Trădarea are în primul rând legătură cu noi înşine
- Dintre toate felurile în care relaţiile ne pot face să suferim, trădarea e cea mai dureroasă. De ce ne răneşte atât de adânc?
- Pentru că atunci când suntem trădaţi ne pierdem statutul de persoană specială, cădem din poziţia privilegiată. Or, noi, oamenii, ne naştem cu nevoia asta de a fi unici pentru cineva. Apoi, pentru că trădarea îţi zguduie din temelii toată identitatea. Când te trezeşti şi realizezi că ai trăit într-o minciună luni de zile, uneori chiar ani (fiindcă infidelitatea se însoţeşte mereu şi cu minciuna), ajungi să pui sub semnul întrebării toată relaţia, ajungi să te întrebi dacă celălalt te-a iubit vreodată cu adevărat, dacă nu cumva povestea voastră de dragoste a fost doar în capul tău. Trădarea aruncă în aer toate certitudinile. Şi, nu în ultimul rând, trădarea doare pentru că te face să te îndoieşti de propria ta valoare. Când partenerul alege pe altcineva, e ca şi cum pentru el ar exista cineva mai bun, mai inteligent, mai atrăgător. Or, asta ne loveşte în propria noastră masculinitate sau feminitate. Pe unii îi doare că s-a întâmplat în patul lor sau că partenerul s-a dus cu celălalt în vacanţe scumpe în timp ce ei făceau economii, pe alţii că au fost umiliţi, că toată lumea a ştiut şi ei au aflat ultimii. Pe unii îi doare că partenerul a făcut cu celălalt exact aceleaşi lucruri pe care le-a făcut cu el, pe alţii îi doare că au făcut ce ei n-au făcut niciodată. E o suferinţă complexă, care pe fiecare îl loveşte diferit.
- Se spune că, dacă iubeşti cu adevărat, nu înşeli. Şi totuşi, realitatea arată că se poate întâmpla şi aşa. Până la urmă, de ce înşelăm?
- Surprinzător, nu pentru că ne plictisim de celălalt, ci pentru că ne plictisim de persoana care suntem noi înşine şi nu suntem capabili să ne reinventăm singuri. Dragostea are şi latura ei narcisică, ne îndrăgostim nu doar pentru că celălalt e extraordinar, ci şi pentru că ne face să ne simţim extraordinar, mai buni, mai frumoşi. Când nu mai sunt mulţumit de mine, când nu mai sunt mulţumit de cum mă oglindesc în ochii partenerului, când nu mă mai încarc cu efervescenţă (iar bunătăţile astea psihologice nu vin tot timpul şi nu vin uşor), e foarte tentant să mă uit în altă parte. Şi e interesant cum de fiecare dată se găseşte un binevoitor în afara relaţiei, o vecină, un coleg, cineva care e acolo să-ţi amintească ce om minunat eşti tu şi cum ai merita tu mai mult. Dacă relaţia oficială mai este şi într-un moment vulnerabil, după ceartă, după un deces în familie, după naşterea unui copil, dezastrul e asigurat. Şi ne vine uşor să ne justificăm infidelitatea arătând cu degetul la partener.
- Oare trădarea chiar are legătură cu cel lângă care trăieşti ?
- Sigur că nu. Trădarea are în primul rând legătură cu noi înşine. Când nu funcţionează lucrurile într-o relaţie, oamenii au două gânduri automate: "Nu sunt în relaţia potrivită. » sau « Nu sunt cu persoana potrivită ». Nimeni nu se întreabă: « Băi, ce e cu mine? » E profund greşit să-i pui în cârcă partenerului datoria de a te face să te simţi tu bine. Marcel Proust spunea : "De iubire nu e responsabilă cealaltă persoană, ci imaginaţia mea. » Tot cam aşa şi în adulter, de vină nu e partenerul, ci fantasma pe care o am, a partenerului ideal, care nicăieri nu-şi găseşte mai bine locul ca într-o infidelitate. Cu amantul sau amanta nu ai niciodată probleme, nu ai discuţii despre bani, socri sau copii, amantul şi amanta sunt mereu disponibili, mereu îndrăgostiţi, nu sforăie, nu te văd în zilele tale proaste, cu ei te pui în cea mai bună lumină, cu ei nu trăieşti zi de zi, trăieşti doar în vacanţe, în situaţii excepţionale.
Pe partea lor iarba e mai verde, când de fapt ea e mai verde acolo unde o uzi.
