- În numărul precedent al revistei aţi vorbit despre cele mai importante cazuri de OZN din lume. În România cum s-a întâmplat? Cât de des am fost vizitaţi de extratereştri?
- Foarte des. Mai des decât ne dăm seama. Primele cazuri din România apar încă din vechime, au fost consemnate în cronici, începând din 1457 şi 1495. Şi letopiseţul lui Grigore Ureche consemnează clar un OZN, pe la 1520: "un sămn mare s-au arătat pe ceriu, c-au strălucit despre miazănoapte ca un chip de om", spune cronicarul. Dar poate cazul cel mai spectaculos i s-a întâmplat lui Mihai Viteazul. În octombrie 1595, pe când domnitorul asedia Târgoviştea ocupată de turci, deasupra taberei a apărut "o mare cometă". A fost un obiect mare şi luminos, văzut de toţi soldaţii. Şi cronicile pomenesc apariţia aceea care a stat pe cer mai bine de o oră. Or, în înregistrările astronomilor nu apare nicio cometă la acea dată. În plus, nicio cometă nu se arată doar într-un singur loc. E clar că a fost un OZN! La trei zile de la apariţia lui, Mihai Viteazul i-a învins pe turci şi i-a alungat din cetate. Dar şi după Mihai Viteazul, cronicile nu vor înceta să consemneze cu înfricoşare apariţii stranii pe cer. Absolut interesant e că OZN-urile apar şi în frescele vechilor biserici. S-au găsit astfel de obiecte bizare pe cerul pictat la Biserica Domnească din Târgovişte, de pildă. Dar ele apar şi în Bucureşti, în frescele bisericii Sf. Spiridon vechi, şi la biserica Bucur. Iar prezenţa lor nu poate fi explicată defel prin canoanele religioase ale picturii. Ciudate figuri de astronauţi şi OZN-uri discoidale apar în multe biserici din ţară. Din Gorj până în Argeş (la mânăstirea Tutana) şi până la Biserica Mânăstirii din Sighişoara. Aşadar, extratereştrii ne-au vizitat sistematic încă din vechime.
- Şi, mai aproape de noi, cum s-au arătat extratereştrii pe cerul României?
- Avem cazuri spectaculoase în 1913, de pildă, dar şi între războaie. Pe urmă, în 1968, a urmat un adevărat val OZN care s-a abătut asupra României. Un caz celebru a fost în pădurea Hoia Baciu din Cluj. Dar şi în Banat a apărut, în 1968, un obiect despre care nu se ştie ce era. A zburat la 30 de kilometri altitudine, s-a învârtit două zile prin zonă şi a fost văzut din zeci de locuri. Eu am mărturii de la Reşiţa. Acolo s-a oprit activitatea în uzină şi au ieşit toţi afară să se uite cu binoclurile.
Jurământul tăcerii
- Sunt cele ale piloţilor, pentru că ele pot fi verificate. Eu ştiu cinci cazuri de piloţi români care au întâlnit OZN-uri. Iată cazul cel mai spectaculos, poate. Este vorba despre un pilot militar din Arad, Mihai Bărbuţiu. Mai trăieşte şi azi, are aproape 90 de ani. A avut patru întâlniri OZN! Pe prima a trăit-o în vara anului 1957, pe aeroportul Caracal-Deveselu. A fost chemat de urgenţă la staţia mobilă de conducere a zborurilor. Tocmai fusese văzută în zonă, pe radare, o ţintă neidentificată: când apărea, când dispărea. De la Craiova, a fost trimis la interceptare un avion de vânătoare. Bărbuţiu putea auzi pilotul spunând că a localizat ţinta, şi după un timp, că a pierdut-o. Apoi s-a întâmplat ceva ireal. Bărbuţiu a văzut venind spre el, dinspre satul Deveselu, un obiect. A crezut că-i un avion inamic înarmat, aşa că s-a ascuns sub staţie, după roţile camionului care adăpostea staţia de zbor. Dar spre surprinderea lui, nu s-a întâmplat nimic. Până când a izbucnit lumina aceea... nefirească şi puternică, ca a unui reflector. Lumina aeroportul circular, pe 100 de metri. Parcă era un proiector de niciunde. După 20 de secunde, Mihai Bărbuţiu a văzut obiectul plecând către est. Următoarea întâlnire OZN i s-a întâmplat 10 ani mai târziu. Atunci a fost un OZN pe care piloţii de pe două avioane de vânătoare l-au putut vedea cu ochiul liber, dar care nu apărea pe radare... După asta, a fost chemat la Bucureşti, unde a semnat un angajament că nu va divulga nimic din ceea ce a văzut.
