Trădarea are în primul rând legătură cu noi înșine
- Dintre toate felurile în care relațiile ne pot face să suferim, trădarea e cea mai dureroasă. De ce ne rănește atât de adânc?
- Pentru că atunci când suntem trădați ne pierdem statutul de persoană specială, cădem din poziția privilegiată. Or, noi, oamenii, ne naștem cu nevoia asta de a fi unici pentru cineva. Apoi, pentru că trădarea îți zguduie din temelii toată identitatea. Când te trezești și realizezi că ai trăit într-o minciună luni de zile, uneori chiar ani (fiindcă infidelitatea se însoțește mereu și cu minciuna), ajungi să pui sub semnul întrebării toată relația, ajungi să te întrebi dacă celălalt te-a iubit vreodată cu adevărat, dacă nu cumva povestea voastră de dragoste a fost doar în capul tău. Trădarea aruncă în aer toate certitudinile. Și, nu în ultimul rând, trădarea doare pentru că te face să te îndoiești de propria ta valoare. Când partenerul alege pe altcineva, e ca și cum pentru el ar exista cineva mai bun, mai inteligent, mai atrăgător. Or, asta ne lovește în propria noastră masculinitate sau feminitate. Pe unii îi doare că s-a întâmplat în patul lor sau că partenerul s-a dus cu celălalt în vacanțe scumpe în timp ce ei făceau economii, pe alții că au fost umiliți, că toată lumea a știut și ei au aflat ultimii. Pe unii îi doare că partenerul a făcut cu celălalt exact aceleași lucruri pe care le-a făcut cu el, pe alții îi doare că au făcut ce ei n-au făcut niciodată. E o suferință complexă, care pe fiecare îl lovește diferit.
- Se spune că, dacă iubești cu adevărat, nu înșeli. Și totuși, realitatea arată că se poate întâmpla și așa. Până la urmă, de ce înșelăm?
- Surprinzător, nu pentru că ne plictisim de celălalt, ci pentru că ne plictisim de persoana care suntem noi înșine și nu suntem capabili să ne reinventăm singuri. Dragostea are și latura ei narcisică, ne îndrăgostim nu doar pentru că celălalt e extraordinar, ci și pentru că ne face să ne simțim extraordinar, mai buni, mai frumoși. Când nu mai sunt mulțumit de mine, când nu mai sunt mulțumit de cum mă oglindesc în ochii partenerului, când nu mă mai încarc cu efervescență (iar bunătățile astea psihologice nu vin tot timpul și nu vin ușor), e foarte tentant să mă uit în altă parte. Și e interesant cum de fiecare dată se găsește un binevoitor în afara relației, o vecină, un coleg, cineva care e acolo să-ți amintească ce om minunat ești tu și cum ai merita tu mai mult. Dacă relația oficială mai este și într-un moment vulnerabil, după ceartă, după un deces în familie, după nașterea unui copil, dezastrul e asigurat. Și ne vine ușor să ne justificăm infidelitatea arătând cu degetul la partener.
- Oare trădarea chiar are legătură cu cel lângă care trăiești ?
- Sigur că nu. Trădarea are în primul rând legătură cu noi înșine. Când nu funcționează lucrurile într-o relație, oamenii au două gânduri automate: "Nu sunt în relația potrivită. » sau « Nu sunt cu persoana potrivită ». Nimeni nu se întreabă: « Băi, ce e cu mine? » E profund greșit să-i pui în cârcă partenerului datoria de a te face să te simți tu bine. Marcel Proust spunea : "De iubire nu e responsabilă cealaltă persoană, ci imaginația mea. » Tot cam așa și în adulter, de vină nu e partenerul, ci fantasma pe care o am, a partenerului ideal, care nicăieri nu-și găsește mai bine locul ca într-o infidelitate. Cu amantul sau amanta nu ai niciodată probleme, nu ai discuții despre bani, socri sau copii, amantul și amanta sunt mereu disponibili, mereu îndrăgostiți, nu sforăie, nu te văd în zilele tale proaste, cu ei te pui în cea mai bună lumină, cu ei nu trăiești zi de zi, trăiești doar în vacanțe, în situații excepționale.
Pe partea lor iarba e mai verde, când de fapt ea e mai verde acolo unde o uzi.
