Cu siguranță că l-ați zărit cândva. Un străin excentric, bântuind pe străzile din centrul orașului, c-o pălărie cu boruri largi și un veșnic costum în dungi, uitându-se fascinat la clădirile vechi sau la fiece om expresiv care-i iese în cale. E fotograf și nu se desparte nicicând de aparatul său Nikon cu care a devenit celebru în Norvegia, realizând chiar poza de pe coperta cărții primului ministru scandinav. Îl vezi înconjurat de tineri la câte o terasă, mereu zâmbitor și jovial, întrebând într-o engleză cu accent ciudat tot felul de detalii despre România. Harald Medboe are în București mai mulți prieteni adevărați decât mi-aș putea eu închipui c-o să am vreodată. Știe să comunice, să cucerească din câteva cuvinte. A venit aici acum 17 ani, cu poza unui strămoș în buzunarul sacoului. Și cu marea speranță de-a-și găsi înaintașii, despre care auzise că sunt români. N-a fost ușor. Ca și cum ai căuta acul într-un car cu fân. Complet singur într-o țară necunoscută, fără să cunoască pe nimeni. O fabuloasă poveste de dragoste dintre un norvegian și o patrie în care, la aproape 70 de ani, se simte în sfârșit fericit.
"De copil am simțit că sunt altfel decât restul norvegienilor"
- Domnule Harald Medboe, sunt, efectiv, uluit de încăpățânarea cu care, vreme de 17 ani, ați întrebat, aproape "din om în om", fiecare român pe care l-ați întâlnit, încercând să vă găsiți rădăcinile. Când ați aflat că aveți origini românești?
- Târziu. E o poveste foarte stranie, totul. Pot spune că am o supradoză de sânge românesc în mine deși, matematic, sunt doar pe un sfert român. De copil am simțit ceva înăuntrul meu, că sunt "altfel" decât restul norvegienilor. Nu știu cum, undeva aici! (arată spre inimă). Evident că încă din copilărie am fost mirat de numele de fată al mamei mele: Elisabeta Rioșianu. Știam doar că bunicul meu, Petru, s-a născut într-o țară îndepărtată din estul Europei. Că a fost împușcat în stradă de fasciști, cu 10 ani înainte să mă nasc eu; că unchiul meu Barbu a fost ucis și el de comuniști (o sinucidere înscenată). El rămăsese singura legătură a familiei cu țara aceea "violentă". Mama voia mult să-l aducă în Norvegia pe acest frate al ei, dar n-a reușit. Aceste morți au îndurerat-o foarte mult, au traumatizat-o efectiv. De aceea s-a hotărât să tragă cortina peste trecutul ei și nu ne-a povestit prea multe despre România nici mie, nici celor trei surori ale mele. Se vedea că o întrista foarte tare subiectul ăsta. Refuza să își amintească. Cam atât am știut.
Bunicul din tablou
- Din câte știu, mama a apucat să cunoască puțin România, a fost singura dintre frați care s-a născut aici...
- Da, mama s-a născut în București, în anul 1911, dar n-a rămas decât până pe la vreo 10 ani, când a plecat în Franța și apoi în Norvegia. Auzeam discuții prin casă între mama și tatăl meu, norvegian. Deși îndurerată din cauza celor uciși, era totuși nostalgică după pământurile natale. Odată mi-a vorbit despre bunicul. Zicea că a fost un «boiar» (nobil) al Bucureștiului, un intelectual și om de onoare. Nu ne-a învățat românește. Mi-a rămas doar cuvântul ăsta: «boiar»... Și o fotografie mare, din living, cu Petru Rioșianu. Singura amintire a bunicului meu. Purta mustață mare, redingotă, părea învăluit de ceață în tablou. Mă uitam la el mereu și simțeam cum ceva mă atrage, mă leagă de acel bărbat. Eu m-am născut pe 26 ianuarie, ziua în care s-a născut și Ceaușescu (râde). În anul 1949, comunismul intrase deja în România. Am copilărit într-un apartament mare și frumos din centrul Oslo-ului, nu-mi lipsea nimic. Totodată, mă simțeam un "ciudat" între ceilalți tineri de vârsta mea. De copil am avut mereu senzația asta, că nu sunt 100% norvegian. Nu m-am integrat nici în sistemul lor de învățământ, nici în societate. Norvegienii de azi mi se par provinciali și reci. Poate și fiindcă văd soarele prea puțin. Târziu, spre adolescență, am aflat că mama a ținut să-și facă luna de miere în România, în anul 1938. Tatăl meu, Odd, era jurnalist în Norvegia, a scris în acea călătorie câteva articole foarte laudative despre România. A mărturisit că e uimit de gradul de civilizație al țării. Erau fericiți, și-ar fi dorit să se întoarcă. Apoi, după un an, a venit moartea bunicului. Apoi războiul. Și totul s-a schimbat.
