Nemaiauzita poveste a lui HARALD MEDBOE, norvegianul cu inimă de român

Sunteţi bucureştean?

Cu siguranţă că l-aţi zărit cândva. Un străin excentric, bântuind pe străzile din centrul oraşului, c-o pălărie cu boruri largi şi un veşnic costum în dungi, uitân­du-se fascinat la clădirile vechi sau la fiece om ex­presiv care-i iese în cale. E fotograf şi nu se despar­te nici­când de aparatul său Nikon cu care a devenit celebru în Nor­vegia, realizând chiar poza de pe co­perta cărţii primului mi­nistru scandinav. Îl vezi încon­jurat de tineri la câte o terasă, mereu zâmbitor şi jovial, în­trebând într-o engleză cu ac­cent ciudat tot felul de detalii despre România. Harald Med­boe are în Bucureşti mai mulţi prieteni ade­văraţi decât mi-aş putea eu închipui c-o să am vreodată. Ştie să comunice, să cu­cerească din câteva cuvinte. A venit aici acum 17 ani, cu poza unui strămoş în buzu­narul sacoului. Şi cu marea speranţă de-a-şi găsi înaintaşii, despre care auzise că sunt români. N-a fost uşor. Ca şi cum ai căuta acul într-un car cu fân. Complet singur într-o ţară necunoscută, fără să cunoască pe nimeni. O fabuloasă poveste de dragoste dintre un norvegian şi o pa­trie în care, la aproape 70 de ani, se simte în sfârşit fericit.

"De copil am simţit că sunt altfel decât restul norvegienilor"

- Domnule Harald Medboe, sunt, efectiv, uluit de încăpăţânarea cu care, vreme de 17 ani, aţi întrebat, aproape "din om în om", fiecare român pe care l-aţi întâlnit, încercând să vă găsiţi ră­dăcinile. Când aţi aflat că aveţi ori­gini româneşti?

- Târziu. E o poveste foarte stranie, totul. Pot spu­ne că am o supradoză de sânge românesc în mine deşi, matematic, sunt doar pe un sfert român. De copil am simţit ceva înăuntrul meu, că sunt "altfel" decât restul norvegienilor. Nu ştiu cum, undeva aici! (arată spre inimă). Evident că încă din copilărie am fost mirat de nu­mele de fată al mamei mele: Elisabeta Rioşianu. Ştiam doar că bunicul meu, Petru, s-a născut într-o ţară îndepărtată din estul Europei. Că a fost împuşcat în stradă de fas­cişti, cu 10 ani înainte să mă nasc eu; că unchiul meu Barbu a fost ucis şi el de comunişti (o sinuci­dere înscenată). El rămăsese singura legă­tură a familiei cu ţara aceea "violentă". Mama voia mult să-l aducă în Norvegia pe acest frate al ei, dar n-a reuşit. Aceste morţi au îndurerat-o foarte mult, au traumatizat-o efectiv. De aceea s-a hotărât să tra­gă cortina peste trecutul ei şi nu ne-a povestit prea multe despre România nici mie, nici celor trei surori ale mele. Se vedea că o întrista foarte tare subiectul ăsta. Refuza să îşi amintească. Cam atât am ştiut.

Bunicul din tablou

- Din câte ştiu, mama a apucat să cunoas­că puţin România, a fost singura dintre fraţi care s-a născut aici...