- Exact. Infidelitatea ține și de neputința noastră de a trăi cu ce avem, ține de nevoia noastră de a fantasma continuu. Dovadă sunt toate acele relații de infidelitate minunate, pasionale, care, când ajung să se oficializeze, se transformă în banale relații pline de probleme, și ciclul infidelității se repornește. Ba uneori suntem tentați să ne întoarcem la foștii parteneri, pe care acum îi trecem pe poziția de amanți.
- Înșelăm pentru că ne plictisim de cum suntem văzuți. Dar mai putem să ne păstrăm privirea proaspătă, să-l vedem pe celălalt ca pe cineva mereu nou, după ani și ani de conviețuire?
- Dacă te păstrezi conectat la celălalt în permanență, n-ai cum să nu vezi că se schimbă puțin câte puțin în fiecare zi. Toți o facem. Trist e că de cele mai multe ori, dintr-o nevoie de stabilitate și siguranță, refuzăm inconștient să-l vedem pe celălalt în întregul lui. Ne inhibăm unii pe alții, ca adevărul să nu ne destabilizeze. Un bărbat nesigur pe el va prefera să-și dezerotizeze soția, să o vadă ca pe o mamă bună și cuminte, timp în care își consumă pasiunile erotice în altă parte. Deși poate și ea și-ar dori să fie văzută ca femeie, fiindcă nutrește nenumărate fantezii. Pe care poate a încercat să le mărturisească partenerului, dar s-a simțit de fiecare dată rejectată, până când a ajuns să se închidă în ea. Paradoxul e că același bărbat se va scuza că înșală spunând că acasă nu are viața sexuală pe care și-ar dori-o. Dar experiența mea de terapeut mi-a dovedit că de multe ori oamenii de fapt nu-și doresc acasă anumite lucruri, cum ar fi spiritul de aventură, provocarea, instabilitatea, care fac deliciul infidelităților. Nu le doresc pentru că nu le fac față. Acasă vor liniște și previzibilitate, de frică îl reduc pe celălalt la ceva controlabil, dar în felul ăsta își refuză și o viață erotică împlinită.
« Relația de cuplu e o punere în scenă a relațiilor din copilărie »
- Cum se rezolvă acest paradox? Am putea împăca în aceeași relație siguranța cu nevoia de adrenalină?
- Soluția e să comunici și să iei constant pulsul jumătății tale, să împărtășești cu ea durerile, satisfacțiile, reușitele, vulnerabilitățile. Să păstrezi intimitatea și conexiunea. Așa cum în fiecare seară pui telefonul la încărcat, tot așa trebuie să ai grijă să-ți încarci și relația de cuplu. Asta înseamnă să fii disponibil pentru celălalt, să-i fii sufletește alături, să știe că se poate baza pe tine, să se simtă înțeles, acceptat și liber să-ți mărturisească dorințele și fanteziile. Dacă relația se umple de reproșuri, de minciuni, de mizerii, îmi va fi teamă să-mi mai deschid sufletul. Și fiindcă nu vreau să-mi trăiesc durerea singur, mă voi uita în afara relației la cineva dispus să mă asculte. Infidelitatea nu începe niciodată în pat.
- Paradoxul e că cel mai adesea ne e mai ușor să fim noi înșine în afara relației, chiar dacă cel de acasă nu ne judecă deloc. De ce ne e mai ușor să ne arătăm așa cum suntem cu amanta/amantul decât cu partenerul de cuplu?
- Pentru că ne e rușine, ne e teamă că vom fi judecați și că partenerii nu ne-ar accepta o asemenea latură. Explicația de profunzime e însă alta. Relația de cuplu e o punere în scenă a relațiilor din copilărie și felul în care te-ai raportat la părinții tăi devine felul în care te raportezi la partenerul de cuplu. Proiectăm asupra partenerului nostru tot ceea ce am trăit cu părinții noștri și uneori nu îndrăznim să îi confruntăm, pentru că e ca și cum ne-am confrunta părinții. Dacă părinții nu au încurajat o anumită latură a mea sau dacă eu nu le-am arătat-o, nici partenerului nu i-o voi arăta.
- Cu alte cuvinte, premisele dragostei se pun și ele tot în copilărie ?
