Locul unde începe lumea - Fundătura Ponorului

Viaţa din fotografie

Cu fotografia asta, Diana Buzoianu a câştigat concursul Big Picture al cotidianului britanic "The Telegraph": căpiţe de fân, o casă de lemn, un om. Fu­mul se ridică din hornul casei şi se răsfiră apoi, ca un duh alb, pe deal, înspre pădure. E o poveste veche de când lumea aici, simplă, vie, nerostită. Po­vestea unor vieţi duse departe, în linişte, în locurile acelea fără timp, unde nimic din rostul vremurilor noi nu pare să fi pătruns. Ultimele locuri neatinse din Europa, au numit jurnaliştii englezi imaginea premiată. Uimirea lor ar trebui să fie mândria noas­tră. Trăim într-o ţară în care basmul nu e doar o poveste, ci viaţă adevărată, o viaţă care se scrie zi de zi, neîntrerupt, de mii de ani, la fel. Munţii Şu­rea­nu, Fundătura Ponorului. Am plecat pe urma unei fotografii, ca să ajung înăuntrul ei, să-i simt via­ţa, să o ating şi să strig: "Este!"
Soare. Soare arzând. Soare arzând cu toată lumi­na binecuvântată a lumii. Cerul s-a desfăcut în fâşii lungi şi albe şi s-a aşezat, odihnindu-se, aici. Un ver­de orbitor, care ţâşneşte din tot acest pământ bă­trân şi bun, se umple de flori, de păsări şi de fluturi, şi se ridică încet, spre un cer alb. E un freamăt al lumii, un zumzet continuu, o rugăciune neîntrerup­tă, o bucurie - e primăvară! Laşi în urmă şoseaua Haţeg - Petroşani şi ieşi la stânga, spre satul Ohaba-Ponor. Un loc ce pare să se odihnească în lumina asta mare, ca o pâine rotundă, abia scoasă de pe vatră. Se zvântă roua, e un abur care pluteşte ca o adie­re peste sat, un abur nelămurit, un duh bun al dimineţii. Drumul de asfalt şi pietriş continuă să urce în serpentine largi, părăseşte casele, intră tot mai adânc în verdele viu al pădurii. Apoi asfaltul se opreşte. Până aici poţi urca cu maşina, dacă nu cum­va i-ai pus gând rău. Nu te miri. Aproape că te bucuri. Ştiai că aşa va fi. E una dintre legile nescrise ale basmelor. Ca să intri într-un alt tărâm, ca să-l păstrezi mai departe neatins, să nu-i striveşti corola de minuni, trebuie să păşeşti, să urci, să umbli, să simţi. Sunt gata de drum. Un drum pe care n-am um­blat niciodată, un drum despre care nu ştiu ni­mic, un drum spre un loc dincolo de timp, un drum pe care inima mea îmi spune că-l voi găsi. Mă las în voia Domnului şi a pădurii. În viaţa asta de re­porter, fără credinţă nu ajungi nicăieri.

