Părintele plugar din Glod: COSMIN VOINEA - "E minunat să stai în fața sfântului altar"

În urmă cu câțiva ani, am descoperit locurile splendide și pline de mistere de la Cheile Ci­bului și Cheile Glodului, în Munții Meta­li­feri.

Am dat atunci târcoale unei mânăstiri ca o ce­tate inexpugnabilă, făcută de ucenici ai părintelui Rafail Noica, la Cib. Am ascultat povești despre nenumărații pustnici care au viețuit, cu veacuri în urmă, în grote săpate în stâncile abrupte, vreme de sute de ani, și care găuresc, și azi, mun­tele. Și printre atâtea co­mori, am aflat și una mai pămân­tească, legată de un preot tânăr și vrednic, pe care oamenii îl iubesc nespus și care își împarte viața între Sfintele Daruri și coarnele plugu­lui: Părin­tele Cosmin Voinea din Glod. Ne-am propus să-l cunoaș­tem, dar tim­pul s-a scurs cu repe­ziciunea unui șarpe în iarbă și n-am mai ajuns în lumea de basm a re­zervației naturale din Glod decât în această primăvară. Într-o zi ca o du­minică de Paști, cu lumină aurie și densă, prelingân­du-se peste dea­lurile de un verde crud, peste pomii înflo­riți și stupii înconjurați de roiuri de albine, într-o pace depli­nă, nepămân­teană.
Părintele Cosmin s-a îndrăgostit de aceste locuri în urmă cu peste douăzeci de ani și a slujit pentru pri­ma oară la Glod acum 16 ani. A învățat să tră­iască precum oamenii de aici, din dărnicia pămân­tului. Are o familie bogată, cu patru copii, pe care și-o do­reș­te mai numeroasă. Părintele și soția sa s-au năs­cut și au crescut în oraș, la Brașov, dar jin­duind mereu după libertatea și frumusețea vieții la țară. Și-au dorit să-și poată crește copiii simplu, curat și frumos, și au reușit.
Armonia care domenește în vatra satului cuprin­de și familia părintelui Cosmin. Lipsa confortului de la oraș nu-i stânjenește, pentru că e compensată de alte bucurii, mult mai mari. Trăiesc în ritmul pă­mântului, ca toți țăranii autentici, și asta îi apropie mai mult de Dumnezeu. Am aflat acestea și încă mul­te altele, despre cum e să fii preot la țară, într-un dialog pe care l-am avut în grădina casei părin­telui, sub un soare blând, de Aprilie, în cântat de păsări și bâzâit de albine, sub florile de măr pe care părin­tele se trezește în miez de noapte, ca să le să­rute ca pe niște minuni.

Satul cu minuni

- Părinte, în pofida numelui foarte înșelător al acestui sat, Glod, dvs. trăiți într-un Rai. Slujiți într-o biserică veche, cu o istorie la fel de spec­ta­culoasă ca peisajul în care ne aflăm. Vă sunt de folos toate acestea, ca slujitor al lui Dumnezeu? Vă ajută, ca preot, minunea locului în care trăiți?