- Absolut. Până și de persoanele de care ne îndrăgostim ne îndrăgostim pentru că inconștientul nostru vrea ca noi să ne vindecăm și să creștem. Într-o formă sau alta, ești atras de persoanele care te fac să te simți fix așa cum te-au făcut să te simți persoanele care te-au crescut. Nicio atracție nu e întâmplătoare și fiecare relație poate fi, în felul ei, vindecătoare. Noi ne îndrăgostim de oameni care sunt lezați exact la fel cum am fost și noi lezați psihologic, doar că oamenii respectivi au învățat să-și gestioneze durerea într-o manieră diametral opusă. Mecanismele lor de supraviețuire sunt diferite. Asta se întâmplă pentru că avem nevoie fiecare să învățăm unul de la altul cum se depășește această rană. La început, lucrurile astea ne atrag inconștient, ne dau sentimentul că suntem frați de suferință, că-l cunoaștem și-l înțelegem pe celălalt. E ca și cum el are o aripă și eu am o aripă și împreună putem zbura. Doar că după o perioadă îmi dau seama că eu poate nu vreau să zbor exact acum când vrei tu. Dacă vrei s-o faci, scoate-ți cealaltă aripă. Nu mai vrem să fim cârja celuilalt și îl forțăm pe celălalt să se descurce singur. Și așa apare durerea, că celălalt se simte neînțeles, dar de fapt acolo începe transformarea și creșterea. Când aparent îl trădezi rămânând la sol, îi transmiți și « Hai să nu mai fim infirmi, hai să ne vindecăm, hai să învățăm să zburăm ! »
Soneria care ne trezește la viață
- Se spune că cine înșală o dată înșală și a doua oară. Așa e?
- Nu neapărat. Dar cine s-a născut într-o familie în care unul din părinți a înșelat va fi foarte tentat să înșele. Nu pentru că s-ar moșteni genetic, ci pentru că a « învățat » că așa se rezolvă anumite probleme, că asta e soluția în situații critice. De aceea în terapie mă uit mai degrabă la cât de importantă e loialitatea pentru persoana respectivă, la maturitatea ei psihologică, la un anume nivel de înțelepciune. Cine își înșală partenerii de afaceri va face asta și în cuplu, cine își trădează prietenii prin comportamente neortodoxe, își va trăda și partenerul.
- Se mai poate repara un cuplu după o infidelitate?
- Din fericire, da. Infidelitatea poate fi precum clopotele unei înmormântări sau precum o sonerie care ne trezește la viață. Multe cupluri după ce s-au întâlnit cu o infidelitate aleg să meargă în terapie. Dar e foarte multă muncă și e nevoie de voință de ambele părți. Pentru a repara infidelitatea, e nevoie să reconstruim încrederea. Dacă la început ne dăm încrederea ușor, după o infidelitate, ea trebuie câștigată. Cel rănit trebuie să-și mărturisească toată suferința, iar cel necredincios va trebui să aibă curajul să vadă și să simtă toată durerea pe care a produs-o, să asculte fără să contrazică, fără să minimalizeze, fără să găsească justificări sau explicații. Dar și să-și mărturisească, la rândul lui, nevoile fără rușine, fie ele emoționale sau sexuale. Așa cum cel rănit, la rândul lui, trebuie să aibă capacitatea de a ierta și de a-și asuma, ulterior, responsabilitatea pentru felul în care și el a contribuit indirect la criza relației. Fără acești pași, vindecarea e imposibilă. Celălalt nu va putea avea din nou încredere în mine până nu vede pe chipul meu un regret sincer, autentic, nu jucat, până nu înțelege că mă doare și pe mine că am distrus această relație. Din păcate, de cele mai multe ori cel care a călcat strâmb n-are curajul să privească în ochi daunele. E inconfortabil să privești și să accepți că ai produs un dezastru. Ar vrea să se repare, dar fără să-și asume mizeria produsă, din imaturitate și egoism. Evitarea e o strategie foarte la îndemână, care însă nu duce decât la eșec.
- Sunt cupluri care rezistă infidelității, altele care se destramă. Ce anume face diferența?