- Da, mama s-a născut în Bucureşti, în anul 1911, dar n-a rămas decât până pe la vreo 10 ani, când a plecat în Franţa şi apoi în Norvegia. Auzeam discuţii prin casă între mama şi tatăl meu, norve­gian. Deşi îndurerată din cauza celor ucişi, era totuşi nostalgică după pământurile natale. Odată mi-a vorbit despre bunicul. Zicea că a fost un «bo­iar» (nobil) al Bucureştiului, un intelectual şi om de onoare. Nu ne-a învăţat româneşte. Mi-a rămas doar cuvântul ăsta: «boiar»... Şi o fotografie mare, din living, cu Petru Rioşianu. Singura amintire a buni­cului meu. Purta mustaţă mare, redingotă, părea învăluit de ceaţă în tablou. Mă uitam la el mereu şi simţeam cum ceva mă atrage, mă leagă de acel băr­bat. Eu m-am născut pe 26 ianuarie, ziua în care s-a născut şi Ceauşescu (râde). În anul 1949, comu­nis­mul intrase deja în România. Am copilărit într-un apartament mare şi frumos din centrul Oslo-ului, nu-mi lipsea nimic. Totodată, mă simţeam un "ciu­dat" între ceilalţi tineri de vârsta mea. De copil am avut mereu senzaţia asta, că nu sunt 100% nor­ve­gian. Nu m-am integrat nici în sistemul lor de învă­ţământ, nici în societate. Norvegienii de azi mi se par provinciali şi reci. Poate şi fiindcă văd soarele prea puţin. Târziu, spre adolescenţă, am aflat că mama a ţinut să-şi facă luna de miere în România, în anul 1938. Tatăl meu, Odd, era jurnalist în Nor­vegia, a scris în acea călătorie câteva articole foarte laudative despre România. A mărturisit că e uimit de gradul de civilizaţie al ţării. Erau fericiţi, şi-ar fi dorit să se întoarcă. Apoi, după un an, a venit moar­tea bunicului. Apoi războiul. Şi totul s-a schimbat.

Norvegia din Maramureş

- Aşadar, de la naşterea dumnea­voas­tră, s-a scurs o jumătate de veac în care nimeni din familie n-a putut afla ceva despre bunicul român...

- Da, nici măcar mama nu ştia prea multe. Nu bănuiam câte lucruri incredibile aveam să aflu mai târziu despre strămoşii mei. Viaţa a mers înainte, am devenit foto­graf, am călătorit prin toată lumea, din Ame­rica până-n India, am văzut locuri uimi­toare. Dar mereu parcă am simţit aşa, că ceva îmi lipseşte, că încă nu mi-am găsit locul meu. Am trăit printre băştinaşi din ţări îndepărtate, în comunităţi hippie, prin anii '70, dar am intrat şi în anturaje destul de periculoase, luat de valurile tinereţii, fiind­că doream să fac fotografii inedite, care aveau succes la public. Am avut o viaţă zbu­ciumată, supravegheat de o legislaţie rigidă, mereu cu dorinţa de a mă afirma, de a dovedi celor din jur "cine sunt eu". Su­fle­tul îmi era neîmplinit, intrasem ca într-un fel de carusel din care nu mai puteam scăpa, mereu pe drumuri, în căutarea de alte ex­perienţe. Şi, într-o zi, am avut o revelaţie: singura vindecare e să mă întorc la rădăcini, mi-am spus! Am plecat a doua zi, pe 17 mai 2001. Am lăsat totul, nu m-am mai uitat în urmă. Am simţit că e singura cale de însă­nătoşire. Şi aşa a fost. România mi-a vinde­cat tristeţea şi mi-a deschis inima.

- Aţi simţit asta concret, "fizic", chiar din primele zile după ce aţi ajuns?

