Dorul de natură ia proporţii
- Domnule Şogor, eu locuiesc de la naştere în Bucureşti şi, în ultimul timp, folosesc orice prilej ca măcar în weekend să plec din oraş, undeva în natură. În rest, observ păsările care se opresc din zbor pe marginea balconului meu şi mă uit la plantele din ghivece cum cresc de la o zi la alta. Toate acestea mă fac fericită! E ceva în neregulă cu mine?
- Aş spune că suferiţi de biophilia, stadiul doi, în fază acută. De fapt, o asemenea boală nu există, dar aşa s-ar putea numi dorul de natură, care ia proporţii în ultimul timp.
- De unde vine el?
- Când vedem o fiinţă, animal sau plantă, care există independent de voinţa noastră, ni se pare extraordinar. Cum pot trăi aşa, de la sine, fără grija zilei de mâine? Specia noastră umană emite neîncetat judecăţi, se evaluează pe sine şi pe alţii, îşi numără "prietenii" de pe Facebook, necunoscuţii care i-au dat un like, exclud ce nu face parte din turmă. Esenţa unei existenţe viabile constă însă în a-ţi trăi viaţa cu intensitate. Noi, oamenii, am uitat cât de minunat este să exişti, pur şi simplu. Ne gândim mereu că avem ceva de rezolvat şi nu-i lăsăm nici pe cei din jurul nostru să existe fără a rezolva una sau alta. Acest activism neobosit duce la însingurare. Dar noi nu suntem nişte fiinţe menite izolării, existenţa noastră se întemeiază pe reciprocitate. Şi totuşi, în lumea de azi, se promovează tipul răzbătătorului, al celui care îşi impune voinţa, care ia de peste tot ceea ce-i trebuie şi are succes. Succesul te face fericit, bineînţeles, însă este o fericire care se uzează rapid, încât simţi nevoia să primeşti imediat o porţie mai mare. Cu alte cuvinte, nu e durabilă.
- Din câte am constatat, dorul nostru de natură se leagă cumva şi de vârstă. După 40 de ani, multora le vine brusc ideea să-şi cumpere o casă la ţară sau caută diverse alte posibilităţi de ieşire la iarbă verde.
- Când ajungem pe la mijlocul vieţii, ne dăm seama care sunt lucrurile cu adevărat importante, iar prezenţa altor fiinţe în preajma noastră, plante sau animale, este necesară pentru noi, oamenii, chiar dacă ele nu fac parte din categoria homo sapiens. Şi cu cât trăim mai mult la oraş, cu atât avem mai puţine şanse de a le întâlni - de aici şi nostalgia noastră. De pildă, câinii: eu am aproape întotdeauna câinele cu mine, îl iau oriunde merg, numai că pot să procedez aşa, deoarece locuiesc în afara oraşului. Nero nu este pentru mine un obiect de decor. El este un tovarăş de viaţă. Dacă însă voi declara public, cu toată seriozitatea şi fără urmă de autoironie, că îmi iubesc câinele şi păsările din grădină mai presus de orice, că în prezenţa lor mă simt o fiinţă creativă, am o stare de bine şi un sentiment de plenitudine, lumea se va uita la mine ca la un ţăcănit. Cine să creadă aşa ceva? În general, natura şi animalele sunt doar o modă. Dau bine. Dar asta n-are legătură cu sentimentul profund al naturii.
- De fapt, ce caută oamenii care tânjesc cu adevărat după natură?
- În primul rând, regăsirea a ceea ce este esenţial. Mai ales când se află într-o situaţie care îi îndeamnă să se gândească la lipsa de sens a vieţii lor şi să-şi pună întrebarea de ce, la urma urmei, muncesc ei din greu, de dimineaţă până seara? Pot să reformulez ideea asta mai simplu şi mai radical: întâlnirea cu natura este o experienţă afectivă, un moment de iubire. Ceva de care suntem capabili, de care avem nevoie şi căruia îi ducem lipsa atunci când nu există.
- În oraşe creşte singurătatea, acolo oamenii se alienează tot mai mult. De aceea vrem să părăsim acest mediu?