Lumea ca o apă

"No! Doamne ajută! N-oţi sta un pic din că­rare?". Omul îşi duce mâna streaşină la ochi, ca să umbrească soarele care-i umple faţa. Apoi, cu mâ­ne­ca hainei îşi şterge broboanele de sudoare şi mă priveşte lung, din cap până-n picioare. "Sângur?". "Singur", zic şi eu. "Apăi că, de...", zice şi el, "nici sângur n-o fi rău dacă ştii a mere şi ai un' să te în­torci". Îi zâmbesc, îi dau dreptate, mă aşez pe butu­cul de fag pe care mi-a făcut semn să stau. Omul nu mai zice nimic. Îşi face de lucru cu mica lui drujbă, cu care a tăiat felii mari de fag. "Tai şi eu pită pen­tru casă", zice, "c-aşa-i lemnu' pentru noi, tot cum îi pita. Nu poţi făr'. Da' tot mai greu cu ăştia, nici lemnul tău nu te mai lasă să-l tai!". Îmi întinde mâna, îmi spune numele: Ştefan Balcan. Tace din nou. Se aud păsările, vântul foşnind prin frunze. Se uită la cer: "are să ploaie", zice. Mă uit şi eu. Cerul e alb ca pielea unui prunc. "De unde ştiţi?", îl în­treb. "Sâmt", zice. "Nu acu', mai pe la amiaz', nu vedeţi că-i alt vânt?". Mă uit după un alt vânt. Nu-l văd. Tac. Stau pe butucul meu de fag care aşteaptă să fie tăiat ca o felie de pâine. Se aşază şi el. "Da' încotro?", întreabă. "Unde se sfârşeşte lumea", îi zic şi zâmbesc. "La Fundătura Ponorului". "No, aco­lo, da, chiar că acolo îi. Numa' că nu se sfârşeş­te, cum aţi zâs, acolo abia începe". Zâmbeşte şi el, lăsăm celălalt vânt să treacă, vântul care spune că va ploua, ascultăm păsările, liniştea, un cântec de cuc. Privim amândoi departe, peste vale, spre Rete­zat. E încă zăpadă pe vârfuri, o altă lume ce nu a apu­cat încă să se schimbe. "De sus începe mereu. Îi ca apa lumea. Iz­vo­ru-i tot sus, oriun­de ai mere. Jos doar se strânge mul­tă, se strâng şi mulţi oameni lângă ea, da' ca să vezi de unde vine apa tră' să te întorci, nu să te duci. Şi acu', glumesc şi eu cu dumniavoastră, acu' mereţi să vă întoarceţi, baş' că n-aţi umblat f'odat p-aci".
Merg ca să mă întorc. Chiar dacă nu ştiu drumul, iar la Fundătura Ponorului e apa. "Apăi, asta chiar tră să vedeţi! Apa, acolo, chiar că nu mai cură! Se opreşte, o ia Dumnezeu şi o duce toată sub pământ, sub nişte stânci mari, o să le vedeţi când ajungeţi. Că d-aia îi zice Ponor! Abia din peşteră, la Şura Mare, ce iese şi o ia la vale, prin Ohaba, tot în jos. Primăvara, devreme, când se topesc zăpezile, îi minune mare sus, la Fundătură. Sau când dă un potop, vara. Se umflă apa şi n-ar' pe-un' să mai intre toată acolo, sub pământ. Şi numa' s-o vezi cum se învârtoşază, face bulboane şi dă înapoi, în sus, de se umple toată lunca de apă, se face ditai lacu'! Ştiu, că acolo am copilărit şi eu. Bătrânii mei tot de acolo erau. Apăi că Dumne­zeu, drăguţu', o avut grijă de toa­te, că de nu pu­nea stân­cile de sus pa­vază, praf şi pulbere se ale­gea de satu' de jos. Numa' gân­di­ţi-vă cât amar de apă ar fi dat din peş­teră peste sat, fă­ră stâncile alea! Aşa, Dum­ne­zeu o mai ţine acolo, în rându­ia­lă, are grijă de oameni, şi numa' din când în când ce se mai inundă curţile, ca să nu uiţi ce ba­laur iese din peş­tera noas­tră!".
Şura Mare, peştera de dea­su­pra satului Ohaba Ponor, cu deschi­derea ei uriaşă de aproape 40 de me­tri, e conside­rată de speologi una dintre marile minuni carstice ale României. Aco­lo, înăuntrul ei, sălăşluieşte temutul "balaur" de apă, despre care îmi vorbeşte Ştefan Balcan. Apa asta pe care o găseşti în toată blândeţea şi puritatea ei, sus, acolo unde a început lumea, la Fundătura Ponorului.
Un of are omul ăsta cu care stau de vorbă. E su­părarea mare a tuturor celor de aici, din locurile astea cu minuni de păduri, dealuri, stânci şi apă: le­gile aspre ale Parcului Natural Grădiştea Muncelu­lui-Cioclovina. "Când or făcut parcul, or uitat că aici trăim şi noi, oamenii. Din moşi strămoşi, tot aici suntem! De parcă noi n-am fi aici! Apăi, cum să nu-l laşi pe om să-şi ia o căruţă de lemne din pădurea lui sau să-şi cureţe fânaţa de tufe şi uscă­ciuni, când noi tot aşa trăim de când e lumea lume? Apăi, eu tai cum taie nemernicii ăia, de ne iau toată pădurea din ţară?! Că noi, dacă ne tră' un pom, îl tăiem cu grijă, pentru nevoile şi viaţa noastră, că n-o fost şi nici n-o să fie nebun să taie mai mult decât are trebuinţă la casa lui! Că numa' de aici, la hotaru' parcului, pot să iau şi eu nişte butuci şi să-i duc în căruţă, acas'. De-aş tăia mai sus, până unde ţine pădurea mea, numa' amenzi şi închisoare pe capu' meu! No, că aşa ceva, eu zic că-i tare urât...". Legile Parcului Natural i-au uitat pe oa­meni, pe oamenii ăştia simpli, curaţi şi înţelepţi, oamenii ăştia pentru care lemnul e ca pâinea, iar pă­durea, pădurea "lor", însăşi viaţa. Şi ei, la fel ca mun­tele, pădurea şi apele de aici, ar trebui respec­taţi şi protejaţi întocmai ca o comoară. "No... să nu mă amărăsc dejaba, că-i mult de lucru şi ploaia numa' ce vine", zice Ştefan Balcan. Mă ridic de pe butucul de fag pe care am stat, se ridică şi el. Îmi spu­ne ce poteci s-apuc, îmi spune să merg cu Dum­nezeu. "Doamne ajută!", îmi zice, "Doamne aju­tă!", îi răspund.