Norvegia din Maramureș
- Așadar, de la nașterea dumneavoastră, s-a scurs o jumătate de veac în care nimeni din familie n-a putut afla ceva despre bunicul român...
- Da, nici măcar mama nu știa prea multe. Nu bănuiam câte lucruri incredibile aveam să aflu mai târziu despre strămoșii mei. Viața a mers înainte, am devenit fotograf, am călătorit prin toată lumea, din America până-n India, am văzut locuri uimitoare. Dar mereu parcă am simțit așa, că ceva îmi lipsește, că încă nu mi-am găsit locul meu. Am trăit printre băștinași din țări îndepărtate, în comunități hippie, prin anii '70, dar am intrat și în anturaje destul de periculoase, luat de valurile tinereții, fiindcă doream să fac fotografii inedite, care aveau succes la public. Am avut o viață zbuciumată, supravegheat de o legislație rigidă, mereu cu dorința de a mă afirma, de a dovedi celor din jur "cine sunt eu". Sufletul îmi era neîmplinit, intrasem ca într-un fel de carusel din care nu mai puteam scăpa, mereu pe drumuri, în căutarea de alte experiențe. Și, într-o zi, am avut o revelație: singura vindecare e să mă întorc la rădăcini, mi-am spus! Am plecat a doua zi, pe 17 mai 2001. Am lăsat totul, nu m-am mai uitat în urmă. Am simțit că e singura cale de însănătoșire. Și așa a fost. România mi-a vindecat tristețea și mi-a deschis inima.
- Ați simțit asta concret, "fizic", chiar din primele zile după ce ați ajuns?
- Da! Prima oară am nimerit la Cluj și apoi direct în Maramureș. O experiență incredibilă! Treceam pe lângă bisericile acelea vechi, din lemn, urcate pe dealuri, și am încremenit văzând cât de mult seamănă cu ale noastre, din Norvegia. Aceeași arhitectură, aceleași turle înalte, aceeași compartimentare a interiorului - navă, cor și absidă -, aceleași îmbinări fără niciun cui, în cozi de rândunică. Asta, deși istoria și religia lor sunt diferite. Treceam prin sate, prin peisajele acelea "celtice", de munte, și-mi ziceam mereu: "Wow! Oh my God, parcă sunt acasă..." La Bogdan Vodă am rămas mai mult, în prima călătorie. Pe urmă am revenit în Maramureș c-un specialist în arhitectură tradițională, prietenul meu, Eirik Gram Franc, care mi-a confirmat bănuielile: există o mulțime de asemănări ale bisericilor de lemn din Norvegia și România. Nu e numai asta. Casele tradiționale din lemn, obiectele vechi, motivele sculpturilor de pe porți, pasiunea localnicilor pentru viața simplă, aproape de pământ și natură. Dacă te uiți la un muzeu al satului norvegian și la cel din București, zici iarăși: "Wow!". Câte asemănări erau acum 100-200 de ani... România tradițională arată ca Norvegia până ce noi am dat de petrol. Asta a schimbat totul.
Un strămoș de la 1603!
- Cunoșteați pe cineva aici, aveați vreun contact când ați ajuns în România, vreo idee de unde să începeți căutările?
