Dr. biolog ANDREI ȘOGOR - "Noi, oamenii, am uitat cât de minunat este să exiști, pur și simplu"

- Întoarcerea la natură este unul dintre comandamentele majore ale lumii în care trăim. Cu o condiție: să nu devină o modă, un trend. Biologul timișorean Andrei Șogor ne oferă câteva explicații, oarecum ieșite din comun, pe marginea acestui fenomen -

Dorul de natură ia proporții

- Domnule Șogor, eu locuiesc de la naștere în București și, în ultimul timp, folosesc orice prilej ca măcar în weekend să plec din oraș, undeva în natură. În rest, observ păsările care se opresc din zbor pe margi­nea balconului meu și mă uit la plan­tele din ghivece cum cresc de la o zi la alta. Toate acestea mă fac fericită! E ceva în neregulă cu mine?

- Aș spune că suferiți de bio­philia, sta­diul doi, în fază acută. De fapt, o asemenea boală nu exis­tă, dar așa s-ar putea numi dorul de natură, care ia pro­porții în ultimul timp.

- De unde vine el?

- Când vedem o ființă, animal sau plantă, care există independent de voința noastră, ni se pare extra­ordinar. Cum pot trăi așa, de la sine, fără grija zilei de mâine? Spe­­cia noastră umană emite neîn­cetat jude­căți, se evaluează pe sine și pe alții, își nu­mără "prietenii" de pe Facebook, necu­noscuții care i-au dat un like, exclud ce nu face parte din turmă. Esența unei existențe viabile constă însă în a-ți trăi viața cu intensitate. Noi, oamenii, am uitat cât de mi­nunat este să exiști, pur și simplu. Ne gândim mereu că avem ceva de rezolvat și nu-i lăsăm nici pe cei din jurul nostru să existe fără a rezolva una sau alta. Acest activism neobosit duce la însin­gu­rare. Dar noi nu suntem niște ființe menite izolării, existența noastră se întemeiază pe recipro­citate. Și totuși, în lumea de azi, se promovează tipul răzbătă­torului, al celui care își impune voința, care ia de peste tot ceea ce-i trebuie și are succes. Suc­cesul te face fericit, bineînțeles, însă este o fericire care se uzează rapid, încât simți nevoia să primești imediat o porție mai mare. Cu alte cuvinte, nu e du­ra­bilă.

- Din câte am constatat, dorul nostru de na­tură se leagă cumva și de vârstă. După 40 de ani, multora le vine brusc ideea să-și cumpere o casă la țară sau caută diverse alte posibilități de ieșire la iarbă verde.

- Când ajungem pe la mijlocul vieții, ne dăm seama care sunt lucrurile cu adevărat importante, iar prezența altor ființe în preajma noastră, plante sau animale, este necesară pentru noi, oamenii, chiar dacă ele nu fac parte din cate­goria homo sapiens. Și cu cât trăim mai mult la oraș, cu atât avem mai puține șanse de a le întâlni - de aici și nostalgia noas­tră. De pildă, câinii: eu am aproape întotdeauna câinele cu mine, îl iau ori­unde merg, numai că pot să procedez așa, deoarece locuiesc în afara ora­șului. Nero nu este pentru mine un obiect de decor. El este un tovarăș de viață. Dacă însă voi declara public, cu toată seriozitatea și fără urmă de autoironie, că îmi iubesc câi­nele și păsările din gră­dină mai presus de orice, că în prezența lor mă simt o fiin­ță creativă, am o stare de bine și un sentiment de plenitudine, lu­mea se va uita la mine ca la un țăcă­nit. Cine să creadă așa ceva? În general, natura și animalele sunt doar o modă. Dau bine. Dar asta n-are legătură cu senti­men­tul profund al naturii.

- De fapt, ce caută oamenii care tânjesc cu adevărat după natură?

- În primul rând, regăsirea a ceea ce este esențial. Mai ales când se află într-o situație care îi îndeamnă să se gândească la lip­sa de sens a vieții lor și să-și pu­nă întrebarea de ce, la urma ur­mei, muncesc ei din greu, de di­mineață până seara? Pot să re­for­mulez ideea asta mai simplu și mai radical: întâl­nirea cu natura este o experiență afec­tivă, un mo­ment de iu­bire. Ceva de ca­re suntem capabili, de care avem ne­voie și căruia îi du­cem lipsa atunci când nu există.

- În orașe crește sin­gurătatea, acolo oamenii se alienează tot mai mult. De aceea vrem să pără­sim acest mediu?

