relațiile cu vârfurile muzicii jazz franceze și nu numai. De asemenea, un orizont foarte gene­ros, din punctul de vedere al acestor relații, mi-a deschis și faptul că am urmat cursurile Aca­demiei de Jazz "Bill Evans" din Paris. Iar când am venit în România, am zis că nu se poate să nu fac și eu la mine acasă ceva asemănător, așa că i-am chemat pe prietenii mei muzicieni din Franța, restul trupei fiind completat de membri ai familiei mele, tatăl meu, Bică Drăgoi, cu surorile mele, Raluca, Florentina și Diana (i-am luat pe toți, cei din familia mea în proiectele mele, și oriunde în lume m-aș duce cu ei, nu mi-ar fi rușine să urc pe scenă), dar le-am invitat și pe ac­trițele Anca Sigartău, Tania Popa și Ayilin Cadîr. Adu­nați sub nu­mele de "Caravana Jazz-Ma­nouche", continuăm să um­­blăm prin țară și prin Eu­ropa, și astfel mă regăsesc în acest puseu de energie și li­bertate, care este jazzul-ma­nouche, inspirat de muzica țiganilor din Franța. Nu ne interesează să jucăm foarte multe spectacole, pentru noi important e să ne re­întâlnim, să cântăm cu aceeași bucurie ca în trecut, să simțim spiritul acela de nomazi, de oameni liberi. Urmă­toarea întâlnire a "Caravanei" va fi în octombrie, anul acesta.

"Mi-am văzut copiii crescând pe scenă"

- Ai vrut ca fetele tale să îți urmeze în carieră, sau ți-ai fi dorit altceva pentru ele?

- Păi, dacă n-am băieți, vin ele după mine, măi doamnă! Unde mă duc eu, vor și ele! Și pentru asta s-au pregătit și se pregătesc continuu, dar fără să le îndemn eu, ci pentru că ele au vrut: "Tati, vrem și noi să cântăm cu tine!" "Vreți? Hai!", le-am spus și am început să studiem împreună. Totul a venit fără efort sau constrângere, căci ele singure vor să studieze, să știe mai mult. Au vrut să facă vioară, ca să ne acompaniem împreună, și se tem că dacă nu sunt destul de bune, le voi lăsa acasă și voi lua alt violonist în spectacole: sunt în stare să studieze de dimineața până seara, doar ca să arate că merită încrederea mea. De aceea, îmi face mare plăcere să repet împreună cu ele, să văd cât sunt de ambițioase, ce dorință au de a învăța și mai mult, și spun asta nu pentru că sunt copiii mei, ci pentru că chiar sunt bune violoniste amândouă. Sunt premiate la concursurile și olimpiadele șco­lare, anul trecut amândouă au obținut locul trei pe țară pentru categoriile lor de vârstă, la concursul care a avut loc la Liceul de Muzică de la Oradea. Ne place să cântăm împreună, și trebuie să spun că cel mai frumos și mai ușor proiect dintre toate cele pe care le avem acum este "3D Pro'ect", adică "3 Dră­goi": eu cu acordeonul și cele două fete ale mele cu viorile lor, improvizând pe teme cla­sice de jazz. Am fost și în turneu cu "3 D", am început din Spa­nia, iar în "Caravana Jazz-Ma­nouche", ele susțin programul în proporție de 90 la sută, și chiar dacă sunt micuțe, deja impro­vizează. În trei ani de zile și-au făcut un repertoriu foarte amplu și, sunt sigur că, în câțiva ani, pot să mă las liniștit de acordeon și să le spun "Luați-vă viorile și duceți-vă-n lume ca să vă câștigați singure pâinea!". Știu că oriunde s-ar duce, că e tango, jazz sau muzică clasică, vor face față cu brio, pornind de la acest repertoriu pe care l-am studiat și l-am cântat pe scenă de câțiva ani. Cu "Magic Național" mi-am văzut copiii crescând pe scenă și ăsta a fost cel mai grozav lucru, pentru că au acumulat o experiență pe care acasă nu puteam să le-o ofer, oricât de mult am fi repetat împreună! Alessia avea șap­te ani, iar Bianca zece ani și jumă­tate, și atunci a în­ceput relația noas­tră pe scenă, pentru că până a­tunci cântam îm­preună doar aca­să. Și asta s-a în­tâmplat pentru că domnul Ca­ra­mi­tru, în timp ce re­peta cu mine pen­tru premieră, a văzut o sclipire și un neastâmpăr la ele în timp ce mă așteptau în culise și a avut o intuiție extraor­dinară să le invite și pe ele în scenă. Dacă au avut emoții? Nu, ele cântau și se bucurau, nu-și dădeau seama că e serios, iar eu râdeam, dar aveam niște emoții teribile prima dată. Acum sunt în al nouălea cer când văd ce sigure sunt pe ele, căci să cânți de trei ani pe scena Teatrului Național din București, prima scenă a țării, un program de două ore și jumătate, în compania atâtor artiști cunoscuți, cred că e ceva, la vârsta lor! Alessia mă privește tot timpul în ochi când cântă, e teribilă! Bianca închide ochii și se lasă cuprinsă de vraja muzicii, ca și cum ar fi singură, n-ar fi nimeni împrejurul ei. Ea are o asemenea măies­trie și profunzime a interpretării, că dacă închizi ochii și o asculți, zici că e un bă­trân la vioară, ori cineva care are în spate o experiență concertistică de vreo 30 de ani, cel puțin. Am stat în sală la recitalul pe care l-a dat, în urmă cu câteva luni, împreună cu Orchestra Filarmonică din Plo­iești, și pot să vă spun că, având și eu ceva ex­periență în muzica clasică, am fost copleșit de prestația ei artistică. Nu i-am spus asta, am lăsat-o așa, în copilăria ei, de fapt, ea e la marginea co­pilăriei spre adolescență, căci se pregătește pentru ad­miterea în clasa a noua la Liceul de Artă "Sabin Dră­goi" din Ploiești. Alessia a fost tot timpul o fetiță năzdrăvană, studiază ea zilnic, dar are și timp să se joace, cântă la vioară hit-urile la modă ale muzicii pop și ar vrea să dea interviuri în revistele pentru adolescenți. Își adoră bunicul, pe tatăl meu, găsește că e un om foarte bun și generos, de vreme ce le spune tuturor ce­lor care intră în casa lui: "Bine ați venit la noi!". Când au urcat prima dată pe scenă, eu le-am învățat așa cum m-a învățat și pe mine tata: "Cântă ca și cum i-ai cânta lui Dum­nezeu în­suși!". Și le-au pierit emoțiile și tracul. Le văd că acum urcă pe scenă foarte sigure pe ele și cu mare, mare bucurie!