- Exact. Infidelitatea ţine şi de neputinţa noastră de a trăi cu ce avem, ţine de nevoia noastră de a fantasma continuu. Dovadă sunt toate acele relaţii de infidelitate minunate, pasionale, care, când ajung să se oficializeze, se transformă în banale relaţii pline de probleme, şi ciclul infidelităţii se reporneşte. Ba uneori suntem tentaţi să ne întoarcem la foştii parteneri, pe care acum îi trecem pe poziţia de amanţi.
- Înşelăm pentru că ne plictisim de cum suntem văzuţi. Dar mai putem să ne păstrăm privirea proaspătă, să-l vedem pe celălalt ca pe cineva mereu nou, după ani şi ani de convieţuire?
- Dacă te păstrezi conectat la celălalt în permanenţă, n-ai cum să nu vezi că se schimbă puţin câte puţin în fiecare zi. Toţi o facem. Trist e că de cele mai multe ori, dintr-o nevoie de stabilitate şi siguranţă, refuzăm inconştient să-l vedem pe celălalt în întregul lui. Ne inhibăm unii pe alţii, ca adevărul să nu ne destabilizeze. Un bărbat nesigur pe el va prefera să-şi dezerotizeze soţia, să o vadă ca pe o mamă bună şi cuminte, timp în care îşi consumă pasiunile erotice în altă parte. Deşi poate şi ea şi-ar dori să fie văzută ca femeie, fiindcă nutreşte nenumărate fantezii. Pe care poate a încercat să le mărturisească partenerului, dar s-a simţit de fiecare dată rejectată, până când a ajuns să se închidă în ea. Paradoxul e că acelaşi bărbat se va scuza că înşală spunând că acasă nu are viaţa sexuală pe care şi-ar dori-o. Dar experienţa mea de terapeut mi-a dovedit că de multe ori oamenii de fapt nu-şi doresc acasă anumite lucruri, cum ar fi spiritul de aventură, provocarea, instabilitatea, care fac deliciul infidelităţilor. Nu le doresc pentru că nu le fac faţă. Acasă vor linişte şi previzibilitate, de frică îl reduc pe celălalt la ceva controlabil, dar în felul ăsta îşi refuză şi o viaţă erotică împlinită.
« Relaţia de cuplu e o punere în scenă a relaţiilor din copilărie »
- Cum se rezolvă acest paradox? Am putea împăca în aceeaşi relaţie siguranţa cu nevoia de adrenalină?
- Soluţia e să comunici şi să iei constant pulsul jumătăţii tale, să împărtăşeşti cu ea durerile, satisfacţiile, reuşitele, vulnerabilităţile. Să păstrezi intimitatea şi conexiunea. Aşa cum în fiecare seară pui telefonul la încărcat, tot aşa trebuie să ai grijă să-ţi încarci şi relaţia de cuplu. Asta înseamnă să fii disponibil pentru celălalt, să-i fii sufleteşte alături, să ştie că se poate baza pe tine, să se simtă înţeles, acceptat şi liber să-ţi mărturisească dorinţele şi fanteziile. Dacă relaţia se umple de reproşuri, de minciuni, de mizerii, îmi va fi teamă să-mi mai deschid sufletul. Şi fiindcă nu vreau să-mi trăiesc durerea singur, mă voi uita în afara relaţiei la cineva dispus să mă asculte. Infidelitatea nu începe niciodată în pat.
- Paradoxul e că cel mai adesea ne e mai uşor să fim noi înşine în afara relaţiei, chiar dacă cel de acasă nu ne judecă deloc. De ce ne e mai uşor să ne arătăm aşa cum suntem cu amanta/amantul decât cu partenerul de cuplu?
- Pentru că ne e ruşine, ne e teamă că vom fi judecaţi şi că partenerii nu ne-ar accepta o asemenea latură. Explicaţia de profunzime e însă alta. Relaţia de cuplu e o punere în scenă a relaţiilor din copilărie şi felul în care te-ai raportat la părinţii tăi devine felul în care te raportezi la partenerul de cuplu. Proiectăm asupra partenerului nostru tot ceea ce am trăit cu părinţii noştri şi uneori nu îndrăznim să îi confruntăm, pentru că e ca şi cum ne-am confrunta părinţii. Dacă părinţii nu au încurajat o anumită latură a mea sau dacă eu nu le-am arătat-o, nici partenerului nu i-o voi arăta.
- Cu alte cuvinte, premisele dragostei se pun şi ele tot în copilărie ?
