"Fenomenul România": aşa au numit presa şi specialiştii evoluţia echipei noastre feminine de tenis de masă la recentele campionate mondiale, disputate în Suedia, la Halmstad. Iar rezultatele obţinute acolo nu lasă nicio urmă de bănuială asupra vreunei exagerări. De câţiva ani, "tricolorele" sunt singurele care reuşesc să spargă "zidul asiatic" şi să îşi facă loc în topurile mondiale, dar jocul lor de la Halmstad a întrecut aşteptările celor mai optimişti. În formula Eliza Samara - Bernadette Szocs - Daniela Dodean Monteiro, România a reuşit, în premieră, să câştige grupa în care a fost repartizată şi să învingă, tot pentru prima oară, două mari puteri asiatice - Taiwan şi Coreea de Nord, pe ambele la scor categoric şi în aceeaşi zi! Jucătoarele noastre au fost foarte aproape de marea surpriză, accederea în semifinalele competiţiei. Dar chiar şi aşa, România a terminat Mondialele pe locul 5, după China, Japonia, Coreea şi Hong Kong!
"Fenomenul" Bernadette
Marea performanţă a tenisului de masă feminin nu vine într-un sport clasic pentru România, ca gimnastica sau handbalul, şi nu într-un sport "european", ci într-un sport dominat autoritar, de când lumea, de sportivele din Asia, naturalizate, mai nou, şi de marile puteri de pe continentul european. România e printre puţinele ţări de top care nu are nicio asiatică naturalizată: are însă nişte campioane înnăscute, precum senioarele lotului, Eliza Samara şi Daniela Dodean, şi o are, mai nou, pe Bernadette Szocs, steaua în devenire a tenisului de masă european. Locul de vârf de la Halmstad şi evoluţia ei de acolo (o singură înfrângere, în toată competiţia!) - e doar una dintre bornele unui sezon de excepţie. La doar 22 de ani, Bernadette a câştigat, deja, 25 de medalii pentru România, dintre care 11 de aur! Iar anul acesta are în palmares, pe lângă titlul de campioană europeană, cu echipa naţională, şi titlul de cea mai bună jucătoare de pe continent la individual!
Bomba de energie
Singură printre băieţi
- Nu mi-a fost chiar aşa de greu, pentru că am ştiut tot timpul ce vreau. Ştiam că îmi las deoparte copilăria pentru sport, dar eu asta mi-am dorit, să fac sport. Părinţii mi-au spus clar că e alegerea mea: dacă vreau sport de performanţă, trebuie să plec, dacă vreau să joc tenis de masă, doar de plăcere, atunci rămân acasă, cu ei. La Târgu Mureş nu mai puteam să stau, câştigasem deja tot ce se putea la nivelul meu de vârstă. Aşa că, la 10 ani, am plecat la centrul olimpic de băieţi de la Bistriţa. Eram singura fată venită acolo din ţară, căci centrul olimpic de fete era la Constanţa. Dar Bistriţa era mai aproape de casă, iar antrenorul de la Bistriţa, Gheorghe Bozga, ştia limba maghiară. Asta era foarte important pentru mine, pentru că la Târgu Mureş făcusem şcoala în limba maghiară, iar la lot trebuia să trec, brusc, la şcoala în limba română. Din fericire, la Bistriţa, la lotul de băieţi, era şi fratele meu, aşa că acomodarea a fost mai uşoară. Nu am plâns după ai mei, cum se temeau părinţii. Ştiam că tot ce fac, fac pentru viitorul meu.
- Cum a fost copilăria ta la Târgu Mureş?
- Şcoală - antrenament, teme - antrenament, cam aşa au fost anii de la Târgu Mureş. Sunt sigură că, atunci când eram mai mică, mă scotea mama prin parc să mă joc cu copiii de vârsta mea, dar primele amintiri sunt cu mine făcând sport. Când voia să mă pedepsească pentru că nu îmi terminam la timp temele, mama nu îmi interzicea să ies în parc, să mă joc cu copiii, ci nu mă lăsa să merg la antrenament. Asta mă durea cel mai tare. Dacă nu terminam temele înainte de antrenament, nu mergeam la antrenament! Înainte să mă apuc serios de tenis de masă, făcusem un pic de gimnastică ritmică, făcusem şi ceva dansuri. Am renunţat la ambele, pentru că am simţit că tenisul îmi cerea să mă dedic trup şi suflet. Nu regret nicio secundă faptul că tenisul de masă a fost copilăria mea!