Bufniţa albă

Mă întorc spre Fundătura Ponorului, locul unde n-am fost niciodată, acolo de unde izvorăşte lumea, ca apoi să se ascundă sub o stâncă mare. Intru în pădure, pe potecile pe care mi le-a arătat Ştefan. "În două ore, dacă ţineţi pasu', o să fiţi acolo". Ţin pasul. Sub pământul ăsta roşiatic e stâncă, sub stâncă e un hău, în hăul ăsta e o apă. Urc spre iz­voarele ei. Nu sunt singur. Pădurea e vie, foşneşte, sunt ochi nevăzuţi în cotloanele ei ascunse: păsări, animale, duhuri. O umbră mare şi albă se desprinde din frunziş şi pluteşte mai departe Apoi iar şi iar, din frunziş în frun­ziş, tot mai adânc în inima pădurii. O văd. O urmez. E o bufniţă albă, uriaşă, ce pluteşte într-un zbor încremenit, îmi arată cărarea, mă în­soţeşte. Nici nu mai simt urcuşul, nici nu ştiu cum ajung pe culme. Mă uit la ceas. E o oră şi mai bine de când merg, aproape fără să simt că păşesc. Se întâmplă lucruri ciudate în Munţii Şureanu, pe cărările astea care duc spre Fundătura Ponoru­lui. Timpul se şter­ge, nu mai are nicio noimă, pluteşte tă­cut şi încremenit, în­tocmai ca o buf­niţă albă. Nu mai e mult. Trec drumul de căruţă care leagă Fun­dătura Ponorului de satul Federi, cobor pe o po­tecă săpată în stâncă, mă tot uit după o bufniţă albă. Peste pădure a rămas doar cerul. E alb şi el, pluteşte încremenit deasupra lumii.

Palma lui Dumnezeu

La începutul lumii au fost dealuri şi stânci albite de soare. Şi înlăuntrul lor, pe o vale ca un cuib de ver­deaţă, Dumnezeu a aşezat o apă. Iar apa a rămas în căuşul acela dintre stânci şi dealuri şi a început să curgă cu blândeţea unui prunc care adoarme. Apoi Dumnezeu a adus câţiva oameni şi i-a lăsat aici, să se îngrijească de minunăţiile sale. Iar oa­menii au adus cu ei animale - vaci şi oi şi cai şi câini - pe care le-au lăsat să se bucure de toate cele ce sunt. Şi case şi-au ridicat oamenii şi le-au risipit pe dealuri, una aici, alta mai departe, pentru ca duhurile rele să ştie că aici nu e loc pustiu, ci palma binecuvântată a Domnului. Şi iarba a tot crescut verde şi mănoasă, iar oamenii au cosit-o, au risipit-o şi au ridicat din ea căpiţe. Şi Dumnezeu a zis că tot ce-i simplu şi bun e bucurie, iar bucuria e de ajuns. Iar timpul şi apa s-au oprit să mai treacă din locurile de aici. Stânci a pus Dumnezeu şi pădure, ca să aibă-n pază raiul Lui. Din pădurea asta am sosit şi eu, călăuzit de o bufniţă albă, iar cealaltă viaţă a rămas jos, de­parte, să curgă precum apa, pe poarta uriaşă a unei peşteri. Şi s-a făcut amiază, şi va fi noapte. Nu mă mai uit la ceas, nu mai am de ce. Am ajuns în Fundătura Ponorului, locul ăsta de la începutul lumii, pe care oamenii îl nu­mesc Palma lui Dumnezeu. M-am în­tors de unde am plecat, m-am întors în rai. Ca orice palmă deschisă, liniile dinăuntru se întretaie şi se pierd una într-alta: cărări. Apuc o potecă, cobor spre apă, în căuşul acela de verdeaţă, ca să-i caut pe oameni.