- Este un adevăr perfect demonstrabil, dar nu toţi îl conştientizează automat. Cine are o grădină de zarzavat, de pildă, dispune de o primă ancoră, de un punct de sprijin care îl poate ajuta să se salveze. Şi, fireşte, întâlnim pretutindeni această suferinţă fără nume, născută din claustrarea ermetică în relaţiile interumane. Dar solitudinea nu este unica boală sufletească în zilele noastre. Şi un om cu o carieră de succes poate trăi o dramă, în ciuda succesului său. Suprasolicitarea îi declanşează un sindrom de epuizare nervoasă. Se internează într-o clinică, iar într-o zi vine la el o terapeută şi îi pune pe pat o găinuşă. Ce face pasărea? Îl priveşte cu curiozitate şi începe să-i spună ceva pe limba ei, uguind. Oricât ar părea de caraghios, acest "dialog" îi face bine bolnavului, fiindcă îi aduce o infuzie de viaţă. Este o realitate dovedită prin măsurători: sistemul imunitar devine mai activ.
Parte a unui ecosistem
- Aşa este. De exemplu, Edward O. Wilson, un cunoscut biolog de la Universitatea americană Harvard, explică nevoia noastră de a ne apropia de plante şi animale prin faptul că specia umană a evoluat ca parte a unui ecosistem. Ideea că omul se află undeva la marginea naturii, fiind o făptură specială şi unică, este complet falsă. Noi suntem doar participanţi la un mare întreg sistemic.
- Eu însămi am crescut într-un sat. Umblam pe afară toată ziua, iar seara ne întorceam acasă murdari din cap până în picioare, de pe unde colindasem. Când îţi petreci în acest fel primii ani de viaţă, rămâi pentru totdeauna un copil de ţară, cu natura integrată în conştiinţa ta?
- Da. Dacă dvs. v-aţi încărcat sinapsele cu experienţe trăite în mijlocul unei naturi rustice, ele s-au acumulat şi rămân prezente acolo. Din păcate, vedem astăzi cum copiii se îndepărtează tot mai mult de natură. Lecţiile de biologie au devenit pur tehnice, lipsite de orice conţinut emoţional. Părinţii îşi scot prea puţin copiii din casă, iar dacă ei nu sunt puşi în contact cu natura, îşi pierd interesul faţă de ea. Copiii din ziua de azi nu-şi mai doresc să facă o plimbare în pădure. E trist. Fiindcă, în mod normal, copilul de câţiva anişori este fascinat de vietăţile pe care le observă în preajmă şi porneşte spontan în urmărirea lor, atât cât îi îngăduie picioarele lui micuţe. Însă curiozitatea lui trebuie încurajată de părinţi.
Un extraterestru în iarbă: libelula
- Generaţia noastră, a celor în vârstă de 40-50 de ani, este una de indivizi activi şi utili, care ne-am integrat natura din anii copilăriei, în schimb, copiii de astăzi nu au voie să piardă vremea pe afară, nu au voie să descopere natura din curtea casei, încă de la vârste extrem de mici, ei se întâlnesc cu iarba prin internet. Un cărăbuş? O libelulă? Asta e ceva de domeniul extratereştrilor pentru ei. Şi-apoi, afară, pot să li se întâmple o grămadă de lucruri neplăcute, prin urmare e mai sigur să stea închişi în casă, cu tableta în mână. În realitate, părinţii nu fac decât să proiecteze asupra urmaşilor propria lor teamă de eşec.
- Iar când ne hotărâm, în sfârşit, pentru o ieşire în natură, ne dotăm cu un echipament de ultimă oră, neapărat cu un cort de 2000 de euro şi tot felul de ustensile sofisticate. Parcă nici asta n-ar fi normal, nu-i aşa?