- Nimic. Aveam în buzunarul hainei o poză cu bunicul meu și câteva vechi frânturi de corespondență ale mamei, cu România. Chiar nu cunoșteam pe nimeni, fiindcă mă hotărâsem brusc să plec. Abia mai târziu am realizat ce naiv și inconștient fusesem... Nu știam deloc limba, nu mai aveam aici nicio rudă. Am mers la București, fiindcă știam că acolo ar fi trăit bunicul meu. Mi-am făcut ceva prieteni, dar nimeni nu știa unde să mă îndrume. La ce arhive? La ce cimitir?... Ca fotograf, între timp, am început să fiu fascinat de cultura rromilor din România - eu, nordic, nu mai întâlnisem vreodată asemenea chipuri, asemenea temperamente. Încă nu începuse emigrația cerșetorilor rromi spre Norvegia. M-am integrat în comunitățile țigănești, am trăit în șatre, în medii destul de periculoase, luni de zile, printre gabori și afacerile lor ilegale. Am dormit în patul lor, am mâncat cu mâna împreună cu ei, din aceeași farfurie. De trei ori am fost bătut și jefuit, mi-a fost furat aparatul foto în Brașov, cu toată munca mea în el. Dar asta nu m-a făcut să-i prețuiesc mai puțin. Așa s-a născut prima mea carte despre țiganii români, care s-a bucurat de un mare succes în Norvegia. Astfel am făcut rost de bani pentru a reveni. Trăind printre acești oameni, am început să văd realitatea ca pe ceva... magic. Toate au început să mi se lege, să se potrivească. Niște potriviri efectiv miraculoase! De pildă, în 2002, un amic de-al meu norvegian a fost dat dispărut în România. Părinții lui au angajat un fel de "ghid", care cunoștea bine țara, ca să afle dacă măcar mai trăiește. Acest ghid se numea Laurian Bărbuică. M-au rugat pe mine să-l însoțesc prin România, ca să le găsim fiul. Pe drum, m-am împrietenit cu acest Laurian. Până la urmă, am descoperit că norvegianul meu se îndrăgostise de o țigancă și a murit în casa ei din Sighet, de atac de cord. Case closed. După ce am lămurit această poveste tristă, ghidul meu m-a invitat acasă la el. Locuia tocmai în... Craiova. În cealaltă parte a țării. Ceva mi-a zis să mă duc. Devenisem prieteni, oricum n-aveam altceva mai bun de făcut. Abia la Craiova i-am spus mai multe despre mine, de ce am venit în România. La care el a exclamat: "Rioșianu?! Stai așa!...". Știa că această familie a fost unul din cele mai vechi neamuri boierești ale Olteniei. A pus mâna pe telefon și a sunat un prieten. A doua zi, eram în drum spre Strâmba-Jiu, o mânăstire istorică, din vremea lui Mihai Viteazul. Am intrat în arhivele mânăstirii, am vorbit cu stareța de atunci, Mălina Gligor. Astfel am aflat că strămoșul meu, Stoichiță Rioșianu, a fost chiar ctitorul acestei mânăstiri, în anul 1603. Am găsit toți urmașii lui boieri, arborele genealogic al familiei mele, până la bunicul Petru. Totul numai datorită întâlnirii cu un om. Acest "Lauri" - cum îi zic apropiații - care îmi e și azi foarte bun prieten. Ziceți, nu e ăsta un miracol?
- Deci, până la această întâlnire absolut întâmplătoare, habar n-aveați că familia dvs. ar avea vreo legătură cu Craiova?
- Absolut deloc! A fost efectiv destinul. Mai mult, l-am văzut pe strămoșul meu, Stoichiță Rioșianu, pictat pe zidul interior al bisericii. Există și azi o frescă votivă, neschimbată tocmai din anul 1603! Privindu-mi strămoșul, am simțit o mare emoție. Am fost atins în interiorul meu de ceva ce nu trăisem niciodată. Aveam deja 53 de ani, mama mea murise. Mi-am sunat surorile cu lacrimi în ochi. Pe urmă am mai stat de vorbă cu călugărițele, am aflat de la ele și dintr-un document din anul 1905, întreaga poveste a acestui ctitor. În anul 1598, "boiarul" Stoichiță Rioșianu a visat trei nopți la rând același vis. I s-a arătat Dumnezeu, zicându-i: "Construiește-mi o mânăstire lângă râu, sub o tufă de corn, acolo unde a născut o lupoaică...". Și-a trimis slugile să caute pe malurile râului Strîmbu, dacă există un asemenea loc. Și chiar l-au găsit, lupoaica cu puii născuți chiar în noaptea aia! Boierul a început să ridice mânăstire mare, fără să se gândească la cheltuieli. Când n-a mai avut bani, fiind vistiernic, a furat din averea personală a domnitorului Radu Șerban. Acesta a aflat și a trimis șase soldați ca să îl ucidă și să dea foc mânăstirii. După ce au văzut focul, soldații au avut așa... o senzație de sfințenie. L-au stins. Au întrebat unde e Rioșianu. Boierul a venit, ei i-au spus că au poruncă de la Vodă să-l aducă la Craiova pentru a fi spânzurat. Stoichiță le-a zis că și el a avut poruncă de la Dumnezeu să facă mânăstirea asta. Întâmplarea a făcut că tocmai murise o slugă, un rob țigan, ce semăna la trăsături cu boierul. Soldații i-au tăiat capul și l-au dus la Banul Craiovei, zicând că l-au omorât pe Rioșianu. Așa a scăpat. Imediat după aceea, i s-a alăturat lui Mihai Viteazul și a sfârșit ca ambasador al marelui voievod, undeva în apusul Europei. De aici a început familia noastră.