Campioană la 8 ani
- Dar cum ai ajuns, din atâtea sporturi, să faci tocmai tenis de masă?
- Cum spuneam, fratele meu făcea deja tenis de masă, iar eu, cum eram mai mică, îi însoţeam pe părinţi la competiţiile lui. Când a câştigat prima lui medalie şi am văzut cât de fericit era, le-am zis părinţilor că de a doua zi vreau să mă apuc şi eu de tenis de masă. De obicei, când ajung la tenis de masă, tot ce fac cei mici e să se joace cu mingea pe paletă, să facă "duble", şi cam atât. Eu, după câteva zile, jucam deja la masă, atât de hotărâtă eram!
- Când ai simţit că tenisul de masă nu e doar o joacă, ci un lucru cât se poate de serios, poate chiar destinul tău?
- Păi, după un an şi jumătate, am luat prima mea medalie. Rar se întâmplă ca aşa de repede să ajungi atât sus, să iei direct medalie de aur la Naţionale. Tot timpul mi-am dorit să fiu campioană şi, atunci când am devenit prima oară campioană, pe la 8 ani, am simţit că asta e o treabă serioasă. Am înţeles că dacă vreau să fiu, mai târziu, campioană europeană sau dacă vreau să merg la Olimpiadă, trebuie să schimb clubul din Târgu Mureş şi să merg la un centru olimpic.
- Cum ai depăşit bariera de limbă, când ai plecat de la Târgu Mureş, şi trebuia să faci totul în limba română, şi la lot, şi la şcoală?
- Sincer, la şcoală nu mă prea descurcam la început. Antrenorul meu a vorbit cu învăţătoarea să mă ajute, pentru că sunt o fată care îşi doreşte să înveţe bine. Mi-a fost greu, făceam temele ba cu antrenorul, ba cu învăţătoarea. Una e să înţelegi şi să vorbeşti limba română, alta e la şcoală, unde trebuie să faci teme şi compuneri. Un an de zile, după ce terminam temele cu el, antrenorul îmi dădea câte un ziar şi mă punea să transcriu articole, până când am ajuns să nu mai fac greşeli. La fel ca la tenis, foarte repede am avansat. Dar aşa e, îţi doreşti ceva cu adevărat, faci progrese în timp foarte scurt. Mie tot timpul mi-a plăcut şcoala şi nu am vrut să o las la o parte, chiar dacă sportul a fost pe primul plan.
Trei premiere dintr-un şut
- România are jucători de excepţie la tenis de masă, şi la feminin, şi la lotul masculin, unde evoluează fratele tău, Hunor. Cum e atmosfera la lot? Ce simţi când joci pentru România?
- Suntem singura ţară importantă care nu are asiatici în lot. Dacă avem rezultate, e pentru că noi chiar suntem o echipă. Nu aşteptăm niciodată să ne câştige meciul cealaltă colegă. Fiecare tragem să ne câştigăm meciul nostru, şi aşa am şi devenit campioane europene. Fiecare dintre noi, cele trei, şi Eliza Samara, şi Dana Dodean, şi eu, şi-a câştigat meciul! Desigur, contează mult că suntem foarte omogene, suntem toate cam de aceeaşi valoare. La Top 16, un fel de campionat european la individual, eu am luat locul 1, iar Eliza Samara a luat locul 3. Noi demonstrăm şi la simplu cât de puternice suntem, iar pe echipă, fiind foarte unite, suntem şi mai bune. Mie, sincer, rezultatele pe care le obţinem pentru România îmi aduc cea mai mare împlinire, pentru că atunci te bucuri alături de toată lumea. E minunat să câştigi la simplu, dar acolo te bucuri doar tu, pe când la echipa naţională trăieşti altfel totul.
- S-a văzut cât sunteţi de unite şi la ultima competiţie la care aţi luat parte, la Campionatul Mondial. Eraţi cele mai înfocate suportere ale colegei care era la masă!
- Da, aşa e mereu! Am realizat câteva performanţe incredibile la Mondiale: nu am ieşit niciodată până acum pe locul 1 în grupele unui Mondial, şi niciodată nu am bătut, ca acum, Taipeiul şi Coreea de Nord. Deci, dintr-un şut, am făcut trei premiere pentru tenisul de masă românesc. Am făcut istorie. Am avut un pic de ghinion, dar am făcut un turneu fantastic.
- Cât de greu e să lupţi cu superputerile asiatice? Ce au asiaticii în plus faţă de noi?