Următoarele întâlniri au fost mai spectaculoase şi mai dramatice. Una s-a întâmplat tot în 1967. Două avioane MIG-19 făceau un exerciţiu de rutină la mare altitudine. Şi, la un moment dat, pilotul Mihai Bărbuţiu a văzut în faţa lui, la mare distanţă, un obiect zburător. N-a spus nimic. Nu mai voia să fie chemat iar la interogatorii incomode, cum tocmai o păţise. Dar pilotul de pe celălalt aparat n-a mai rezistat: "Şefule, vezi ţinta aia din faţa noastră?". "N-o văd, nu e nimic acolo". Celălat însă insista. "Ce-i acolo? Ce vedeţi?" - au fost întrebaţi de la sol. Şi Bărbuţiu a trebuit să recunoască. Vedea un obiect neidentificat. Numai că radarele de la sol nu-l vedeau. Le apăreau doar cele două avioane. Li s-a cerut piloţilor să forţeze intrusul să aterizeze. Bărbuţiu, fiind păţit, s-a eschivat: "Nu am suficient combustibil!". Atunci i s-a ordonat celuilalt pilot să tragă un foc de avertisment spre OZN!... Niciun efect! Înainte să aterizeze, Bărbuţiu s-a apropiat de obiect, să-l vadă mai bine. "Când m-am apropiat, 10-15 secunde am rămas aproape captiv în conul de umbră aruncat de obiect, de la lumina lunii. Şi în tot acest timp, am simţit o «presiune electrică», aşa cum simţi în preajma unui câmp electric puternic. Aparatele de navigaţie de pe bord mi se învârteau ca nebunele. Am fost la 500 de metri de el.
Pe urmă, în 1971, Mihai Bărbuţiu a întâlnit iar un OZN. O întâlnire care de data aceasta a lăsat urme. Tocmai zbura de la Timişoara, cu un MIG-21, când, la 500 de metri, a intrat într-o zonă cu turbulenţe intense şi nefireşti. Apoi a simţit o lovitură puternică şi a văzut o lumină strălucitoare. A vrut să se catapulteze, dar în mod straniu, avionul răspundea la comenzi, aşa că a decis să continue pilotajul. Problemele au început la aterizare. La sol, îl aşteptau generalul comandant de divizie, ingineri, medici etc. Generalul a observat primul că avionului îi lipsea rezervorul cel mare, suplimentar, de combustibil. Era imposibil să cadă, fără comanda pilotului! Pe urmă, au găsit şi lansatoarele de rachete, îndoite. Şi erau dintr-un aliaj extraordinar de dur. Apoi, rezervorul a fost găsit pe un câmp, neatins. Încă o enigmă neelucidată.