- E drept, am primit un mare dar. Locul acesta te sfințește prin el însuși, dar dacă îți mai dai și tu puțin silința... (Râde). E un loc minunat, iar sfântul lăcaș în care Hristos coboară în mijlocul nostru la Liturghie este și el marcat de multe minuni. Nu mai e nevoie să fac eu altele. Un miracol a fost însăși con­struirea bisericii în anul 1841. În vremea aceea, după cum știm, românii din Transilvania nu aveau voie să zidească biserici, decât din lemn. Țăranii din Glod și părintele lor duhovnicesc, Iosif Rob Becar, și-au luat îndrăzneala să ridice, totuși, un lăcaș de cult din piatră, fapt care a stârnit furia grofului de la Geoagiu, care stăpânea aceste pămân­turi. Drept urmare, groful a trimis o armată ca să zădărnicească lucrările de construcție a bisericii. Sol­dații i-au bătut pe preot și pe credincioșii aflați la lucru pentru bise­rică și au început s-o dă­râme. Singura speranță ră­mă­sese la Dumnezeu. Pă­rin­tele s-a pus în ge­nunchi, dimpreună cu creștinii aflați de față, și a implorat mila lui Dumnezeu și ajutorul sfinților ocrotitori, Sfinții Arhangheli Mihail, Ga­vriil și Rafail. Pe dată s-a pornit o furtună îngrozitoare, cu ful­ge­re, care i-a ucis pe loc pe câți­va soldați, și cu uragane de apă și tunete, care i-au speriat pe ceilalți. Înspăimântată, căpe­tenia oștii l-a rugat în genunchi pe părintele Iosif să ceară lui Dumnezeu să-i ierte. Și părin­tele a făcut întocmai, iar furtu­na s-a potolit. Auzind cele în­tâm­plate, groful a trimis el în­suși bani pentru ter­minarea bise­ri­cii.

- Mai sunt și alte minuni legate de această bise­rică?

- Satul e plin de ele, doar să ai răbdare să stai de vor­bă cu oamenii. O alta se spu­ne că s-ar fi în­tâmplat la mormân­tul unui părinte că­lugăr, al cărui nume nu s-a mai păstrat în memoria satului, dar care a iubit mult Glodul și care era, practic, duhovnicul satului, prin secolul al XIX-lea. În semn de mare cinste, când călugărul a trecut la cele veșnice, sătenii l-au îngropat în fața bisericii. Ei știau că e făcător de minuni, iar bătrânii povestesc pâ­nă astăzi că, atunci când se ruga, se auzea toaca-n cer. Satul a avut, deci, mare evla­vie la el și după moar­te. Veneau să se roage la mormântul lui când aveau vreun necaz, și mulți spuneau că au fost ajutați. În timpul comuniștilor, mormân­tul a fost acoperit, i s-a luat crucea și a fost dat uitării, pentru că regimul nu accepta cre­dința și mai ales venerarea unui "mort". Sătenii însă știau cam pe unde fusese îngropat și veneau acolo să se roage în con­tinuare. La un moment dat, pământurile oame­ni­lor s-au uscat și nu mai creștea nimic pe câmp. Atunci, câțiva credincioși au semănat grâu pe mor­mântul părintelui, iar când grâul s-a copt, și-au îm­părțit boabele între ei și au semănat cu ele în tot satul. A fost belșug de roade apoi. Și sătenii au mul­țumit pentru binecuvântarea lui Dumnezeu, venită prin acest sfânt, care își are încă moaștele în curtea bisericii noastre.

Dumnezeu interzis la Glod

- Din câte știm, biserica din Glod a mai cunos­cut și alte momente de prigoană, decât acela al nașterii sale...

- Da, vedeți, parohia aceasta a fost păstorită generații întregi de o familie preoțească, Hancheș, așa cum era mai demult, când preoții erau din tată în fiu. Ultimul preot din familia Hancheș a murit în 1949. A avut 17 copii, dar nu i-au trăit toți. Unul din­tre copii, Mircea Hancheș, a făcut parte din re­zis­tența anticomunistă armată. Ca să-l poată prinde, Securitatea l-a persecutat pe tatăl lui. L-au arestat pe bătrânul preot și l-au bătut până când fiul s-a pre­dat. Părintelui Hancheș i s-a tras moartea din schin­giuirile suferite la Securitate, iar puterea comunistă s-a răzbunat pe sat și nu a mai permis să vină vreun preot slujitor, până în anul 1980. În lipsa unui păstor de suflete, oamenii s-au săl­băticit. În astfel de situații, se întâmplă ca într-un stup fără matcă, nu mai e rân­du­ială de nici un fel.

- Când s-au auzit din nou clopotele la Sfânta Liturghie în Glod?

