Părintele plugar din Glod: COSMIN VOINEA - "E minunat să stai în faţa sfântului altar"

În urmă cu câţiva ani, am descoperit locurile splendide şi pline de mistere de la Cheile Ci­bului şi Cheile Glodului, în Munţii Meta­li­feri.

Am dat atunci târcoale unei mânăstiri ca o ce­tate inexpugnabilă, făcută de ucenici ai părintelui Rafail Noica, la Cib. Am ascultat poveşti despre nenumăraţii pustnici care au vieţuit, cu veacuri în urmă, în grote săpate în stâncile abrupte, vreme de sute de ani, şi care găuresc, şi azi, mun­tele. Şi printre atâtea co­mori, am aflat şi una mai pămân­tească, legată de un preot tânăr şi vrednic, pe care oamenii îl iubesc nespus şi care îşi împarte viaţa între Sfintele Daruri şi coarnele plugu­lui: Părin­tele Cosmin Voinea din Glod. Ne-am propus să-l cunoaş­tem, dar tim­pul s-a scurs cu repe­ziciunea unui şarpe în iarbă şi n-am mai ajuns în lumea de basm a re­zervaţiei naturale din Glod decât în această primăvară. Într-o zi ca o du­minică de Paşti, cu lumină aurie şi densă, prelingân­du-se peste dea­lurile de un verde crud, peste pomii înflo­riţi şi stupii înconjuraţi de roiuri de albine, într-o pace depli­nă, nepămân­teană.
Părintele Cosmin s-a îndrăgostit de aceste locuri în urmă cu peste douăzeci de ani şi a slujit pentru pri­ma oară la Glod acum 16 ani. A învăţat să tră­iască precum oamenii de aici, din dărnicia pămân­tului. Are o familie bogată, cu patru copii, pe care şi-o do­reş­te mai numeroasă. Părintele şi soţia sa s-au năs­cut şi au crescut în oraş, la Braşov, dar jin­duind mereu după libertatea şi frumuseţea vieţii la ţară. Şi-au dorit să-şi poată creşte copiii simplu, curat şi frumos, şi au reuşit.
Armonia care domeneşte în vatra satului cuprin­de şi familia părintelui Cosmin. Lipsa confortului de la oraş nu-i stânjeneşte, pentru că e compensată de alte bucurii, mult mai mari. Trăiesc în ritmul pă­mântului, ca toţi ţăranii autentici, şi asta îi apropie mai mult de Dumnezeu. Am aflat acestea şi încă mul­te altele, despre cum e să fii preot la ţară, într-un dialog pe care l-am avut în grădina casei părin­telui, sub un soare blând, de Aprilie, în cântat de păsări şi bâzâit de albine, sub florile de măr pe care părin­tele se trezeşte în miez de noapte, ca să le să­rute ca pe nişte minuni.

Satul cu minuni

- Părinte, în pofida numelui foarte înşelător al acestui sat, Glod, dvs. trăiţi într-un Rai. Slujiţi într-o biserică veche, cu o istorie la fel de spec­ta­culoasă ca peisajul în care ne aflăm. Vă sunt de folos toate acestea, ca slujitor al lui Dumnezeu? Vă ajută, ca preot, minunea locului în care trăiţi?