- Da! Prima oară am nimerit la Cluj şi apoi direct în Maramureş. O experienţă in­cre­dibilă! Treceam pe lângă bisericile ace­lea vechi, din lemn, urcate pe dealuri, şi am încremenit văzând cât de mult seamănă cu ale noastre, din Norvegia. Aceeaşi arhitec­tură, aceleaşi turle înalte, aceeaşi comparti­mentare a interiorului - navă, cor şi ab­sidă -, aceleaşi îmbinări fără niciun cui, în cozi de rândunică. Asta, deşi istoria şi religia lor sunt diferite. Treceam prin sate, prin peisajele acelea "celtice", de munte, şi-mi ziceam mereu: "Wow! Oh my God, parcă sunt acasă..." La Bog­dan Vodă am rămas mai mult, în prima călătorie. Pe urmă am revenit în Maramureş c-un specialist în arhitectură tradiţională, prietenul meu, Eirik Gram Franc, care mi-a confirmat bănuielile: există o mulţime de asemănări ale bisericilor de lemn din Norvegia şi România. Nu e numai asta. Casele tra­diţionale din lemn, obiectele vechi, motivele sculp­turilor de pe porţi, pasiunea localnicilor pentru viaţa simplă, aproape de pământ şi natură. Dacă te uiţi la un muzeu al satului norvegian şi la cel din Bucu­reşti, zici iarăşi: "Wow!". Câte asemănări erau acum 100-200 de ani... România tradiţională arată ca Norvegia până ce noi am dat de petrol. Asta a schimbat totul.

Un strămoş de la 1603!

- Cunoşteaţi pe cineva aici, aveaţi vreun contact când aţi ajuns în România, vreo idee de unde să începeţi căutările?

- Nimic. Aveam în buzunarul hainei o poză cu bunicul meu şi câteva vechi frânturi de corespon­den­ţă ale mamei, cu România. Chiar nu cunoşteam pe nimeni, fiindcă mă hotărâsem brusc să plec. Abia mai târziu am realizat ce naiv şi inconştient fuse­sem... Nu ştiam deloc limba, nu mai aveam aici nicio rudă. Am mers la Bucureşti, fiindcă ştiam că acolo ar fi trăit bunicul meu. Mi-am făcut ceva prie­teni, dar nimeni nu ştia unde să mă îndrume. La ce arhive? La ce cimitir?... Ca fotograf, între timp, am început să fiu fascinat de cultura rromilor din Ro­mânia - eu, nordic, nu mai întâlnisem vreodată ase­menea chipuri, asemenea temperamente. Încă nu în­cepuse emigraţia cerşetorilor rromi spre Norve­gia. M-am integrat în comunităţile ţigăneşti, am trăit în şatre, în medii destul de periculoase, luni de zile, printre gabori şi afacerile lor ilegale. Am dor­mit în patul lor, am mân­cat cu mâna îm­pre­ună cu ei, din aceeaşi farfurie. De trei ori am fost bă­tut şi jefuit, mi-a fost furat aparatul foto în Braşov, cu toată mun­ca mea în el. Dar asta nu m-a făcut să-i pre­ţuiesc mai puţin. Aşa s-a născut prima mea carte despre ţiganii ro­mâni, care s-a bucurat de un mare succes în Norvegia. Astfel am fă­cut rost de bani pen­tru a reveni. Trăind printre aceşti oameni, am început să văd realitatea ca pe ceva... magic. Toate au început să mi se lege, să se potrivească. Niş­te potriviri efectiv miraculoase! De pildă, în 2002, un amic de-al meu norvegian a fost dat dis­pă­rut în România. Părinţii lui au angajat un fel de "ghid", care cunoştea bine ţara, ca să afle dacă mă­car mai trăieşte. Acest ghid se numea Laurian Băr­buică. M-au rugat pe mine să-l însoţesc prin Româ­nia, ca să le găsim fiul. Pe drum, m-am împrietenit cu acest Laurian. Până la urmă, am descoperit că norvegianul meu se îndrăgostise de o ţigancă şi a murit în casa ei din Sighet, de atac de cord. Case closed. După ce am lă­murit această poveste tristă, ghidul meu m-a invitat acasă la el. Locuia tocmai în... Craiova. În cealaltă parte a ţării. Ceva mi-a zis să mă duc. Devenisem prieteni, oricum n-aveam altceva mai bun de făcut. Abia la Craiova i-am spus mai mul­te despre mine, de ce am venit în România. La care el a exclamat: "Rioşianu?! Stai aşa!...". Ştia că această familie a fost unul din cele mai vechi neamuri boiereşti ale Ol­te­niei. A pus mâna pe telefon şi a sunat un prieten. A doua zi, eram în drum spre Strâmba-Jiu, o mânăstire istorică, din vremea lui Mihai Vitea­zul. Am intrat în arhivele mânăstirii, am vorbit cu stareţa de atunci, Mă­lina Gligor. Astfel am aflat că stră­moşul meu, Stoi­chiţă Rioşianu, a fost chiar ctitorul acestei mânăs­tiri, în anul 1603. Am găsit toţi urmaşii lui boieri, ar­borele genealogic al familiei mele, până la buni­cul Petru. Totul numai datorită întâlnirii cu un om. Acest "Lauri" - cum îi zic apropiaţii - care îmi e şi azi foarte bun prieten. Ziceţi, nu e ăsta un miracol?