- În 1980, a venit un preot tânăr, de numai 19 ani, proaspăt absolvent de semi­nar, Dorinel Popa. Lumea era, cum v-am spus, neinte­resată de cele sfinte și fără respect față de preot. Pă­rin­tele Dorinel a îndurat multe lipsuri și umilințe cât a stat aici, 6-7 ani. Dar a dus totul cu bucuria că jertfește pentru Hristos. Și-apoi a avut și satisfacții duhovnicești, când i-a văzut pe unii cum se îndreaptă pe Cărarea Împărătească. Bi­serica era destul de neprimitoare, după ce a stat închisă trei decenii, și nu avea casă parohială. Pă­rintele a stat în gazdă, când la unul, când la altul. Mergea cu copiii în desagă pe drum, cântând alături de preoteasă, când slujea în satul vecin, Nădăștie. Acum este paroh la Dumbrava Marga, lângă Sebeș, iar fiul său cel mai mare e și el preot. Toți ceilalți opt copii cântă dumnezeiește - au participat și la un concurs la televiziune, ca familie. Prin părintele Dorinel, oamenii s-au reobișnuit cu preotul în mij­locul lor și au reînvățat drumul spre biserică. Însă, abia în a doua parte a anilor 1980, a început aici o profundă lucrare misionar-duhovnicească, prin grija părintelui Ioan, starețul actual al Mânăstirii Afteia. Doi preoți călugări au venit ani de zile, la sfârșit de săptămână, să slujească și să îndrepte oamenii.
În 1990, ÎPS Andrei, pe atunci episcop al Albei, l-a hirotonit pe seama acestei biserici pe părintele Ioan Cândea. Un om foarte gospodar. A terminat casa parohială, a refăcut biserica, a stat mereu cu mânecile suflecate, dar și în rugăciune. Știa că un sat nu se poate reface sufletește decât cu rugăciune. Părintele Cândea i-a schimbat pe oameni în bine, prin exemplul personal. A avut și familie mare, cu cinci copii, a trăit printre credincioși, din sudoarea frunții lui, la plug, în biserică, peste tot unde era nevoie.

"Mi-a plăcut să am familie și copii, să-i slujesc lui Dumnezeu ca tată de familie"

- Îi evocați cu multă căldură pe preoții care v-au precedat...

- Da, le sunt recunoscător pentru tot ce au făcut pentru sat, că au lăsat în urma lor oameni întregi duhovnicește și că, prin asta, mi-au ușurat mult mi­siunea. De altfel, părintele Ioan Cândea mi-a fost model de preot și de cap de fami­lie, începând din anul 1994, când am venit prima dată la Glod, adus de un coleg de seminar, într-o vacanță. Am cântat la stra­nă și am cunoscut în toate amănuntele via­ța de preot. O experiență care m-a întărit și mai mult în năzuința mea de a mă hiro­toni și de a deveni preot de mir, cum se spune, cu familie adică. Fiindcă mi s-a propus și să mă călugăresc, dar mi-a plăcut să am soție și copii și să-i pot sluji lui Dum­nezeu din această postură, de părinte al familiei.

- Vă amintiți cum v-a primit satul ca preot, în prima zi?

- O, da! N-am să uit cât voi trăi. Mă emoționez și acum când vă povestesc, pentru că am fost primit cu foarte multă dragoste și cu respect. Am fost hirotonit și trimis de Episcopie aici în 2002. Pe atunci, nu era drum asfaltat în Glod, iar telefon era din acela prin centrală... Am găsit o mașină de ocazie care m-a adus, împreună cu preoteasa și puținele noastre bagaje, până la Cib, în satul vecin. De acolo, am luat-o peste deal, pe o cărare până în Glod. Urcând pe culmea cea mai înaltă din zonă, pe măsură ce înaintam de la hotar, oame­nii, care erau la coasă, ne vedeau. Până am ajuns la biserică, tot satul știa că a venit preotul. Într-o jumătate de oră, au început să curgă sătenii la noi în curte, să ne spună bun-venit, aducând cu ei ce aveau mai bun în curte, un sac de cartofi, un borcan de miere de albine, o traistă de mălai... Era într-o joi. Duminica, am slujit și deja eram ca acasă. De atunci încoace, acest senti­ment nu m-a părăsit, chiar dacă la un mo­ment dat am fost preot, pentru un timp, în alt sat. M-am întors aici, ca la locul meu de suflet.