- Absolut. Până şi de persoanele de care ne îndrăgostim ne îndrăgostim pentru că inconştientul nostru vrea ca noi să ne vindecăm şi să creştem. Într-o formă sau alta, eşti atras de persoanele care te fac să te simţi fix aşa cum te-au făcut să te simţi persoanele care te-au crescut. Nicio atracţie nu e întâmplătoare şi fiecare relaţie poate fi, în felul ei, vindecătoare. Noi ne îndrăgostim de oameni care sunt lezaţi exact la fel cum am fost şi noi lezaţi psihologic, doar că oamenii respectivi au învăţat să-şi gestioneze durerea într-o manieră diametral opusă. Mecanismele lor de supravieţuire sunt diferite. Asta se întâmplă pentru că avem nevoie fiecare să învăţăm unul de la altul cum se depăşeşte această rană. La început, lucrurile astea ne atrag inconştient, ne dau sentimentul că suntem fraţi de suferinţă, că-l cunoaştem şi-l înţelegem pe celălalt. E ca şi cum el are o aripă şi eu am o aripă şi împreună putem zbura. Doar că după o perioadă îmi dau seama că eu poate nu vreau să zbor exact acum când vrei tu. Dacă vrei s-o faci, scoate-ţi cealaltă aripă. Nu mai vrem să fim cârja celuilalt şi îl forţăm pe celălalt să se descurce singur. Şi aşa apare durerea, că celălalt se simte neînţeles, dar de fapt acolo începe transformarea şi creşterea. Când aparent îl trădezi rămânând la sol, îi transmiţi şi « Hai să nu mai fim infirmi, hai să ne vindecăm, hai să învăţăm să zburăm ! »
Soneria care ne trezeşte la viaţă
- Se spune că cine înşală o dată înşală şi a doua oară. Aşa e?
- Nu neapărat. Dar cine s-a născut într-o familie în care unul din părinţi a înşelat va fi foarte tentat să înşele. Nu pentru că s-ar moşteni genetic, ci pentru că a « învăţat » că aşa se rezolvă anumite probleme, că asta e soluţia în situaţii critice. De aceea în terapie mă uit mai degrabă la cât de importantă e loialitatea pentru persoana respectivă, la maturitatea ei psihologică, la un anume nivel de înţelepciune. Cine îşi înşală partenerii de afaceri va face asta şi în cuplu, cine îşi trădează prietenii prin comportamente neortodoxe, îşi va trăda şi partenerul.
- Din fericire, da. Infidelitatea poate fi precum clopotele unei înmormântări sau precum o sonerie care ne trezeşte la viaţă. Multe cupluri după ce s-au întâlnit cu o infidelitate aleg să meargă în terapie.
- Sunt cupluri care rezistă infidelităţii, altele care se destramă. Ce anume face diferenţa?
- Felul în care procesezi momentul crizei e esenţial. Repararea ţine de cât de mult eşti dispus să te întorci înapoi în timp şi să analizezi parcursul infidelităţii ca să înţelegi care a fost momentul în care te-ai pierdut de celălalt. Ce ai primit din afara relaţiei? Ce ţi-a lipsit la cel de lângă tine? Ce nu ai oferit tu? Uneori, ca să faci curăţenie trebuie să-ţi pui mănuşile şi cizmele de cauciuc şi să intri în noroi. Dar trebuie mai ales să ai răbdare. Vindecarea nu se produce într-o zi şi nici iertarea nu se acordă într-o oră. Poate dura o lună, şase luni sau doi ani. Îmi amintesc de un caz în care ea a fost înşelată în primul an după ce s-a născut copilaşul lor. Când ea a reuşit să pună în cuvinte cât de mult a durut-o că el avusese cu altă femeie o experienţă sexuală pe care ei nu o avuseseră niciodată, cât de umilită s-a simţit şi în acelaşi timp cât de vinovată că nu-i oferise ea lui asta, el a început să plângă. Şi s-a produs vindecarea.
« Oamenii nu prea ştiu să se despartă »
- Cu alte cuvinte, cheia e să poţi spune ce ai pe suflet şi să fii cu adevărat auzit...