- E drept, am primit un mare dar. Locul acesta te sfinţeşte prin el însuşi, dar dacă îţi mai dai şi tu puţin silinţa... (Râde). E un loc minunat, iar sfântul lăcaş în care Hristos coboară în mijlocul nostru la Liturghie este şi el marcat de multe minuni. Nu mai e nevoie să fac eu altele. Un miracol a fost însăşi con­struirea bisericii în anul 1841. În vremea aceea, după cum ştim, românii din Transilvania nu aveau voie să zidească biserici, decât din lemn. Ţăranii din Glod şi părintele lor duhovnicesc, Iosif Rob Becar, şi-au luat îndrăzneala să ridice, totuşi, un lăcaş de cult din piatră, fapt care a stârnit furia grofului de la Geoagiu, care stăpânea aceste pămân­turi. Drept urmare, groful a trimis o armată ca să zădărnicească lucrările de construcţie a bisericii. Sol­daţii i-au bătut pe preot şi pe credincioşii aflaţi la lucru pentru bise­rică şi au început s-o dă­râme. Singura speranţă ră­mă­sese la Dumnezeu. Pă­rin­tele s-a pus în ge­nunchi, dimpreună cu creştinii aflaţi de faţă, şi a implorat mila lui Dumnezeu şi ajutorul sfinţilor ocrotitori, Sfinţii Arhangheli Mihail, Ga­vriil şi Rafail. Pe dată s-a pornit o furtună îngrozitoare, cu ful­ge­re, care i-a ucis pe loc pe câţi­va soldaţi, şi cu uragane de apă şi tunete, care i-au speriat pe ceilalţi. Înspăimântată, căpe­tenia oştii l-a rugat în genunchi pe părintele Iosif să ceară lui Dumnezeu să-i ierte. Şi părin­tele a făcut întocmai, iar furtu­na s-a potolit. Auzind cele în­tâm­plate, groful a trimis el în­suşi bani pentru ter­minarea bise­ri­cii.

- Mai sunt şi alte minuni legate de această bise­rică?

- Satul e plin de ele, doar să ai răbdare să stai de vor­bă cu oamenii. O alta se spu­ne că s-ar fi în­tâmplat la mormân­tul unui părinte că­lugăr, al cărui nume nu s-a mai păstrat în memoria satului, dar care a iubit mult Glodul şi care era, practic, duhovnicul satului, prin secolul al XIX-lea. În semn de mare cinste, când călugărul a trecut la cele veşnice, sătenii l-au îngropat în faţa bisericii. Ei ştiau că e făcător de minuni, iar bătrânii povestesc pâ­nă astăzi că, atunci când se ruga, se auzea toaca-n cer. Satul a avut, deci, mare evla­vie la el şi după moar­te. Veneau să se roage la mormântul lui când aveau vreun necaz, şi mulţi spuneau că au fost ajutaţi. În timpul comuniştilor, mormân­tul a fost acoperit, i s-a luat crucea şi a fost dat uitării, pentru că regimul nu accepta cre­dinţa şi mai ales venerarea unui "mort". Sătenii însă ştiau cam pe unde fusese îngropat şi veneau acolo să se roage în con­tinuare. La un moment dat, pământurile oame­ni­lor s-au uscat şi nu mai creştea nimic pe câmp. Atunci, câţiva credincioşi au semănat grâu pe mor­mântul părintelui, iar când grâul s-a copt, şi-au îm­părţit boabele între ei şi au semănat cu ele în tot satul. A fost belşug de roade apoi. Şi sătenii au mul­ţumit pentru binecuvântarea lui Dumnezeu, venită prin acest sfânt, care îşi are încă moaştele în curtea bisericii noastre.

Dumnezeu interzis la Glod

- Din câte ştim, biserica din Glod a mai cunos­cut şi alte momente de prigoană, decât acela al naşterii sale...

- Da, vedeţi, parohia aceasta a fost păstorită generaţii întregi de o familie preoţească, Hancheş, aşa cum era mai demult, când preoţii erau din tată în fiu. Ultimul preot din familia Hancheş a murit în 1949. A avut 17 copii, dar nu i-au trăit toţi. Unul din­tre copii, Mircea Hancheş, a făcut parte din re­zis­tenţa anticomunistă armată. Ca să-l poată prinde, Securitatea l-a persecutat pe tatăl lui. L-au arestat pe bătrânul preot şi l-au bătut până când fiul s-a pre­dat. Părintelui Hancheş i s-a tras moartea din schin­giuirile suferite la Securitate, iar puterea comunistă s-a răzbunat pe sat şi nu a mai permis să vină vreun preot slujitor, până în anul 1980. În lipsa unui păstor de suflete, oamenii s-au săl­băticit. În astfel de situaţii, se întâmplă ca într-un stup fără matcă, nu mai e rân­du­ială de nici un fel.

- Când s-au auzit din nou clopotele la Sfânta Liturghie în Glod?