- Și sătenii vă simt de-al lor, după cum ne-au spus. Vă îndră­gesc și vă prețuiesc. Cum i-ați cu­cerit?

- Nu e meritul meu, ci al lor. Fără falsă modes­tie. Să știți că același om într-un loc este sfânt, în alt loc este diabolizat. Unii îl ac­ceptă, alții îl res­ping. Probabil că m-am pliat pe structura lor sufle­tească. Ei nu sunt formaliști, chiar trăiesc credința. Iar mie nu-mi pla­ce să mă formalizez, sunt direct și sincer.

- Poate contează și felul în care le dați răspun­surile așteptate la predică sau la spovedanie...

- Cu siguranță, dar acestea vin de Sus și din hrana zilnică a preo­tului: din rugăciune și lecturi, din felul în care trăiește el relația cu Dumnezeu. Predica este mărtu­ri­sire și împărtă­șire, nu lecție de la catedră, iar îndru­mările de la spo­vedanie sunt bune da­că vin dintr-o inimă sme­rită, capabilă să simtă nevoia omu­lui și voia Dom­nului. În predici încerc să răspund frământărilor și nevoilor credincio­șilor, atât cât reușesc să le înțeleg. E foarte inte­resant că oamenii de aici sunt puțin atinși de ce se întâmplă din­colo de sat. Își ajung sieși. Ei nu trăiesc foarte diferit față de acum o sută de ani. Sunt în același ritm cu natura și au preocupări legate de micul lor univers. Stresul lor este să are și să semene la timp, să cosească atunci când vine vremea și să tundă oile când e nevoie... Nimeni nu face alt­ceva. Și cresc animale, multe ani­male. Își urmează rostul străvechi. Au venit firme mari să-i recruteze ca să muncească în oraș, dar au refuzat. Ei nu pot lăsa vacile, oile, fânul... Asta e viața lor. Libertate.

"Suntem, cu toții, o mare familie"

- Oamenii ne-au povestit că lucrați la câmp cot la cot cu ei. Cum s-a integrat în acest stil de viață un orășean get-beget?

- Eu sunt brașovean, cu rădăcini moldovenești - mama fiind din Vaslui, dintr-un sat din care se vede Basarabia, iar tata din zona de câmpie a Vran­cei. S-au cunoscut la Brașov și așa m-am născut eu. Am știut cum e să trăiești la țară din vacanțele petrecute la bunicii materni, dar nu pot spune că am învățat acolo să trăiesc ca țăranii. Când am venit în Glod, nu știam nici să aprind focul. Însă, în inima mea, mereu mi-am dorit libertatea pe care ți-o dă viața la țară. Și mi-am împlinit acest dor. Sunt bucuros că și familia mea este împlinită aici.

- Care e legătura dintre preot și credincioși în viața de zi cu zi? Mai este preotul un stâlp al sa­tului, ca în trecut, un "luminător" al poporului?