OZN-ul din lacul Vidraru
- Au fost multe. Între cele mai spectaculoase au fost la lacul Vidraru. Cazuri absolut autentice. Totul a început în 1978, când o pereche de îndrăgostiţi întâlneşte pe lacul Vidraru ceva înfricoşător. Era o seară luminoasă de august şi cei doi tocmai se hotărâseră să înnopteze pe munte, lângă baraj. Nu ştiau ce-i aşteaptă. Profesor de istorie, bărbatul a mărturisit următoarele:
"Pe la 11 noaptea, am văzut amândoi cum dintr-odată s-a ridicat din lac un disc uriaş! Avea 30-40 de metri şi eram foarte aproape de el, aşa că l-am văzut bine de tot. Părea o pălărie uriaşă de metal, cu ferestre luminate în verde. Nu scotea niciun zgomot cum plutea aşa, lin, prin aer. De groază, ochii ne ieşiseră din orbite. Credeam că vine spre noi. O vreme aşa a şi părut, căci discul uriaş s-a ridicat drept în sus şi mai avea puţin ca să ajungă până la locul nostru. Dar apoi s-a înclinat şi a ţâşnit spre cer cu o viteză incredibilă. În câteva secunde, era doar un punct mic pe cer. Atunci ne-am uitat iar spre lac: făcea valuri mari, ca ale unei mări în furtună, valuri ce se izbeau cu vuiet de maluri".
Spectaculoasele OZN-uri de la Vidraru au continuat să apară. În toamna lui 1996, un jandarm care făcea de pază la baraj a văzut ceva care l-a uluit, şi pe el, şi pe noi. Era cam 6 dimineaţa. Jandarmul tocmai se uitase la ceas, pentru că aştepta schimbul de gardă. Fără să vrea, s-a uitat spre cer. Era foarte senin, fără nori, dar stelele abia se vedeau. Deodată, văzu o stea cu mult mai strălucitoare decât celelalte. Părea să coboare de pe boltă. S-a oprit un timp. Apoi "steaua" s-a apropiat încet de locul de pândă al jandarmului. Devenea tot mai strălucitoare şi mai strălucitoare. După câteva secunde, tânărul jandarm a văzut că steaua care coborâse pe Pământ era un disc. "Ăsta-i un OZN. Ce mă fac dacă vine spre mine?" - şi-a zis şi părul i se făcuse măciucă. OZN-ul s-a oprit deasupra lacului, a coborât uşurel şi s-a scufundat în apă. N-avea cum să se înşele, era la vreo 800 de metri de el. În urma lui, de sub apă, lumina a strălucit intens, multă vreme... Doi ani mai târziu, mai mulţi oameni au mai fost implicaţi într-o altă experienţă şocantă. Era într-o seară de noiembrie 1998, şi doi jurnalişti din Piteşti plecaseră spre baraj. Târziu, în noapte, maşina li s-a oprit. Aparent, fără motiv. Pe urmă i-a prins şi o rafală de ploaie. Picase ca din senin şi ea, după vremea frumoasă. Pe urmă, în lumina farurilor, au zărit doi ciobani cu turme de oi. Câinii lor lătrau înnebuniţi şi urlau la cer, iar ciobanii erau şi ei foarte speriaţi. Când s-au mai liniştit, ciobanii au povestit despre o lumină mare cât casa. O văzuseră cum se ridica la cer din lacul Vidraru, cu zgomot ca de tunet. Imediat, lângă grupul de oameni şi oi s-a mai oprit o maşină. Era o pereche de tineri căsătoriţi din Focşani. Surescitaţi, au povestit cum văzuseră şi ei obiectul uriaş ce strălucea aproape orbitor, cu o lumină verde. Când a ieşit din lac, OZN-ul a stropit totul în jur cu tone de apă, ca o balenă gigantică. Aceea fusese rafala de ploaie stârnită din senin pe şosea. Iată că Universul nu numai că e mai straniu decât ne imaginăm. E chiar mai straniu decât suntem în stare noi să ne imaginăm.