- Felul în care procesezi momentul crizei e esențial. Repararea ține de cât de mult ești dispus să te întorci înapoi în timp și să analizezi parcursul infidelității ca să înțelegi care a fost momentul în care te-ai pierdut de celălalt. Ce ai primit din afara relației? Ce ți-a lipsit la cel de lângă tine? Ce nu ai oferit tu? Uneori, ca să faci curățenie trebuie să-ți pui mănușile și cizmele de cauciuc și să intri în noroi. Dar trebuie mai ales să ai răbdare. Vindecarea nu se produce într-o zi și nici iertarea nu se acordă într-o oră. Poate dura o lună, șase luni sau doi ani. Îmi amintesc de un caz în care ea a fost înșelată în primul an după ce s-a născut copilașul lor. Când ea a reușit să pună în cuvinte cât de mult a durut-o că el avusese cu altă femeie o experiență sexuală pe care ei nu o avuseseră niciodată, cât de umilită s-a simțit și în același timp cât de vinovată că nu-i oferise ea lui asta, el a început să plângă. Și s-a produs vindecarea.
« Oamenii nu prea știu să se despartă »
- Cu alte cuvinte, cheia e să poți spune ce ai pe suflet și să fii cu adevărat auzit...
- Da, pentru că suferința nu se vindecă, dacă nu e pusă în cuvinte, dacă nu ne permitem să fim vulnerabili, să ne întâlnim cu acea durere. E nevoie de curaj, dar curajul, paradoxal, nu vine înainte de a face ceva, vine în timp ce facem acel ceva. Să nu uităm că cel care trădează e și el om și adesea el mai are sentimente față de partenerul lui, iar infidelitatea îl ajută să și le redescopere. Fără vorbire, nu se poate repara nimic. Însă e foarte important să ne spunem nemulțumirile la persoana întâi singular, să încercăm să nu facem acuzații. E un moment delicat în care fiecare se simte foarte vulnerabil. Punerea în cuvinte a vulnerabilităților implică riscuri, dar ne și apropie, crește încrederea și intimitatea. Când traversezi împreună o suferință, ești mult mai aproape de omul ăla. După ce furtuna va trece, vei avea o bază care n-are nimic de-a face cu îndrăgostirea de la început (care e munte de nisip), va fi ciment adevărat. Și mai târziu relația va deveni cu adevărat un adăpost.
- Cum îți poți da seama dacă o relație mai merită sau nu reparată, după o trădare?
- Uneori, o infidelitate arată că relația e disfuncțională. Alteori, e doar o criză sau spune ceva despre o problemă pe care o avem noi cu noi. Nu există un răspuns universal. Un lucru e însă cert : nu merită să rămâi într-o relație nici pentru că vrea mama, nici pentru că o să te condamne familia sau prietenii, nici pentru copii. Singurul motiv este pentru că asta îți dorești. Uneori, îi ajut pe cei care vin la mine întrebându-i: "Îți poți imagina viața fără ea sau el? » Dacă ai deja o imagine a viitorului fără respectivul, înseamnă că ai doar nevoie să faci doliul relației. Dacă răspunsul e « Indiferent ce a fost, aș vrea să îmbătrânesc cu el, simt că omul ăsta e foarte important pentru mine, încă îl iubesc, avem o istorie care ne leagă etc. », atunci cu siguranță merită reparat.
- Până la urmă, decât să-ți amintești în fiecare zi că ai fost trădat, nu mai bine tai răul de la rădăcină?
- De ieșit dintr-o relație e foarte ușor în zilele noastre, însă foarte puțini sunt cei care știu să o facă sănătos. Oamenii nu prea știu să se despartă. De aceea eu le propun tuturor să nu ia decizii la cald. Întâi lucrăm pe situația de criză, pe motivele care au dus la infidelitate, să vedem ce a simțit fiecare, ce-și dorește fiecare, ce nevoi nu sunt satisfăcute, ce s-a schimbat în fiecare. Dacă nu procesezi toate emoțiile negative, te privezi și de posibilitatea de a te vindeca și de a crește. Abia după ce parcurgem împreună toți pașii, poți decide să rămâi să repari sau să îți iei rămas bun. Cei care ies brutal dintr-o relație își fac un deserviciu în primul rând lor, pentru că acea rană neprocesată îi va bântui o viață întreagă. Îi va împiedica să se îndrăgostească din nou și îi va împinge spre tot felul de relații de pansament. Vor rămâne cu fricile, cu nesiguranțele, nu-și vor mai acorda luxul de a se reîndrăgosti și de a redeveni dependenți de alt om. Cei care nu știu să scrie finalul unei iubiri sunt cei care după un an, doi, se reîndrăgostesc mental de fostul sau fosta, care redevin persoana perfectă, persoana ideală. O relație neîncheiată ne va trage mereu și mereu înapoi.