Dosarul bunicului
- Cum ați reușit să refaceți întregul puzzle al acestui faimos arbore genealogic, până aproape de zilele noastre?
- În ani de zile, din om în om. Din întâlniri cu zecile de prieteni pe care mi i-am făcut aici. Orice amănunt auzit mi-a fost de ajutor. În România e destul de greu să intri în arhive, în cele ale Securității, mai ales. Dar să vedeți cum a fost: alt miracol! Pe 8 aprilie 2015, seara, eram la Muzeul Țăranului, de Ziua Rromilor. Încercam să găsesc un taxi să plec acasă și nu venea niciunul. Abia târziu am văzut o mașină că se apropie. Din ea încerca să se dea jos un om masiv, aproape paralizat. L-am ajutat să coboare, am vorbit puțin cu el în engleză. Și am avut imediat un bun, foarte bun contact de comunicare. Am hotărât să nu mai plec nici eu cu taxiul și i-am zis că-ar fi bine să bem o bere împreună, pe terasa muzeului. Pe om îl chema Marian. M-a invitat acasă la el, am stat până târziu, în noapte. Acolo i-am spus povestea mea. Și acest Marian mi-a spus că ar cunoaște pe cineva la CNSAS. Am devenit atât de buni prieteni încât, în doar câteva zile, am primit întregul dosar - 63 de pagini! - al bunicului meu. Incredibil! Nu reușisem asta în 14 ani de când eram în România! La nici un an după ce mi-a adus dosarul de la Securitate, acest om a murit. Am plâns, pentru prietenul meu Marian...
- Ce ați aflat din dosar?
- Marian îmi traducea din el, rând de rând, și îl ascultam încremenit: bunicul Rioșianu fusese el însuși legionar, la început. Unul din marii conducători intelectuali ai Gărzii de Fier. Șeful grupării "Athénèe Palace", cel mai de elită "cuib" legionar al Bucureștiului. Având studii de economie politică în Germania, era renumit om de afaceri și director al unor societăți bucureștene. Prieten apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu, bunicul era, citez: "omul special care făcea legătura între Căpitan și Weber, trimisul special al lui Hitler în România". A fost dedicat Gărzii, a finanțat-o cu ajutorul unor miniștri și mari magnați ai epocii pe care îi cunoștea. Asta, până când Căpitanul a fost ucis și Legiunea a devenit fascistă și antisemită. "Am fost și voi rămâne regalist!", a zis ferm bunicul, în fața foștilor camarazi. L-au ucis în 22 septembrie 1939. Nimeni n-a știut până azi unde a fost îngropat. Asta ar fi povestea pe scurt. Dar cele 63 de pagini sunt o parte neștiută de istorie a României. Acest bunic al meu făcea parte din cercurile politice cele mai înalte ale regatului. Sunt date, informații, fapte. Aflăm multe despre rege, Căpitan, despre Tătărăscu și alți miniștri, despre rebeliunea legionară. Am fost mândru de acest înaintaș al meu, c-a rămas vertical până la capăt. Așa au fost timpurile, atunci. Dar cu siguranță, acest om și-a iubit țara.
"Pe de-a-ntregul român. Pe de-a-ntregul eu însumi"
- Mai țineți minte câte călătorii ați făcut până acum în România?
- Ooo, nu. Chiar nu. Zeci și zeci. Doar de atunci, din 2015, am venit de peste zece ori. Nu mă pot sătura. Țara asta îți dă dependență. E vie, te îndrăgostești de ea. Pot spune că viața mea a fost împărțită clar între un "înainte" și "după" 17 mai 2001. Ziua venirii mele aici, care efectiv mi-a schimbat sufletul. Anul acesta am lansat primul număr al revistei "Sukar", o publicație dedicată sprijinirii și promovării rromilor de aici. În curând îmi voi lansa o a doua carte, nu despre țigani, ci despre toate călătoriile mele în România. Pe urmele mele au venit aici și alți norvegieni. Unii dintre ei revin, îmi spun că sunt fascinați de România. Am ce face. Să descopăr cât mai mult această țară, ca pe o femeie iubită, la care mereu ai ceva de descoperit. Am aproape 70 de ani și sunt, în sfârșit, fericit. Pe de-a-ntregul român. Pe de-a-ntregul eu însumi.