- Este un adevăr perfect demonstrabil, dar nu toți îl conștien­ti­zează automat. Cine are o grădină de zar­zavat, de pil­dă, dispune de o pri­mă ancoră, de un punct de sprijin care îl poate ajuta să se salveze. Și, firește, întâlnim pre­­tutindeni aceas­tă suferință fără nu­me, năs­cută din claustrarea erme­tică în relațiile in­terumane. Dar soli­tudinea nu este uni­­ca boală sufle­tească în zi­lele noastre. Și un om cu o carieră de succes poate trăi o dramă, în ciuda suc­cesului său. Suprasolicitarea îi declanșează un sin­drom de epui­zare nervoasă. Se internează într-o cli­nică, iar într-o zi vine la el o terapeută și îi pune pe pat o găinușă. Ce face pasărea? Îl privește cu curio­zitate și începe să-i spună ceva pe limba ei, uguind. Oricât ar părea de caraghios, acest "dialog" îi face bine bolnavului, fiindcă îi aduce o infuzie de viață. Este o realitate dovedită prin măsurători: sistemul imunitar devine mai activ.

Parte a unui ecosistem

- Poate că natura nu este doar în exterior, ci și în noi. Oare nu o purtăm în materialul nostru genetic? Vreme de milenii, oamenii au trăit liberi în sălbăticie, s-au adunat în jurul focului, și-au procurat hrana vânând animale.

- Așa este. De exemplu, Edward O. Wilson, un cunoscut biolog de la Universitatea americană Har­vard, explică nevoia noastră de a ne apropia de plan­te și animale prin faptul că specia umană a evoluat ca parte a unui ecosistem. Ideea că omul se află undeva la marginea naturii, fiind o făptură spe­cială și unică, este complet falsă. Noi sun­tem doar participanți la un mare întreg sistemic.

- Eu însămi am crescut într-un sat. Umblam pe afară toată ziua, iar seara ne întorceam acasă murdari din cap până în picioare, de pe unde colin­dasem. Când îți petreci în acest fel primii ani de viață, rămâi pentru totdeauna un copil de țară, cu natura integrată în conștiința ta?

- Da. Dacă dvs. v-ați încărcat sinapsele cu expe­riențe trăite în mijlocul unei naturi rustice, ele s-au acumulat și rămân prezente acolo. Din păcate, ve­dem astăzi cum copiii se îndepărtează tot mai mult de natură. Lecțiile de biologie au devenit pur teh­nice, lipsite de orice conținut emoțional. Părinții își scot prea puțin copiii din casă, iar dacă ei nu sunt puși în contact cu natura, își pierd interesul față de ea. Copiii din ziua de azi nu-și mai doresc să facă o plimbare în pădure. E trist. Fiindcă, în mod normal, copilul de câțiva anișori este fascinat de vietățile pe care le observă în preajmă și pornește spontan în urmărirea lor, atât cât îi îngăduie picioarele lui mi­cuțe. Însă curiozitatea lui trebuie încurajată de pă­rinți.

Un extraterestru în iarbă: libelula

- Dar se mai pricep ei s-o facă?

- Generația noastră, a celor în vârstă de 40-50 de ani, este una de indivizi activi și utili, care ne-am in­tegrat natura din anii co­pilăriei, în schimb, copiii de astăzi nu au voie să piar­dă vremea pe afară, nu au voie să descopere natura din curtea casei, încă de la vârste extrem de mici, ei se întâlnesc cu iarba prin in­ter­net. Un cărăbuș? O libe­lulă? Asta e ceva de dome­niul extratereștrilor pentru ei. Și-apoi, afară, pot să li se întâmple o grămadă de lucruri neplă­cute, prin ur­mare e mai sigur să stea în­chiși în casă, cu tableta în mână. În rea­litate, părinții nu fac decât să proiecteze a­su­pra urmași­lor pro­pria lor teamă de eșec.

- Iar când ne ho­tărâm, în sfârșit, pen­tru o ieșire în natură, ne dotăm cu un echi­pament de ultimă oră, neapărat cu un cort de 2000 de euro și tot felul de ustensile so­fisticate. Parcă nici asta n-ar fi normal, nu-i așa?

- Așa cum am spus, mai ales orășenii abordează ieșirea în natură ca pe o modă, un trend, cum se spune. De aceea, acest trend de întoarcere la natură produce și un efect comercial. De la producătorii de echipament sportiv pentru excursii, până la editurile care se bucură că pot vinde cărți despre copaci, pă­sări și albine, toți au găsit o modalitate eficientă de a lansa pe piață, într-o formulă nouă, resursa numită natură. Și chiar pentru mulți dintre noi, dacă nu suntem ecologiști sau nu ne implicăm în acțiuni de protecție a animalelor, o drumeție înseamnă nu­mai distracție și antrenament fizic. Moartea albi­nelor și dispariția altor specii de insecte ne intere­sează prea puțin. Muștele, țânțarii și gândăceii nu sunt sexy. Deși noi ne aflăm la capătul acestui lanț trofic și, da­că într-o bună zi nu vor mai exista insec­te, atunci și oamenii vor înceta să existe. În pofida inten­sității experiențelor noastre în mijlocul natu­rii, noi nu conștientizăm suficient amploarea unui posibil dezastru. Mă tem că încă n-am înțeles pe deplin cum stau lucrurile.