- Deci, până la această întâlnire absolut în­tâmplătoare, habar n-aveaţi că familia dvs. ar avea vreo legătură cu Craiova?

- Absolut deloc! A fost efectiv destinul. Mai mult, l-am văzut pe strămoşul meu, Stoichiţă Rio­şianu, pictat pe zidul interior al bisericii. Există şi azi o frescă votivă, neschimbată tocmai din anul 1603! Privin­du-mi strămoşul, am simţit o mare emoţie. Am fost atins în inte­riorul meu de ceva ce nu trăi­sem niciodată. Aveam deja 53 de ani, mama mea murise. Mi-am sunat surorile cu lacrimi în ochi. Pe urmă am mai stat de vorbă cu călugăriţele, am aflat de la ele şi dintr-un document din anul 1905, întreaga poveste a acestui ctitor. În anul 1598, "boiarul" Stoichiţă Rioşianu a visat trei nopţi la rând acelaşi vis. I s-a arătat Dumnezeu, zi­cându-i: "Construieşte-mi o mânăstire lângă râu, sub o tufă de corn, acolo unde a născut o lupoaică...". Şi-a trimis slugile să caute pe malurile râului Strîmbu, dacă există un asemenea loc. Şi chiar l-au găsit, lupoaica cu puii născuţi chiar în noaptea aia! Boierul a început să ridice mânăstire mare, fără să se gândească la cheltuieli. Când n-a mai avut bani, fiind vistiernic, a furat din averea personală a dom­nitorului Radu Şerban. Acesta a aflat şi a trimis şase soldaţi ca să îl ucidă şi să dea foc mânăstirii. După ce au văzut focul, solda­ţii au avut aşa... o sen­za­ţie de sfinţenie. L-au stins. Au întrebat unde e Rioşianu. Boierul a ve­nit, ei i-au spus că au po­runcă de la Vodă să-l aducă la Craiova pentru a fi spânzurat. Stoichiţă le-a zis că şi el a avut po­runcă de la Dumnezeu să facă mânăstirea asta. În­tâmplarea a făcut că toc­mai murise o slugă, un rob ţigan, ce semăna la tră­sături cu boierul. Sol­daţii i-au tăiat capul şi l-au dus la Banul Cra­io­vei, zicând că l-au omorât pe Rioşianu. Aşa a scă­pat. Imediat după aceea, i s-a alăturat lui Mihai Vi­teazul şi a sfârşit ca ambasador al marelui voie­vod, undeva în apusul Europei. De aici a început familia noastră.

Dosarul bunicului

- Cum aţi reuşit să refaceţi întregul puzzle al acestui faimos arbore genealogic, până aproape de zilele noastre?