- Aşa cum am spus, mai ales orăşenii abordează ieşirea în natură ca pe o modă, un trend, cum se spune. De aceea, acest trend de întoarcere la natură produce şi un efect comercial. De la producătorii de echipament sportiv pentru excursii, până la editurile care se bucură că pot vinde cărţi despre copaci, păsări şi albine, toţi au găsit o modalitate eficientă de a lansa pe piaţă, într-o formulă nouă, resursa numită natură. Şi chiar pentru mulţi dintre noi, dacă nu suntem ecologişti sau nu ne implicăm în acţiuni de protecţie a animalelor, o drumeţie înseamnă numai distracţie şi antrenament fizic. Moartea albinelor şi dispariţia altor specii de insecte ne interesează prea puţin. Muştele, ţânţarii şi gândăceii nu sunt sexy. Deşi noi ne aflăm la capătul acestui lanţ trofic şi, dacă într-o bună zi nu vor mai exista insecte, atunci şi oamenii vor înceta să existe. În pofida intensităţii experienţelor noastre în mijlocul naturii, noi nu conştientizăm suficient amploarea unui posibil dezastru. Mă tem că încă n-am înţeles pe deplin cum stau lucrurile.
- Cum am putea să ne apropiem de natură, în mod real?
- Trăind-o activ, cultivând pe balcon o mică grădină, sau dacă avem pământ, în spatele casei, o grădină adevărată, îngemănându-ne viaţa cu aceea a plantelor pe care le îngrijim. Îngăduind şi furnicile, păianjenii, mămăruţele, care au, fiecare în parte, de spus poveşti. Iar dacă aceste mici bucurii ne sunt interzise de spaţiul urban în care trăim, să evadăm, la fiecare capăt de săptămână. Poate fi o margine de lac, o pădure, oriunde, natura este la fel de frumoasă şi de făcătoare de bine, cu condiţia s-o acceptăm ca şi când ar fi o persoană, o identitate diferită de-a noastră, pe care vrem s-o cunoaştem prin simţuri, prin privit, pipăit şi miros, de la care să învăţăm (demnitatea, răbdarea, generozitatea pentru toate vieţuitoarele sale), căreia să-i respectăm legile şi cu care să ne împrietenim. O plimbare prin pădure, cu tableta în mână sau cu căştile de muzică îndesate pe urechi este un nonsens, un fals. Stai absent în mijlocul ei. Desluşeşte-i prezenţa în amănuntele care te înconjoară. Descoperă-i frumuseţea ascunsă, încearcă să-i simţi magia. Lasă-te biruit de emoţie şi leapădă-te, pe veci, de pustiu sufletesc şi de singurătate.
Cum să transformăm natura în alean sufletesc
Creativitate sporită - Deja, o plimbare de 20 de minute prin parc, creşte capacitatea de concentrare şi promptitudinea cu care creierul prelucrează informaţiile, scoţând la iveală idei noi. Persoanele testate după o excursie de patru zile au dovedit un spor de creativitate de 50%. Acesta este realmente un efect al contactului cu natura, el nu se datorează în exclusivitate aerului liber şi antrenamentului fizic.
Izvor de energie - Activităţile în aer liber înseamnă pentru 90% dintre oameni un plus de vitalitate şi forţă, implicit, o reducere substanţială a senzaţiei de epuizare, ceea ce se observă în special la persoanele foarte stresate. Ne simţim energizaţi, chiar dacă facem doar o călătorie imaginară într-un loc înverzit sau ne rememorăm trăirile în mijlocul naturii.
Comuniune - Studiile arată că atunci când ne aflăm într-un cadru natural, noi înclinăm să fim mai atenţi şi mai generoşi cu alţii, probabil nu numai fiindcă ne percepem ca parte a unui întreg, ci şi pentru că avem sentimentul unei legături mai strânse cu semenii noştri. Cercetătorii de la "Universitatea Anglia Ruskin" au ajuns la concluzia că devenim chiar mai iubitori cu noi înşine, deoarece mediul natural ne inspiră o imagine pozitivă a propriului corp.
Cromoterapie - Deosebit de importantă este culoarea verde, gama de lungimi de undă în interiorul căreia ochiul nostru vede mai clar şi mai precis. Pentru înaintaşii noştri, această culoare semnaliza apă, hrană şi siguranţă. Nouă, celor de astăzi, ne ajută eficient să ne relaxăm.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