- În 1980, a venit un preot tânăr, de numai 19 ani, proaspăt absolvent de semi­nar, Dorinel Popa. Lumea era, cum v-am spus, neinte­resată de cele sfinte şi fără respect faţă de preot. Pă­rin­tele Dorinel a îndurat multe lipsuri şi umilinţe cât a stat aici, 6-7 ani. Dar a dus totul cu bucuria că jertfeşte pentru Hristos. Şi-apoi a avut şi satisfacţii duhovniceşti, când i-a văzut pe unii cum se îndreaptă pe Cărarea Împărătească. Bi­serica era destul de neprimitoare, după ce a stat închisă trei decenii, şi nu avea casă parohială. Pă­rintele a stat în gazdă, când la unul, când la altul. Mergea cu copiii în desagă pe drum, cântând alături de preoteasă, când slujea în satul vecin, Nădăştie. Acum este paroh la Dumbrava Marga, lângă Sebeş, iar fiul său cel mai mare e şi el preot. Toţi ceilalţi opt copii cântă dumnezeieşte - au participat şi la un concurs la televiziune, ca familie. Prin părintele Dorinel, oamenii s-au reobişnuit cu preotul în mij­locul lor şi au reînvăţat drumul spre biserică. Însă, abia în a doua parte a anilor 1980, a început aici o profundă lucrare misionar-duhovnicească, prin grija părintelui Ioan, stareţul actual al Mânăstirii Afteia. Doi preoţi călugări au venit ani de zile, la sfârşit de săptămână, să slujească şi să îndrepte oamenii.
În 1990, ÎPS Andrei, pe atunci episcop al Albei, l-a hirotonit pe seama acestei biserici pe părintele Ioan Cândea. Un om foarte gospodar. A terminat casa parohială, a refăcut biserica, a stat mereu cu mânecile suflecate, dar şi în rugăciune. Ştia că un sat nu se poate reface sufleteşte decât cu rugăciune. Părintele Cândea i-a schimbat pe oameni în bine, prin exemplul personal. A avut şi familie mare, cu cinci copii, a trăit printre credincioşi, din sudoarea frunţii lui, la plug, în biserică, peste tot unde era nevoie.

"Mi-a plăcut să am familie şi copii, să-i slujesc lui Dumnezeu ca tată de familie"

- Îi evocaţi cu multă căldură pe preoţii care v-au precedat...

- Da, le sunt recunoscător pentru tot ce au făcut pentru sat, că au lăsat în urma lor oameni întregi duhovniceşte şi că, prin asta, mi-au uşurat mult mi­siunea. De altfel, părintele Ioan Cândea mi-a fost model de preot şi de cap de fami­lie, începând din anul 1994, când am venit prima dată la Glod, adus de un coleg de seminar, într-o vacanţă. Am cântat la stra­nă şi am cunoscut în toate amănuntele via­ţa de preot. O experienţă care m-a întărit şi mai mult în năzuinţa mea de a mă hiro­toni şi de a deveni preot de mir, cum se spune, cu familie adică. Fiindcă mi s-a propus şi să mă călugăresc, dar mi-a plăcut să am soţie şi copii şi să-i pot sluji lui Dum­nezeu din această postură, de părinte al familiei.

- Vă amintiţi cum v-a primit satul ca preot, în prima zi?

- O, da! N-am să uit cât voi trăi. Mă emoţionez şi acum când vă povestesc, pentru că am fost primit cu foarte multă dragoste şi cu respect. Am fost hirotonit şi trimis de Episcopie aici în 2002. Pe atunci, nu era drum asfaltat în Glod, iar telefon era din acela prin centrală... Am găsit o maşină de ocazie care m-a adus, împreună cu preoteasa şi puţinele noastre bagaje, până la Cib, în satul vecin. De acolo, am luat-o peste deal, pe o cărare până în Glod. Urcând pe culmea cea mai înaltă din zonă, pe măsură ce înaintam de la hotar, oame­nii, care erau la coasă, ne vedeau. Până am ajuns la biserică, tot satul ştia că a venit preotul. Într-o jumătate de oră, au început să curgă sătenii la noi în curte, să ne spună bun-venit, aducând cu ei ce aveau mai bun în curte, un sac de cartofi, un borcan de miere de albine, o traistă de mălai... Era într-o joi. Duminica, am slujit şi deja eram ca acasă. De atunci încoace, acest senti­ment nu m-a părăsit, chiar dacă la un mo­ment dat am fost preot, pentru un timp, în alt sat. M-am întors aici, ca la locul meu de suflet.