- Da, pentru că suferinţa nu se vindecă, dacă nu e pusă în cuvinte, dacă nu ne permitem să fim vulnerabili, să ne întâlnim cu acea durere. E nevoie de curaj, dar curajul, paradoxal, nu vine înainte de a face ceva, vine în timp ce facem acel ceva. Să nu uităm că cel care trădează e şi el om şi adesea el mai are sentimente faţă de partenerul lui, iar infidelitatea îl ajută să şi le redescopere. Fără vorbire, nu se poate repara nimic. Însă e foarte important să ne spunem nemulţumirile la persoana întâi singular, să încercăm să nu facem acuzaţii. E un moment delicat în care fiecare se simte foarte vulnerabil. Punerea în cuvinte a vulnerabilităţilor implică riscuri, dar ne şi apropie, creşte încrederea şi intimitatea. Când traversezi împreună o suferinţă, eşti mult mai aproape de omul ăla. După ce furtuna va trece, vei avea o bază care n-are nimic de-a face cu îndrăgostirea de la început (care e munte de nisip), va fi ciment adevărat. Şi mai târziu relaţia va deveni cu adevărat un adăpost.
- Cum îţi poţi da seama dacă o relaţie mai merită sau nu reparată, după o trădare?
- Uneori, o infidelitate arată că relaţia e disfuncţională. Alteori, e doar o criză sau spune ceva despre o problemă pe care o avem noi cu noi. Nu există un răspuns universal. Un lucru e însă cert : nu merită să rămâi într-o relaţie nici pentru că vrea mama, nici pentru că o să te condamne familia sau prietenii, nici pentru copii. Singurul motiv este pentru că asta îţi doreşti. Uneori, îi ajut pe cei care vin la mine întrebându-i: "Îţi poţi imagina viaţa fără ea sau el? » Dacă ai deja o imagine a viitorului fără respectivul, înseamnă că ai doar nevoie să faci doliul relaţiei. Dacă răspunsul e « Indiferent ce a fost, aş vrea să îmbătrânesc cu el, simt că omul ăsta e foarte important pentru mine, încă îl iubesc, avem o istorie care ne leagă etc. », atunci cu siguranţă merită reparat.
- Până la urmă, decât să-ţi aminteşti în fiecare zi că ai fost trădat, nu mai bine tai răul de la rădăcină?
- De ieşit dintr-o relaţie e foarte uşor în zilele noastre, însă foarte puţini sunt cei care ştiu să o facă sănătos. Oamenii nu prea ştiu să se despartă. De aceea eu le propun tuturor să nu ia decizii la cald. Întâi lucrăm pe situaţia de criză, pe motivele care au dus la infidelitate, să vedem ce a simţit fiecare, ce-şi doreşte fiecare, ce nevoi nu sunt satisfăcute, ce s-a schimbat în fiecare. Dacă nu procesezi toate emoţiile negative, te privezi şi de posibilitatea de a te vindeca şi de a creşte. Abia după ce parcurgem împreună toţi paşii, poţi decide să rămâi să repari sau să îţi iei rămas bun. Cei care ies brutal dintr-o relaţie îşi fac un deserviciu în primul rând lor, pentru că acea rană neprocesată îi va bântui o viaţă întreagă. Îi va împiedica să se îndrăgostească din nou şi îi va împinge spre tot felul de relaţii de pansament. Vor rămâne cu fricile, cu nesiguranţele, nu-şi vor mai acorda luxul de a se reîndrăgosti şi de a redeveni dependenţi de alt om. Cei care nu ştiu să scrie finalul unei iubiri sunt cei care după un an, doi, se reîndrăgostesc mental de fostul sau fosta, care redevin persoana perfectă, persoana ideală. O relaţie neîncheiată ne va trage mereu şi mereu înapoi.
« Nu e bine să uităm infidelitatea »
- Şi totuşi, o trădare nu se uită prea uşor. Dacă decizi să mergi mai departe, cum faci să o ştergi din amintire?
- Sunt mulţi oameni care vin şi-mi spun în terapie : « Gaspar, dar nu pot uita ce s-a întâmplat ! » Nu putem şi nici nu e bine să uităm vreodată infidelitatea. Dacă o uităm, ne aşezăm din nou confortabil în rolurile noastre şi nu ne mai îngrijim să evităm tentaţiile. E foarte bine că nu poţi uita, dar poţi ierta.
- Ce înseamnă cu adevărat să ierţi ? Din vârful buzelor iertarea e uşor de dat..
- E o întrebare pe care mi-am pus-o eu însumi când am fost înşelat. Şi răspunsul pe care l-am găsit e că a ierta înseamnă să accepţi că celălalt este imperfect, pentru că toţi suntem imperfecţi. Să accepţi că celălalt e doar un om care a făcut ce a putut şi ce a ştiut în momentul ăla, că aşa a încercat el să supravieţuiască unei relaţii care nu mergea bine. Dacă eu nu accept că tu ai greşit înseamnă că nu-mi accept nici mie greşelile cu adevărat, indiferent ce spun la nivel declarativ.