- Nu știu cum e în alte părți, dar la Glod, preotul nu e părintele unei comunități, ci al unei familii. Cu toții suntem o familie, iar când spun asta, o simt în toată fibra ființei mele, nu e o declarație din vârful buzelor. Eu nu am doar patru copii, am două sute de copii. Eu nu-mi dreg glasul înainte de a vorbi cu cineva, adică să-mi fac vocea de preot, nici nu sar să-mi pun reverenda pe mine când bate cineva la ușă... Pot fi desculț și îmbrăcat în haine de lucru, intru într-o casă și cer de mâncare și mi se dă, firesc, ca unuia din familie. Asta e relația, normală, nepre­tențioasă, afectuoasă. Asta trebuie să fie parohia. Preotul să aibă casa oricui deschisă, iar casa preotu­lui să fie deschisă pentru orice credincios. La noi, tot satul îl ajută pe unul dintre fiii lui când are o bucurie - o nuntă, un botez - sau un necaz - la o în­mormântare sau la vreme de boală. Toată povara este luată de comunitate. Asta e familia! Acest spirit al satului nu eu l-am format, ci așa l-am găsit, făcut de preoții de dinaintea mea. Dar l-am întreținut.

"Ce nu pot eu, plinește tu, cu acest fiu al meu"

- Părinte, am vorbit despre sat, credința oa­menilor și felul în care v-ați atașat de ei. Dar pre­oția cum ați descoperit-o? A fost ca ale­ge­rea unei meserii, ori altceva v-a îndemnat pe aceas­tă cale?

- Credința am preluat-o de mic, de la părinți, dar de preoție m-am îndrăgostit în satul bunicilor mei după mamă. Acolo am cunoscut un preot care era precum Sfântul Nicolae, chipul blândeții. Avea niște ochi al­baștri, mari, pe care atunci când îi punea pe tine, te linișteau și te odihneau. Era un adevărat tată al satului. Îi botezase și pe bu­nicii mei, și pe mama, și pe mine. Pe urmă, mult m-a ajutat să sporesc în rugăciune și nevoințe părintele Ambrozie Dogaru, de la Mânăstirea Sihăstria, pe care l-am avut du­hovnic de la vârsta de 12 ani...

- Vreunul dintre acești părinți v-a în­demnat să vă preoțiți?

- Nu. Nu știu dacă și-a imaginat cineva că voi fi preot. A fost o surpriză și pentru părinții mei, când am ales să merg la semi­nar, în Alba Iulia, un oraș despre care nici nu știam unde se află pe hartă. Facultatea am urmat-o apoi în București, pentru că sunt mare iubitor de muzică psaltică, iar acolo aveam de unde învăța. În Ardeal nu se făcea. Mi-a plăcut foarte mult Bucu­reș­tiul, în care am mai prins o seamă de mari duhovnici, în primul rând pe părintele So­fian Boghiu, de la Mănăstirea Antim... A­colo am avut și profesori foarte buni, foarte severi, care mi-au dat o bună direcție. Ce pot să vă spun, în final, este că dintot­deauna nu m-am văzut decât preot. Dacă mi-ar spu­ne cineva că de mâine nu mai pot fi preot, nu m-aș imagina să lucrez alt­ceva decât în preajma bisericii: cântăreț, clopotar sau... îngrijitor al cimitirului. Nu că n-aș putea avea alt serviciu, că nu mi-aș putea dezvolta alte abilități, dar nu m-ar împlini nimic altceva decât să lucrez pentru Biserică.

- Faptul că slujiți într-un sat de pe un platou montan, cu spații atât de largi, vegetație sălbatică și lumină strălucitoare are vreun rol în felul în care simțiți relația cu Dumnezeu? E mai aproape Dumnezeu aici, la marginea lumii dezlănțuite?

- Eu l-am simțit aproape pe Dumnezeu tot tim­pul în viața mea. Singurul lucru în plus pe care mi l-a adus preoția este Liturghia pe care o pot să­vârși. E minunat să stai în fața sfântului altar. În rest, relația cu Dumnezeu este aceeași. Îi simt pre­zența permanent. Și cred că asta se datorează ma­mei mele, care, după cum mi-a spus, atunci când m-a avut, m-a încredințat Maicii Domnului. I-a cerut Preasfintei Fecioare: "Ce nu pot eu, plinește tu cu acest fiu al meu!".