- Cum am putea să ne apropiem de natură, în mod real?

- Trăind-o activ, culti­vând pe balcon o mică gră­dină, sau dacă avem pă­mânt, în spatele casei, o gră­­dină adevărată, îngemă­nân­du-ne viața cu aceea a plan­telor pe care le îngri­jim. Îngăduind și furni­cile, păian­jenii, mămăruțele, ca­re au, fiecare în par­te, de spus povești. Iar dacă aces­te mici bucurii ne sunt in­terzise de spațiul urban în care trăim, să evadăm, la fie­­care capăt de săptămână. Poate fi o margine de lac, o pă­dure, oriunde, natura este la fel de frumoasă și de fă­că­­toare de bine, cu con­­­diția s-o acceptăm ca și când ar fi o per­soa­nă, o identitate di­ferită de-a noastră, pe care vrem s-o cunoaș­tem prin sim­­țuri, prin pri­vit, pi­păit și miros, de la care să învățăm (demni­ta­tea, răbdarea, genero­zi­tatea pentru toa­te vie­țuitoa­rele sale), că­reia să-i respectăm legile și cu care să ne împrietenim. O plim­ba­­re prin pădure, cu ta­bleta în mână sau cu căș­tile de muzică înde­sa­te pe urechi este un nonsens, un fals. Stai absent în mijlocul ei. Deslușește-i prezența în amă­nuntele care te înconjoară. Descoperă-i frumusețea ascunsă, în­cear­că să-i simți magia. Lasă-te biruit de emoție și lea­pădă-te, pe veci, de pustiu sufletesc și de sin­gurătate.


Cum să transformăm natura în alean sufletesc

Reducerea stresului - Dacă zăbovim prin­tre copaci măcar 10 minute, scade nivelul hor­mo­nilor stresului și în același timp crește se­creția de serotonină și dopamină, media­torii chimici care ne induc senti­mentul de fericire. Iar cine locuiește într-un spațiu cu multă ver­deață, fie și numai în veci­nătatea unui parc, are un risc mai mic de a dezvolta sindromul depresiv-anxios. Chiar și ase­menea de­ta­lii mărunte, cum sunt o floare ră­să­rită la marginea drumu­lui, cântecul unei păsări sau razele de soa­re ce pătrund prin fereastră, ne îmbu­nă­tățesc starea de spirit, după cum reiese din­tr-un studiu realizat la "Uni­versity of British Columbia".
Creativitate sporită - Deja, o plimbare de 20 de minute prin parc, crește capacitatea de con­cen­­trare și promptitudinea cu care creierul prelu­crează informațiile, scoțând la iveală idei noi. Per­soa­nele testate după o excursie de patru zile au dovedit un spor de creativitate de 50%. Acesta este realmente un efect al contactului cu natura, el nu se datorează în exclusivitate aerului liber și antre­namentului fizic.
Izvor de energie - Activitățile în aer liber înseamnă pentru 90% dintre oameni un plus de vitalitate și forță, implicit, o reducere substan­țială a senzației de epuizare, ceea ce se ob­servă în spe­cial la persoanele foar­te stresate. Ne simțim ener­gizați, chiar dacă facem doar o călă­torie imagi­nară într-un loc înverzit sau ne rememo­răm trăirile în mijlocul naturii.
Comuniune - Studiile arată că a­tunci când ne aflăm într-un cadru natural, noi încli­năm să fim mai atenți și mai ge­neroși cu alții, probabil nu numai fiindcă ne perce­pem ca parte a unui întreg, ci și pentru că avem senti­mentul unei legături mai strân­se cu se­me­nii noștri. Cercetătorii de la "Uni­versi­tatea An­glia Ruskin" au ajuns la concluzia că devenim chiar mai iubitori cu noi înșine, deoarece mediul natural ne inspiră o ima­gine pozitivă a propriului corp.
Cromoterapie - Deosebit de importantă este cu­loarea verde, gama de lungimi de undă în inte­rio­rul căreia ochiul nostru vede mai clar și mai pre­cis. Pentru înaintașii noștri, această culoare sem­na­liza apă, hrană și siguranță. Nouă, celor de as­tăzi, ne ajută eficient să ne relaxăm.