Pomul cu pere de aur
- A fost unul cu totul aparte, în Maramureş. Acolo, OZN-urile şi miturile noastre folclorice s-au îmbinat neaşteptat. Copilul care a trăit acele întâmplări e acum bărbat în toată firea. Dar n-a uitat nimic din ce a trăit. Dorel Bizeu s-a născut în Crăciuneşti, un sat lângă Sighetul Marmaţiei. Când era mic, mergea după apă la un izvor şi trecea pe lângă casa unui bătrân singuratic. Şi nu poate uita ce lucruri nemaiauzite povestea. Spunea, de pildă, că lângă gardul casei sale creşte un pom fermecat, ce făcea pere pitice, care se coceau doar într-o singură zi din an. Apoi a venit vara aceea a lui 1974, când a început totul. Bătrânul murise şi, într-o zi, copilul s-a dus să vadă dacă perele fermecate s-au copt. Şi când a ajuns la pom, a văzut cum în jurul lui stăteau o fetiţă şi şase băieţi. Când s-a apropiat de ei, fetiţa a început să sară de colo-colo şi a devenit rea şi duşmănoasă. Pe urmă, unul dintre băieţii aceia străini a venit la el şi i-a dat o pară din pomul fermecat. Băiatul îi vorbea ciudat... de fapt zumzăia ceva nearticulat; parcă-i şoptea să ia para şi s-o mănânce iute. Dorel a muşcat-o, dar fructul i s-a topit în mână şi s-a făcut apă. Avea gust de portocală cu multă, multă mentă, îşi aminteşte şi azi. Pe urmă, trupul i-a fost cuprins de frisoane şi a simţit o mână rece ce i se pusese pe umăr. Când s-a întors, a văzut o femeie cu părul alb, lucitor ca mătasea. Era o ditamai huidumă, înaltă de 3 metri. Femeia îl scruta sever, şi cum îl privea, Dorel a văzut că faţa i s-a învineţit şi ochii i s-au înroşit de furie. Atunci a înţeles că o avea în faţă chiar pe Fata Pădurii, zâna aceea rea, despre care sătenii povesteau că fură copiii... Mama ielelor, arătarea schimbătoare, uneori nespus de frumoasă, alteori hâdă; care putea stârni codrul, făcând copacii să chiuie şi să plângă. Fata Pădurii coborâse lângă el, aşadar, din poveşti. Copilului însă nu îi era frică acum de ea... Băiatul cel binevoitor îl făcuse să înţeleagă ceva. Îi spusese pe calea gândului, neştiută: "Bine ai făcut că ai mâncat para, altfel, femeia asta, care e mama mea, te-ar fi «asimilat»". Mai târziu, a înţeles că de o altfel de asimilare fusese atunci vorba: poate că l-ar fi răpit şi l-ar fi dus în lumea lor. Şi, pe când mânca para "fermecată", copilul a văzut cum furia se topise de pe chipul Fetei Pădurii. Semăna acum cu un înger, cu ochi verzi şi strălucitori. Era tare frumoasă, iar copiii ciudaţi din jurul ei începuseră să cânte frumos. Cântau, ţine minte bine, ceva despre "plecarea şi venirea din lumină". Şi i-au povestit puiului de moroşan foarte multe. Vorbeau o limbă cu totul străină, pe care el, atunci şi numai atunci, a înţeles-o. I-a întrebat de unde-s. I-au răspuns, vorbind parcă numai în versuri: "Spune-mi cine te-a adus, satul nostru e de sus", iar tu "Du-te pe cărarea ta, în curând ne vei uita, dar la mijlocul vieţii când vei fi, de noi îţi vei aminti". După care au dispărut toţi... Întâlnirea de la pomul fermecat i-a rămas adânc în suflet. Şi azi, după atâţia ani, tot îi pare rău că nu l-au luat atunci cu ei. Căci se simţise ca-n rai: totul în jurul lor era armonie şi bucurie. Zece ani după prima lui întâlnire cu Fata Pădurii, copilul a colindat fără odihnă dealurile şi pădurile. Spera să o întâlnească, să afle unde-i satul acela al lor. În peregrinările lui, a mai văzut-o şi auzit-o cântând. Odată, lângă un lac, era aproape s-o ajungă din urmă pe Fata Pădurii. Dar ea a zburat cu o viteză supraomenească. Doar mama lui îi spunea: "Te poartă Fata Pădurii, băiete!". Târziu a înţeles: "Ei nu erau de-ai oamenilor".