« Nu e bine să uităm infidelitatea »
- Și totuși, o trădare nu se uită prea ușor. Dacă decizi să mergi mai departe, cum faci să o ștergi din amintire?
- Sunt mulți oameni care vin și-mi spun în terapie : « Gaspar, dar nu pot uita ce s-a întâmplat ! » Nu putem și nici nu e bine să uităm vreodată infidelitatea. Dacă o uităm, ne așezăm din nou confortabil în rolurile noastre și nu ne mai îngrijim să evităm tentațiile. E foarte bine că nu poți uita, dar poți ierta.
- Ce înseamnă cu adevărat să ierți ? Din vârful buzelor iertarea e ușor de dat..
- E o întrebare pe care mi-am pus-o eu însumi când am fost înșelat. Și răspunsul pe care l-am găsit e că a ierta înseamnă să accepți că celălalt este imperfect, pentru că toți suntem imperfecți. Să accepți că celălalt e doar un om care a făcut ce a putut și ce a știut în momentul ăla, că așa a încercat el să supraviețuiască unei relații care nu mergea bine. Dacă eu nu accept că tu ai greșit înseamnă că nu-mi accept nici mie greșelile cu adevărat, indiferent ce spun la nivel declarativ.
- Spui că ai fost tu însuți înșelat. E mai ușor să faci față dezamăgirii și durerii când ești de meserie psiholog ?
Din contră, am simțit în plus și rușinea că eu, ca terapeut de cuplu, nu am putut să previn așa ceva, n-am reușit să fiu vigilent. Dar în relația de cuplu nu sunt terapeut, sunt și eu la fel de vulnerabil ca toți ceilalți. Faptul că uneori am o viață mai grea mă ajută să fiu un terapeut bun, dar faptul că am niște informații în plus nu mă salvează neapărat de la o viață grea. (râde) Pentru mine, infidelitatea a fost o experiență foarte dureroasă pentru că a fost prima oară în viața mea când m-am străduit cu adevărat ca o relație să funcționeze bine. Am dat în relația aia tot ce am știut și când mi-am dat seama că nici așa nu am fost suficient de bun pentru ea, a fost cumplit. O durere, o arsură înfiorătoare. N-am reușit să salvăm relația, dar, analizându-mă, am înțeles că nu ne îndrăgostim niciodată întâmplător. Inconștientul nostru scanează dinainte persoana din fața noastră și poate anticipa și posibilele riscuri și pericole la care ne expunem. Le alegem inconștient fiindcă sunt exact lucrurile de care ne temem cel mai mult, care ne dor cel mai tare. Știm ce nu ne trebuie, dar ne ducem ca fluturele la bec exact acolo unde celălalt va deschide rana cea mai adâncă, în speranța că de data asta o vom vindeca. Oricât am îngropa în noi rănile vechi din copilărie, ele își cer dreptul la lumină, ne împing de la spate, fără să ne dăm seama, până când reușim să le vindecăm.
« La baza relațiilor sănătoase nu e perfecțiunea, ci disponibilitatea de a repara și de a construi. »
- Ai destulă experiență cu cupluri care au decis să repare. Cum se văd lucrurile, după ce furtuna a trecut? Mai poți lipi cioburile sau devine totul un aranjament călduț?
- Studiile arată că 70% din cuplurile care se confruntă cu o infidelitate își pot salva iubirea cu ajutor de specialitate, dacă merg la terapie de cuplu. Eu nu îi vindec pe oameni, eu ii ajut să vindece relația de cuplu, pentru că relația e vindecătoare la rândul ei. Sigur, după o infidelitate, relația nu va mai fi niciodată la fel, dar asta nu înseamnă că nu ar putea fi mai bună decât a fost. Până la urmă, și într-o relație stabilă de zece ani se pierd fiorii. Dacă în cele mai multe iubiri, fiindcă sunt imature, spunem « Te iubesc, pentru că am nevoie de tine », cei care s-au întâlnit cu gustul amar al infidelității au în schimb șansa să ajungă la iubirea matură, în care spunem « Am nevoie de tine, pentru că te iubesc. Te-am cunoscut cu adevărat, nu proiectez imagini ideale asupra ta, știu exact cine ești și te aleg în fiecare zi conștient, pentru că viața mea alături de tine are mai mult sens. » Îmi plac asiaticii care spun că cele mai valoroase vase nu sunt cele abia făcute, ci cele care s-au spart și au fost lipite cu aur. E o metaforă pe care o folosesc adesea când vine vorba de relația de cuplu. Dorința de perfecțiune e boala secolului nostru. Suntem într-un consumerism permanent, cum s-a stricat ceva, îl dăm deoparte în căutarea a ceva mai bun. Dar nimic nu e mai valoros ca ceva care a fost transformat, alchimizat, reconstruit. La baza relațiilor sănătoase nu e perfecțiunea, nici lipsa de greșeală, ci disponibilitatea celor doi de a repara și de a construi.