- Dacă vorbim de China, acolo e militărie. Sportivii lor fac toată ziua doar tenis de masă, nimic altceva. Nu fac şcoală, nu fac nimic. La noi, mentalitatea e alta, niciodată nu se ştie ce se poate întâmpla, trebuie să ai o şcoală, să ai o diplomă. Şi, cu toate astea, cu tot cu şcoala noastră, eu zic că nu suntem departe de chinezoaice. Ne lipseşte încă ceva, dar simţim că suntem tot mai aproape. Suntem foarte motivate şi sperăm să luăm medalie la Olimpiadă. Ne ambiţionăm cu atât mai mult cu cât vedem că suntem atât de aproape. Am bătut acum echipe pe care nu le mai bătuserăm niciodată şi ne-am dat seama, încă o dată, că putem mai mult, că trebuie să credem în noi.
Victoria trece pe la psiholog
- În tenisul de masă, totul se întâmplă într-o miime de secundă. E un sport care cere multă agilitate, multă concentrare. Sunt calităţi native sau trebuie antrenate?
- Trebuie să exersezi tot timpul. Trebuie să fii bine pregătit şi fizic, şi psihic, tactic, totul trebuie să fie la înălţime. Nu mai vorbesc de ambiţie. Apoi, trebuie să fii corect tu cu tine, să îţi dai seama singur unde greşeşti. Ai tot timpul pe cineva care vede lucrurile din afară şi te ajută, dar la masa de joc, tu simţi altfel lucrurile, tu trebuie să iei decizii, nu ai o oră să te gândeşti care e cea mai bună decizie. Iei o decizie greşită, s-au dus două-trei puncte, şi acolo poţi să pierzi un meci.
- Eşti foarte exuberantă, după fiecare punct, joci fiecare minge ca şi cum ar fi mingea decisivă. Nu te împiedică asta să îţi menţii concentrarea?
- Ăsta e felul meu de a mă manifesta, de când eram mică. Îmi vine să strig după fiecare minge. E ceva ce vine de la sine, nu stau să mă gândesc, eu, de fapt, rămân concentrată tot timpul.
- În momentele de concentrare maximă, nu se întâmplă ca probleme din viaţa de zi cu zi să îţi vină în minte şi să te disturbe de la joc?
- La masa de joc niciodată nu mi s-a întâmplat să am de-a face cu aşa ceva. Când sunt la masă, sunt concentrată la joc 100%. Dar e de ajuns să fii neliniştit înainte şi după meciuri, pentru ca problemele de zi cu zi să te tragă în jos. De ceva vreme, de când am psiholoaga mea personală, nu am mai simţit că problemele personale mă trag în jos. Dimpotrivă, am câştigat tot ce se putea câştiga în acest ultim an.
- Când ai hotărât să apelezi la o psiholoagă?
- În 2017 am avut o ruptură gravă la muşchiul triceps al mâinii drepte, cu care joc, iar doctorii mi-au spus că nu voi mai putea face sport de performanţă. 95% din muşchi era rupt, se mai ţinea în două fibre. Ar fi trebuit să mă operez, dar după operaţie, trebuia să stau 8 luni. Am zis că nu mă operez, că prefer să stau 6 luni cu orteză şi să las muşchiul să se refacă singur. Fratele meu vorbea cu o psiholoagă de o lună de zile şi mi-a propus să încerc să vorbesc şi eu cu ea. Eram distrusă, îţi dai seama, eram speriată că nu voi mai putea face sport de performanţă, dar atât de tare m-am motivat după ce am început să merg la psiholog că, după 4 luni, eram deja în sală, jucam tenis la masă, dădeam în minge. Vorbesc săptămânal cu ea, măcar o oră, iar în timpul competiţiilor, discutăm, şi înainte de meci, şi după meci. Oricând am o problemă, îi scriu. Când am jucat în Liga Asiatică, am luat-o cu mine la finală şi m-a ajutat foarte mult. Ne uităm împreună la fiecare meci, analizăm partidele, pentru că ea a fost şi jucătoare de tenis de masă. Foarte mult mă ajută din toate punctele de vedere, fără ea nu aş fi ajuns unde sunt acum!
Cot la cot cu băieţii
- Ai o relaţie specială cu fratele tău, Hunor: el te-a inspirat să te apuci de tenis de masă, apoi aţi stat împreună la lotul olimpic, acum locuiţi amândoi în Germania. Cât de mult contează pentru tine să îl ai aproape?