- În ani de zile, din om în om. Din întâlniri cu zecile de prieteni pe care mi i-am făcut aici. Orice amănunt auzit mi-a fost de ajutor. În România e destul de greu să intri în arhive, în cele ale Secu­rităţii, mai ales. Dar să vedeţi cum a fost: alt mira­col! Pe 8 aprilie 2015, seara, eram la Muzeul Ţăra­nului, de Ziua Rromilor. Încercam să găsesc un taxi să plec acasă şi nu venea niciunul. Abia târziu am văzut o maşină că se apropie. Din ea încerca să se dea jos un om masiv, aproape paralizat. L-am ajutat să coboare, am vorbit puţin cu el în engleză. Şi am avut imediat un bun, foarte bun contact de comu­nicare. Am hotărât să nu mai plec nici eu cu taxiul şi i-am zis că-ar fi bine să bem o bere împreună, pe terasa muzeului. Pe om îl chema Marian. M-a invi­tat acasă la el, am stat până târziu, în noapte. Acolo i-am spus povestea mea. Şi acest Marian mi-a spus că ar cunoaşte pe cineva la CNSAS. Am devenit atât de buni prieteni încât, în doar câteva zile, am primit întregul dosar - 63 de pagini! - al bunicului meu. Incredibil! Nu reuşisem asta în 14 ani de când eram în România! La nici un an după ce mi-a adus dosarul de la Securitate, acest om a murit. Am plâns, pentru prietenul meu Marian...

- Ce aţi aflat din dosar?

- Marian îmi traducea din el, rând de rând, şi îl ascultam încremenit: bunicul Rioşianu fusese el însuşi legionar, la început. Unul din marii condu­cători intelectuali ai Gărzii de Fier. Şeful grupării "Athénèe Palace", cel mai de elită "cuib" legionar al Bucureştiului. Având studii de economie politică în Germania, era renumit om de afaceri şi director al unor societăţi bucureştene. Prieten apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu, bunicul era, citez: "omul special care făcea legătura între Căpitan şi Weber, trimisul special al lui Hitler în România". A fost dedicat Gărzii, a finanţat-o cu ajutorul unor miniştri şi mari magnaţi ai epocii pe care îi cunoştea. Asta, până când Căpitanul a fost ucis şi Legiunea a deve­nit fascistă şi antisemită. "Am fost şi voi rămâne regalist!", a zis ferm bunicul, în faţa foştilor cama­razi. L-au ucis în 22 septembrie 1939. Nimeni n-a ştiut până azi unde a fost îngropat. Asta ar fi poves­tea pe scurt. Dar cele 63 de pagini sunt o parte ne­ştiută de istorie a României. Acest bunic al meu făcea parte din cercurile politice cele mai înalte ale regatului. Sunt date, informaţii, fapte. Aflăm multe despre rege, Căpitan, despre Tătă­răs­cu şi alţi miniştri, despre rebeliunea legionară. Am fost mândru de acest înaintaş al meu, c-a rămas vertical până la capăt. Aşa au fost timpurile, atunci. Dar cu siguranţă, acest om şi-a iubit ţara.

"Pe de-a-ntregul român. Pe de-a-ntregul eu însumi"

- Mai ţineţi minte câte călătorii aţi făcut până acum în România?

- Ooo, nu. Chiar nu. Zeci şi zeci. Doar de atunci, din 2015, am venit de peste zece ori. Nu mă pot sătura. Ţara asta îţi dă dependenţă. E vie, te îndră­gosteşti de ea. Pot spune că viaţa mea a fost împărţită clar între un "înainte" şi "după" 17 mai 2001. Ziua venirii mele aici, care efectiv mi-a schimbat sufletul. Anul acesta am lansat primul număr al revistei "Sukar", o publicaţie dedicată sprijinirii şi promovării rromilor de aici. În curând îmi voi lansa o a doua carte, nu despre ţigani, ci despre toate că­lătoriile mele în România. Pe urmele mele au venit aici şi alţi norvegieni. Unii dintre ei revin, îmi spun că sunt fascinaţi de România. Am ce face. Să des­co­păr cât mai mult această ţară, ca pe o femeie iu­bită, la care mereu ai ceva de descoperit. Am a­proa­pe 70 de ani şi sunt, în sfârşit, fericit. Pe de-a-ntre­gul român. Pe de-a-ntregul eu însumi.