Ipoteze şi explicaţii
- Marii maeştri OZN - atât Jacques Fabrice Vallée (astrofizician, doctor în informatică şi guru în OZN-uri), cât şi Josef Allen Hynek - spun că nu e vorba doar despre nave cu extratereştri. Ar fi prea simplu. În anii '60, Jacques Fabrice Vallée a scris două cărţi, care au schimbat profund viziunea asupra OZN-urilor. El a integrat apariţiile OZN într-o viziune mult mai largă şi surprinzătoare, care demonstrează că apariţiile Fecioarei Maria şi OZN-urile au multe similarităţi. Sunt fenomene care se petrec similar în ambele cazuri. Vallée a cercetat foarte multe apariţii ale Fecioarei Maria ca să îşi demonstreze teza. Chiar şi în România avem vreo zece astfel de apariţii sacre, care verifică ceea ce spune el. Dar la noi apare numai Dumnezeu, Dumnezeu văzut ca un Moş cu barbă. Pe când, în lumea catolică, se arată numai Sfânta Fecioară. Extrem de interesant că în India, în schimb, apariţiile sacre iau forma lui Vishnu şi Shiva. Tocmai aici pare a fi cheia care duce către o anume clarificare. Ce spune Jacques Vallée? Că toate aceste apariţii sunt un fenomen peren, şi nu o nebunie a secolului 20, cum par a fi OZN-urile. Iar acest fenomen, toate aceste apariţii şi manifestări au dat naştere tuturor religiilor! Dar şi mitologiei, folclorului cu pitici şi cu iele. Toate sunt un singur tot.
- Cum s-a ajuns la această viziune generalizatoare, revoluţionară?
- A pornit şi de la observaţii. De exemplu, cei care susţin că au fost răpiţi de extratereştri au mărturisit că acele răpiri au fost jumătate în trup, jumătate în spirit. Aşa cum erau şi extratereştrii cu care au venit în contact. Cineva chiar a desenat cum arăta cel care a răpit-o. Semăna cu un înger. Iar asta s-a repetat. Ades, dintr-un OZN apare cineva care seamănă cu un înger. Aşa cum s-a întâmplat şi cu băiatul din Maramureş care a întâlnit-o pe Fata Pădurii coborând dintr-un OZN. Aşadar, toate par a se lega: religia, folclorul, mitologia şi întâmplările OZN. Sunt una şi aceeaşi veche poveste a umanităţii. Aici e marea provocare.
- Are vreun nume, vreo explicaţie acest fenomen atotcuprinzător?
- Marii specialişti ai lumii în OZN nu i-au dat niciun nume. Eu însă am o ipoteză: cred că e vorba de hipercivilizaţii. Asta sunt extratereştrii: civilizaţii care ne-au depăşit cu miliarde de ani. Ei au închis Pământul ca pe un fel de creşă şi ne urmăresc, ne lasă să vadă ce facem. Ne urmăresc şi tac.
- Trebuie să ne fie frică sau să ne bucurăm că extratereştrii sunt aici?
- Nu trebuie nici să ne fie frică, nici să ne bucurăm. Distanţa de la ei la noi este ca de la noi la furnici. Aşa că nu vor intra niciodată în dialog direct cu noi, cum nu avem ce dialoga noi cu furnicile. Dar nici nu ne vor transfera tehnologiile lor. O dată, pentru că ei ştiu că orice tehnologie ne-ar da, noi o vom folosi în războaie. Or, ei au tehnologii cu care uşor am putea să aruncăm Pământul în aer. În al doilea rând, eu socot că extratereştrii nu vor să ne distrugă prin aculturaţie. E ca şi cum ai construi un supermarket într-un trib din Papua Noua Guinee; tot ce e valoros în acea mică comunitate va muri. Fără ca băştinaşii să evolueze. Dar motivul principal pentru care ei ne veghează în tăcere este că şi noi suntem o potenţială viitoare hipercivilizaţie. Cândva, vom ajunge şi noi acolo, departe.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