- Faptul că îl am alături e fantastic. Hunor a avut tot timpul grijă de mine, încă de la lotul olimpic. Şi-a făcut mereu vreme pentru mine. De când eram mici am fost nedespărţiţi, dacă ne certăm, nu putem ţine supărarea nici două minute! Şi el, când are probleme, apelează la mine, suntem acolo de fiecare dată unul pentru celălalt. Între noi nu există niciun secret. Aşa e în familia noastră, părinţii ne sunt cei mai buni prieteni. Acum, deşi joc în Franţa, la Lille, stau în Bremen, cu fratele meu, şi mă pregătesc alături de colegii lui de club de la Werder. Joc în Franţa, apoi fac naveta în Germania. La Bremen, mă antrenez numai cu băieţii. Fac aceleaşi antrenamente fizice ca ei. Chiar dacă sunt obosită, duc exerciţiile până la capăt. Asta m-a motivat din toate punctele de vedere. În viaţa personală sunt foarte fericită pe moment, n-am nicio suferinţă, iar asta se simte în rezultate.
- Ai câştigat anul acesta Top 16, eşti cea mai bună jucătoare din Europa la individual. Cum ai trăit această mare victorie, la numai 22 de ani?
- Mi s-a împlinit un mare vis. Era a patra mea participare şi nu trecusem niciodată de grupe. Mă gândeam că e cazul să iau măcar o medalie. Câştigasem deja Liga Asiatică, câştigasem Europenele pe echipe, câştigasem şi Open-ul Braziliei, o competiţie de elită, acum urma Top 16. Foarte mult mi-am dorit o medalie, mai ales că ne întâlneam cele mai bune jucătoare din Europa. Am pierdut un singur set în toată competiţia şi am făcut şi acolo istorie, devenind cea mai tânără jucătoare care câştigă Top 16. Nu mai vorbesc că România nu mai luase un aur de 23 de ani. Ultima medalie de aur o câştigase Otilia Bădescu, în 1995, când eu abia mă năşteam!
Munca nu te minte niciodată
- Bernadette, mai ai timp de tine, mai ai timp de familie, prinsă cu atâtea competiţii şi cu naveta între Franţa, Germania şi România?
- La părinţi, acasă, la Târgu Mureş, nu ajung decât câteva zile pe an. Anul trecut am stat trei zile, de Crăciun, iar pe 27 decembrie, aveam deja din nou antrenamente. Anul ăsta, am fost o singură zi acasă, trebuia să îmi fac paşaport nou. Am noroc că mai vin ai noştri în Germania. Concediile şi le fac tot timpul la noi. Sunt fericită că pe tata l-am putut lua cu mine la Liga Asiatică, când am ieşit campioană. Atâta bucurie să le facem şi noi, că au doi copii de care s-au despărţit, pe când aveau 10 ani.
- Când nu faci sport, cu ce îţi ocupi timpul?
- Nu îmi place să pierd vremea. Îmi place să fac curat, să îmi ocup timpul cu ceva. Îmi place să gătesc, nu sunt genul care să mănânce prostii sau care să stea numai prin restaurante. Dacă stau locului, mă moleşesc şi nu mai sunt bună de nimic a doua zi. Când nu am antrenamente, prefer să fac o alergare, să fac fitness, mai mergem la carting, mă uit cu drag la alte sporturi. Sunt o persoană care nu poate sta locului.
- Dacă ar fi să alegi un moment al carierei care te-a marcat, care ar fi acela?
- Am fost foarte ataşată de antrenorul Gheorghe Bozga de la Bistriţa. Mi-a fost ca un tată, m-a ajutat şi cu şcoala, şi cu limba română... A fost o pierdere foarte mare când a decedat, eram încă micuţă, ştiam că mai aveam de stat la Bistriţa un an-doi. Mi-a fost foarte greu atunci, dar m-au urmărit mereu cuvintele lui: "Munca nu te minte niciodată!". A văzut tot timpul potenţial în mine. Mi-a zis tot timpul că voi ajunge departe dacă voi continua să fiu la fel de ambiţioasă şi de motivată, dacă voi continua să fac totul cu drag, nu împinsă de la spate. Tot timpul m-am ghidat după vorbele lui, iar acum, mulţi îmi spun, cum îmi spunea şi el, că locul meu e în top 5 mondial. Dar eu vreau mai mult, vreau să mă bat pentru locul 1 şi vreau, mult de tot, o medalie olimpică pentru România.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