Cinci conace

"Doamne ajută!" "Doamne aju­tă!".
Când Dumnezeu a lăsat neatins col­­ţul acesta de rai, nu i-a lăsat pe oa­meni să se odihnească. Viaţa de aici, chiar şi fără timp, merge mai departe, iar oamenii nu vor fi îngeri decât mai târziu. Acum sunt multe de făcut, de trăit, de muncit. Dorin Pa­natie îşi ridică puţin pălăria deasupra capului şi mă priveşte cu luare aminte. "Sângur?". Pentru o clipă, mă gân­desc la bufniţa aceea albă care m-a însoţit tot urcu­şul până pe culme, dar tac şi îi spun omului că da, "sângur". "Şi cum de-oţi ştiut drumul?", mă întrea­bă. "Mi l-a arătat o bufniţă", zic şi râd, ca să nu mă creadă vreun nebun. Toată familia Panatie sapă grădina casei, plantează cartofi de sămânţă, deja încolţiţi. Soţia, băiatul, mama. Bătrâna se apropie de mine, mă prinde cu mâna de încheietură şi mă întreabă: "Albă era bufniţa de oi văzut-o?". "Albă", zic, pentru că nu înţeleg cum putea să ştie. "Ăăăăăi, albă...", zice bătrâna, "no, hai, daţi în curte, nu vă sfiiţi, vreţi o cană de lapte, o bucată de brânză, că v-o fi foame după atâta drum?". Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a adus aici. Şi oamenilor ăstora pentru că sunt oameni. O cană de lapte e tot ce poate fi mai bun.
Doar cinci conace, cum îşi numesc ţăranii de aici casele, mai sunt locuite în Fundătura Ponorului. Oamenii au tot plecat. Unii într-o altă lume, alţii, în cea de jos, unde timpul trece grăbit, unde există drumuri cu asfalt, curent electric, semnal la telefonul mobil, şcoli, spitale, biserici. Viaţa pe care o ştim, toată acea viaţă învăluită, care nu există aici, la 900 de metri deasupra lumii, pe păşunile astea binecuvântate de Duhul lui Dumnezeu. Din astea cinci conace, într-unul n-o să găsesc pe nimeni de­cât spre seară, că "omul îi dus cu oile şi mai sus, în munte", un altul e la mai bine de două ore de mers pe cărări, "colo sus, dacă vă uitaţi, înspre vârf, mai sus de pădure", altu-i "colea, numa' mereţi peste apă şi treceţi de stânca ceea, da' baş să nu plecaţi fără bât, că are câni mulţi şi toţi îs liberi", şi casa vecină, "a mai sus de Ponor, tot pe dunga luncii, ca la noi". Dar cei care n-au plecat, aşa puţini cum sunt ei, n-ar lăsa locul ăsta pentru nimic în lume. "Aici îi rostul nostru de când e lumea lume. Aici ne-om năs­cut, de aici ne-om duce, când o fi să fie". Ce-i leagă de lumea de jos e şcoala, un­de învaţă băiatul, şi bise­rica, fără de care nu se poate. "A­păi, că şi iarna", spune Do­rin, "tot la vale, în Fe­deri, tragem, că-i atâta pus­tiu de zăpadă şi ziua mică şi frig, că nu mai răzbeşti aci". Vecinii lor, însă, rămân. "Sânguri, cu animalele, me­reu". "La noi nici septem­brie nu vine, şi dă bruma. Noaptea îi tare frig, îi ume­zeală multă, că-i Ponoru pe vale şi muntele lângă noi. No, aşe...". Oamenii - fe­me­ia, bărbatul şi copilul - îşi iau iarăşi sapele în mâini şi des­ţe­lenesc pământul. Doar bă­trâna rămâne lângă mine şi mă priveşte curioasă. "Apăi, albă era buf­niţa, hăi?". "Albă", zic. "No, că ştiu cine e. Pa­ra­schi­va îi, Dumnezeu s-o odih­neas­că!". Nu înţeleg cum de păsările pădurii pot avea nume. "Apăi, că nu-i buf­niţă decât la faţă, când se arată, da' pe dinăuntru-i suflet de om. Tot în Fundă­tură o trăit şi ee, da' numa' de acu', casa-i pustie, nu mai are cin' să steie. O fo femeie vrednică, tot cu pădurea şi ani­ma­lele ei, numa' cân' o fo să se ducă, se tot ruga la oameni s-o lase aici, că ea aici o trăit şi aici vre să rămână. Da' nepoţii n-or ascultat de rugămintea ei şi or dus-o în Federi, s-o în­groape. Şi să tot fie 10 ani de atunci, da' numa' aşa, pe sară, o vezi pe bă­trână că tot mere pe lângă apă în sus, albă ca fumu', ori altă dată e pasăre mare, bufniţa albă, de ai văzut-o venind". Nu ştiu ce să mai spun. Aici, în Palma lui Dumnezeu, şi oa­menii se pot preface în păsări. "Şi apare şi ziua?", întreb. "No, şi zâua, dacă zici că ai văzut-o. N-oi fi tu primu' şi nici ultimu' să i se arate". O rog pe bătrână să se lase fotografiată. Nu vrea. "Filmează-i p-ăştia tineri, nu babă bătrână!". Zâmbeşte. Mă întreabă dacă mai vreau lapte. Îi mulţumesc, spun că nu, trebuie să merg mai departe, deşi aş rămâne cu oamenii ăştia o viaţă.