Caravana cu muzică

- În vara trecută ați plecat și în turneu îm­preună, îm­pletind munca și vacanța. Pe unde ați umblat și unde vă propuneți să mergeți în vara aceasta?

- Anul trecut am avut o vară plină, am fost în turneu cu "3D Pro'ect", am cântat în Spania, în Catalonia și în Andorra, apoi am tre­cut în Franța, de acolo în Italia, apoi în Macedonia, unde aveam spectacol cu "Magic Național". Am ajuns acolo cu o mașină închiriată, pentru că a noastră se stricase, a fost o adevărată aventură, iar fetelor le-a plăcut grozav să călătorească și să cânte prin toate aceste locuri. În Spania am cântat în biserici, mi-a plăcut foarte mult pentru că aveau o acustică gro­zavă, iar sunetul se auzea altfel, parcă se juca, se arunca în sus, se as­­cun­dea pe sub bolți, prin abside, ca să iasă de după co­loane, în­mul­țit și asta m-a im­pre­sionat. Iar pu­bli­cul a fost ex­traor­dinar, mai ales cel din Fran­ța, ca­re iu­bește ge­nul de muzică pe care l-am cân­tat. A­nul trecut am fost și în Ru­sia, aproape de Si­be­ria, la Novo­si­birsk, la un mare concurs inter­național de acordeon, al cărui pre­șe­dinte de juriu sunt și care are loc o dată la patru ani, dat fiind că e un eveniment de mare anvergură, cu foarte mulți con­cu­renți.

"Nu fac nimic fără Dumnezeu!"

- Fiecărui om îi trebuie un punct de sprijin ca să răstoarne lumea, să arate ce poate face el mai bine în existența sa pe acest pământ. Care e acest punct de sprijin pentru tine?

- Am găsit întotdeauna sprijin în credință și în dragostea și unitatea familiei. Ca să reușești într-o carieră de artist, contează foarte mult să ai o dis­ciplină, să mergi până la capăt cu visurile tale. Să fii sincer cu tine, cu ceilalți și cu muzica! La ani­versarea tatei de luna trecută, când a împlinit 64 de ani, ne-am adunat toată familia la casa părin­teas­că de la Poiana-Vărbilău și ne-am bucurat, am cântat împreună. Am fost pe dealurile pe care le cu­tre­ieram în copilărie cu acordeonul după mine, am găsit și piatra pe care mă așezam și cântam, privind de-a lungul căii ferate din apropiere, care avea să mă ducă, la un moment dat, foarte, foarte departe de satul meu. Dar m-am întors acasă din străinătate, pentru că mi-am dat seama că nu le pot oferi copiilor mei un model de viață în spiritul în care am fost și eu educat, decât trăind aproape de ai mei, în țară, alături de părinți, surori, veri, unchi și mătuși. Și acum, când îl văd pe tatăl meu acolo, în casa părintească de la Poiana-Vărbilău, știu că lumea e stabilă în jurul meu și am un sentiment de pace și de siguranță. Mi-am propus ca cel puțin o dată pe an, de Paști, să compun un cântec de mul­țu­mire lui Dumnezeu pentru câte daruri am primit, pentru bucuria, fericirea, liniștea și echili­brul pe care le-am găsit prin credință, eu și familia mea. Mă gândesc mereu cum să fac ca să fiu mai bun și mai drept în fața Lui, cum să-mi împlinesc mai bine datoria, menirea mea. Și noi toți ar trebui să ne gândim cum să facem mai bună lu­mea din jurul nostru. Eu nu fac nimic fără Dum­nezeu, pentru că știu că suntem străini și călători pe acest pământ. Am învățat că nu trebuie să ne lăsăm doborâți de supărări și nemulțumiri legate de greutățile vieții de zi cu zi, ci să lăsăm totul să vină de la sine, așa cum le rân­duiește Cel de Sus. Când suntem sinceri unii cu alții, nu urâm și nu dușmă­nim, lucrurile se leagă și viața se îm­pli­nește, iar su­­fle­tele se lu­mi­nează de bucurie lăun­trică! Cred și sper că asta se simte și în muzica mea!

Foto: CRISTI CÎMPEANU (2)