- Şi sătenii vă simt de-al lor, după cum ne-au spus. Vă îndră­gesc şi vă preţuiesc. Cum i-aţi cu­cerit?

- Nu e meritul meu, ci al lor. Fără falsă modes­tie. Să ştiţi că acelaşi om într-un loc este sfânt, în alt loc este diabolizat. Unii îl ac­ceptă, alţii îl res­ping. Probabil că m-am pliat pe structura lor sufle­tească. Ei nu sunt formalişti, chiar trăiesc credinţa. Iar mie nu-mi pla­ce să mă formalizez, sunt direct şi sincer.

- Poate contează şi felul în care le daţi răspun­surile aşteptate la predică sau la spovedanie...

- Cu siguranţă, dar acestea vin de Sus şi din hrana zilnică a preo­tului: din rugăciune şi lecturi, din felul în care trăieşte el relaţia cu Dumnezeu. Predica este mărtu­ri­sire şi împărtă­şire, nu lecţie de la catedră, iar îndru­mările de la spo­vedanie sunt bune da­că vin dintr-o inimă sme­rită, capabilă să simtă nevoia omu­lui şi voia Dom­nului. În predici încerc să răspund frământărilor şi nevoilor credincio­şilor, atât cât reuşesc să le înţeleg. E foarte inte­resant că oamenii de aici sunt puţin atinşi de ce se întâmplă din­colo de sat. Îşi ajung sieşi. Ei nu trăiesc foarte diferit faţă de acum o sută de ani. Sunt în acelaşi ritm cu natura şi au preocupări legate de micul lor univers. Stresul lor este să are şi să semene la timp, să cosească atunci când vine vremea şi să tundă oile când e nevoie... Nimeni nu face alt­ceva. Şi cresc animale, multe ani­male. Îşi urmează rostul străvechi. Au venit firme mari să-i recruteze ca să muncească în oraş, dar au refuzat. Ei nu pot lăsa vacile, oile, fânul... Asta e viaţa lor. Libertate.

"Suntem, cu toţii, o mare familie"

- Oamenii ne-au povestit că lucraţi la câmp cot la cot cu ei. Cum s-a integrat în acest stil de viaţă un orăşean get-beget?

- Eu sunt braşovean, cu rădăcini moldoveneşti - mama fiind din Vaslui, dintr-un sat din care se vede Basarabia, iar tata din zona de câmpie a Vran­cei. S-au cunoscut la Braşov şi aşa m-am născut eu. Am ştiut cum e să trăieşti la ţară din vacanţele petrecute la bunicii materni, dar nu pot spune că am învăţat acolo să trăiesc ca ţăranii. Când am venit în Glod, nu ştiam nici să aprind focul. Însă, în inima mea, mereu mi-am dorit libertatea pe care ţi-o dă viaţa la ţară. Şi mi-am împlinit acest dor. Sunt bucuros că şi familia mea este împlinită aici.

- Care e legătura dintre preot şi credincioşi în viaţa de zi cu zi? Mai este preotul un stâlp al sa­tului, ca în trecut, un "luminător" al poporului?