- Spui că ai fost tu însuţi înşelat. E mai uşor să faci faţă dezamăgirii şi durerii când eşti de meserie psiholog ?
« La baza relaţiilor sănătoase nu e perfecţiunea, ci disponibilitatea de a repara şi de a construi. »
- Ai destulă experienţă cu cupluri care au decis să repare. Cum se văd lucrurile, după ce furtuna a trecut? Mai poţi lipi cioburile sau devine totul un aranjament călduţ?
- Studiile arată că 70% din cuplurile care se confruntă cu o infidelitate îşi pot salva iubirea cu ajutor de specialitate, dacă merg la terapie de cuplu. Eu nu îi vindec pe oameni, eu ii ajut să vindece relaţia de cuplu, pentru că relaţia e vindecătoare la rândul ei. Sigur, după o infidelitate, relaţia nu va mai fi niciodată la fel, dar asta nu înseamnă că nu ar putea fi mai bună decât a fost. Până la urmă, şi într-o relaţie stabilă de zece ani se pierd fiorii. Dacă în cele mai multe iubiri, fiindcă sunt imature, spunem « Te iubesc, pentru că am nevoie de tine », cei care s-au întâlnit cu gustul amar al infidelităţii au în schimb şansa să ajungă la iubirea matură, în care spunem « Am nevoie de tine, pentru că te iubesc. Te-am cunoscut cu adevărat, nu proiectez imagini ideale asupra ta, ştiu exact cine eşti şi te aleg în fiecare zi conştient, pentru că viaţa mea alături de tine are mai mult sens. » Îmi plac asiaticii care spun că cele mai valoroase vase nu sunt cele abia făcute, ci cele care s-au spart şi au fost lipite cu aur. E o metaforă pe care o folosesc adesea când vine vorba de relaţia de cuplu. Dorinţa de perfecţiune e boala secolului nostru. Suntem într-un consumerism permanent, cum s-a stricat ceva, îl dăm deoparte în căutarea a ceva mai bun. Dar nimic nu e mai valoros ca ceva care a fost transformat, alchimizat, reconstruit. La baza relaţiilor sănătoase nu e perfecţiunea, nici lipsa de greşeală, ci disponibilitatea celor doi de a repara şi de a construi.
- După o infidelitate, gelozia îşi scoate şi ea colţii. Cum să faci faţă bănuielilor permanente, gândului că celălalt continuă să ducă o viaţă dublă?
- Gelozia nu e neapărat o consecinţă a infidelităţii, de multe ori e chiar cauza ei. Ca să nu mai zic că am întâlnit mulţi oameni geloşi care erau ei înşişi infideli. Gelozia în sine e o emoţie sănătoasă, nu ne putem vindeca de ea, cum nu ne putem vindeca de frică. Dar putem învăţa să o gestionăm, în aşa fel încât să nu ne copleşească. Important e să înţelegi că nu celălalt e de vină că eşti tu gelos, ci că gelozia e ceva din tine.
- Şi în final o întrebare pentru cei mai norocoşi, care n-au cunoscut trădarea. Ne putem feri de ea ? Ne putem apăra relaţia de capcanele infidelităţii ?
- Am întrebat-o odată pe soţia unui celebru terapeut din străinătate, căsătorit de 30 de ani: « Tu nu te-ai plictisit niciodată de el? Nu ţi-a zburat chiar niciodată mintea la altcineva ? » Şi mi-a răspuns: „Ba da, au existat tentaţii, însă am ales să vorbesc cu partenerul meu despre asta.” În cuplurile funcţionale, când apare un al treilea care ar putea să le distragă atenţia, partenerii vorbesc. Ei mărturisesc cu delicateţe că sunt vulnerabili, că au nevoie de un pic mai multă atenţie. Procedând aşa, au grijă şi de încrederea pe care o aduc în relaţie. Din păcate, majoritatea oamenilor au un repertoriu de cuvinte foarte redus când vine vorba de infidelitate: « Dacă te-am prins, eşti mort ! Să nu zici că nu ţi-am spus. » Şi s-a încheiat discuţia, tema devine tabu. Însă vorbind despre infidelitate în familia în care ne-am născut, în jurul nostru, încercând să vedem ce ar însemna ea pentru noi, care sunt limitele pentru fiecare, lucrurile devin mai nuanţate. Ca să nu mai zic că, aduse la lumină, mărturisite, aceste tentaţii îşi pierd încărcătura de mister pe care o dă interdicţia. Sunt mai puţin atrăgătoare şi nu le mai dăm curs.
Reproduceri după desene de FELIX AFTENE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