Lumina lumii

"Doamne ajută!". "Doamne ajută!". Familia Bă­­luşe e şi ea în grădină, cu sapa, cu cartofii de se­mănat. Mă tot uit la ei cum muncesc, nu par să se tulbure din nimic, au intrat în acelaşi ritm cu pă­mân­tul pe care îl frământă, aplecaţi spre el, aproape sărutându-l. Vorbesc cu mine aşa, muncind neîn­trerupt, "să nu ne prinză ploaia, că acuş începe". Pe cer nu e niciun nor. Dar nu mă mai mir de nimic. "Muncim acuma aici, la grădină, că dup-aia me­rem în sus, pe Jigoru, cu oile. Abia târziu, toamna, ne întoarcem, că începe fânul".
Nu e timp de stat, doar noaptea, când se aprind stelele, iar duhurile bune, oamenii şi animalele se strâng toate laolaltă pe lângă conacele astea din Fundătura Ponorului. Puz­deria de stele, singu­ra lu­mină pe care Dum­ne­zeu a lăsat-o nopţilor de aici. Îi întreb pe oa­me­nii ăştia ce s-a schim­bat în cătunul lor de la bătrâni în­coace. Se gră­besc să-mi răspun­dă: "ni­mic". Doar Ion, băr­batul, tace o vre­me şi zice "no, că mint: acu' avem un panou so­lar să aprinză două be­curi, îs legile astea pă­cătoase de la Parcul Na­tural şi îs subvenţiile de la stat pen­tru păşune şi animale. Pe astea, bă­trâ­nii noştri nu le aveau, dar nici astea, să ştiţi, parcă nici nu sunt. Avem noi panoul ăla, da' parcă tot opaiţu' face lumina mai bună". Viaţa la opaiţ, iarna, pentru că oamenii ăştia nu mai coboară deloc spre satele de la poale, doar urcă şi se întorc aici unde începe lumea. "Apăi, să ştiţi că nu-i chiar aşa. Mai dăm şi noi de vale. Mai punem calu' şi la căruţă, nu doar la plug", zice femeia. "Măi, Ioa­ne, păi, n-am plecat de Paşti la biserica din Federi? Ce-l minţi pe om?!". Doar atunci, de Paşte, familia Băluşe a înhămat calul la căruţă şi au por­nit încet pe drumul ăsta plin de bolovani şi şleauri, când se îngâna ziua cu noaptea. Au ajuns la timp, au stat la slujbă, s-au rugat la Maica Dom­­nului să-i aibă-n pază, să nu lase ursul şi lupii la oi, apoi "Hristos a înviat", "Ade­vărat a înviat", s-au îmbrăţişat cu oamenii din biserică, au luat lumină şi s-au întors cu ea până aici, sus, unde în­cepe lumea. A ars can­dela toată noaptea în casa fa­mi­liei Băluşe. O lumină mică, pâlpâitoare, la fereastra unei case aflate în palma lui Dumnezeu, un pământ din miezul unui cer spuzit de stele. Apa de pe vale era ca un lac atunci, se oprise în loc şi aştepta cuminte să treacă prin stâncile de pază, spre valea aceea unde timpul trece altfel. "N-avem noi trebuinţă de viaţa cea de jos. Aici îi locul nos­tru". Bărbatul şi femeia sapă mai departe. "Mereţi cu Dumnezeu!", strigă în ur­ma mea. Mă închin de bucurie ca într-o biserică. Cobor pe firul apei. Merg cu Ponorul până la capăt, printr-un cuib de verdeaţă, presărat cu căpiţe de fân, pe lângă care pasc, ne­stin­gherite, animale. Cai, vaci, oi. Ajung la stânci, apa se opreşte, intră în pământ. Mă opresc şi eu. Vreau să fac o fotografie, dar mă răz­gândesc. Trebuie să urc până la pădure, apoi să cobor spre cea­laltă lume. Repede! Cerul acela alb s-a înnorat din­tr-odată, nu mai e mult şi va ploua. Gă­sesc cărarea. Bufniţa albă mă aşteaptă.