- Nu ştiu cum e în alte părţi, dar la Glod, preotul nu e părintele unei comunităţi, ci al unei familii. Cu toţii suntem o familie, iar când spun asta, o simt în toată fibra fiinţei mele, nu e o declaraţie din vârful buzelor. Eu nu am doar patru copii, am două sute de copii. Eu nu-mi dreg glasul înainte de a vorbi cu cineva, adică să-mi fac vocea de preot, nici nu sar să-mi pun reverenda pe mine când bate cineva la uşă... Pot fi desculţ şi îmbrăcat în haine de lucru, intru într-o casă şi cer de mâncare şi mi se dă, firesc, ca unuia din familie. Asta e relaţia, normală, nepre­tenţioasă, afectuoasă. Asta trebuie să fie parohia. Preotul să aibă casa oricui deschisă, iar casa preotu­lui să fie deschisă pentru orice credincios. La noi, tot satul îl ajută pe unul dintre fiii lui când are o bucurie - o nuntă, un botez - sau un necaz - la o în­mormântare sau la vreme de boală. Toată povara este luată de comunitate. Asta e familia! Acest spirit al satului nu eu l-am format, ci aşa l-am găsit, făcut de preoţii de dinaintea mea. Dar l-am întreţinut.

"Ce nu pot eu, plineşte tu, cu acest fiu al meu"

- Părinte, am vorbit despre sat, credinţa oa­menilor şi felul în care v-aţi ataşat de ei. Dar pre­oţia cum aţi descoperit-o? A fost ca ale­ge­rea unei meserii, ori altceva v-a îndemnat pe aceas­tă cale?

- Credinţa am preluat-o de mic, de la părinţi, dar de preoţie m-am îndrăgostit în satul bunicilor mei după mamă. Acolo am cunoscut un preot care era precum Sfântul Nicolae, chipul blândeţii. Avea nişte ochi al­baştri, mari, pe care atunci când îi punea pe tine, te linişteau şi te odihneau. Era un adevărat tată al satului. Îi botezase şi pe bu­nicii mei, şi pe mama, şi pe mine. Pe urmă, mult m-a ajutat să sporesc în rugăciune şi nevoinţe părintele Ambrozie Dogaru, de la Mânăstirea Sihăstria, pe care l-am avut du­hovnic de la vârsta de 12 ani...

- Vreunul dintre aceşti părinţi v-a în­demnat să vă preoţiţi?

- Nu. Nu ştiu dacă şi-a imaginat cineva că voi fi preot. A fost o surpriză şi pentru părinţii mei, când am ales să merg la semi­nar, în Alba Iulia, un oraş despre care nici nu ştiam unde se află pe hartă. Facultatea am urmat-o apoi în Bucureşti, pentru că sunt mare iubitor de muzică psaltică, iar acolo aveam de unde învăţa. În Ardeal nu se făcea. Mi-a plăcut foarte mult Bucu­reş­tiul, în care am mai prins o seamă de mari duhovnici, în primul rând pe părintele So­fian Boghiu, de la Mănăstirea Antim... A­colo am avut şi profesori foarte buni, foarte severi, care mi-au dat o bună direcţie. Ce pot să vă spun, în final, este că dintot­deauna nu m-am văzut decât preot. Dacă mi-ar spu­ne cineva că de mâine nu mai pot fi preot, nu m-aş imagina să lucrez alt­ceva decât în preajma bisericii: cântăreţ, clopotar sau... îngrijitor al cimitirului. Nu că n-aş putea avea alt serviciu, că nu mi-aş putea dezvolta alte abilităţi, dar nu m-ar împlini nimic altceva decât să lucrez pentru Biserică.

- Faptul că slujiţi într-un sat de pe un platou montan, cu spaţii atât de largi, vegetaţie sălbatică şi lumină strălucitoare are vreun rol în felul în care simţiţi relaţia cu Dumnezeu? E mai aproape Dumnezeu aici, la marginea lumii dezlănţuite?

- Eu l-am simţit aproape pe Dumnezeu tot tim­pul în viaţa mea. Singurul lucru în plus pe care mi l-a adus preoţia este Liturghia pe care o pot să­vârşi. E minunat să stai în faţa sfântului altar. În rest, relaţia cu Dumnezeu este aceeaşi. Îi simt pre­zenţa permanent. Şi cred că asta se datorează ma­mei mele, care, după cum mi-a spus, atunci când m-a avut, m-a încredinţat Maicii Domnului. I-a cerut Preasfintei Fecioare: "Ce nu pot eu, plineşte tu cu acest fiu al meu!".