- După o infidelitate, gelozia își scoate și ea colții. Cum să faci față bănuielilor permanente, gândului că celălalt continuă să ducă o viață dublă?
- Gelozia nu e neapărat o consecință a infidelității, de multe ori e chiar cauza ei. Ca să nu mai zic că am întâlnit mulți oameni geloși care erau ei înșiși infideli. Gelozia în sine e o emoție sănătoasă, nu ne putem vindeca de ea, cum nu ne putem vindeca de frică. Dar putem învăța să o gestionăm, în așa fel încât să nu ne copleșească. Important e să înțelegi că nu celălalt e de vină că ești tu gelos, ci că gelozia e ceva din tine. Gelozia e umbra iubirii, spunea un scriitor. Și eu cred asta. Ea apare atunci când simți că pierzi ceva ce ai avut, când în mod real sau imaginar pierdem statutul de persoană specială. Ea poate fi distructivă, dacă devenim control freak, dacă începem să verificăm în permanență telefoanele și mailurile celuilalt. Poate pe moment intensitatea geloziei scade, fiindcă ni se pare că suntem în control, dar pe termen lung gelozia se agravează și devine patologică, fiindcă niciodată nu vom putea controla totul la nesfârșit. Dar gelozia poate fi și constructivă, dacă alegi să-i mărturisești sincer partenerului ceea ce simți, să-i arăți calm, fără reproșuri, vulnerabilitățile pe care le ai. Oamenii se tem să pună în cuvinte ceea ce simt, pentru că se gândesc că se vor face de rușine și atunci preferă să atace sau să scormonească pe ascuns după confirmări. Dar dacă partenerul e atacat, el nu poate rămâne zen, va intra și el în defensivă. Or, experiența mi-a arătat că, dacă ai curajul să-ți mărturisești vulnerabilitățile, șansele cele mai mari sunt ca celălalt să empatizeze cu tine, să-ți răspundă cu multă căldură și iubire. Cu furia nu poți empatiza, dar cu suferința celuilalt, da. Sigur, dacă îi mărturisești partenerului ce simți, ce suferință ai și vezi că în mod repetat nu ai o reacție de la el, că nu-și deschide inima și nu-și dorește o relație bazată pe intimitate, înseamnă că bați la o ușă închisă, deci mai bine renunți.
- Și în final o întrebare pentru cei mai norocoși, care n-au cunoscut trădarea. Ne putem feri de ea ? Ne putem apăra relația de capcanele infidelității ?
- Am întrebat-o odată pe soția unui celebru terapeut din străinătate, căsătorit de 30 de ani: « Tu nu te-ai plictisit niciodată de el? Nu ți-a zburat chiar niciodată mintea la altcineva ? » Și mi-a răspuns: „Ba da, au existat tentații, însă am ales să vorbesc cu partenerul meu despre asta.” În cuplurile funcționale, când apare un al treilea care ar putea să le distragă atenția, partenerii vorbesc. Ei mărturisesc cu delicatețe că sunt vulnerabili, că au nevoie de un pic mai multă atenție. Procedând așa, au grijă și de încrederea pe care o aduc în relație. Din păcate, majoritatea oamenilor au un repertoriu de cuvinte foarte redus când vine vorba de infidelitate: « Dacă te-am prins, ești mort ! Să nu zici că nu ți-am spus. » Și s-a încheiat discuția, tema devine tabu. Însă vorbind despre infidelitate în familia în care ne-am născut, în jurul nostru, încercând să vedem ce ar însemna ea pentru noi, care sunt limitele pentru fiecare, lucrurile devin mai nuanțate. Ca să nu mai zic că, aduse la lumină, mărturisite, aceste tentații își pierd încărcătura de mister pe care o dă interdicția. Sunt mai puțin atrăgătoare și nu le mai dăm curs.
Reproduceri după desene de FELIX AFTENE