Arhidiacon Ionuţ Mavrichi - "După zeci de ani de persecuţii religioase, Biserica Ortodoxă a înflorit"

Părintele Arhidiacon Ionuţ Mavrichi (35 de ani) are dublă specializare: Sociologie şi Teo­logie, cu un doctorat strălucit la Dur­ham University din Marea Britanie. Slujitor la Cate­drala Sfântul Spiridon Nou din Bucureşti, sfin­ţia sa este şi consilier patriarhal, cercetător ştiin­ţific la Academia Română şi profesor la Facultatea de Teo­logie. Având în vedere acest profil biografic com­plex, i-am propus să ofe­rim cititorilor noştri o viziu­ne de ansamblu asu­pra Bisericii Ortodoxe Ro­­mâne (B.O.R.) şi, im­pli­cit, a vieţii religioase de la noi.

- Părinte Arhidiacon, în România, bisericile sunt pli­ne în fiecare du­minică. Sun­tem ţara în care credinţa e neclintită şi în care există cele mai multe mănăstiri şi cei mai mulţi monahi (după Rusia). O efervescenţă re­­ligi­oasă de necrezut, în condi­ţiile în care so­cietatea de azi pare tot mai departe de Dum­ne­zeu. Care sunt explica­ţiile acestei aplecări spre credinţă a românilor?

- Renumiţi sociologi ai religiei afirmă că este eronat postulatul după care o societate va fi cu atât mai puţin religioasă, cu cât va fi mai modernă. Si­gur că faptul religios su­feră şi azi, ca mereu în istorie, anumite schimbări, în modul său de mani­festare. De exemplu, în satele noastre nu mai gă­sim viaţa spirituală de altădată, pentru că sunt tot mai depopulate. În schimb, la oraş este o trăire a credin­ţei mult mai intensă. Pe de altă parte, la oraş paro­hiile nu mai sunt neapărat al­cătuite din credin­cioşii dintr-o anume zonă urbană, strict delimitată, ca la sat, ci din aceia care se simt atraşi de ceva anu­me la o biserică sau la un preot: cântările co­rului, talentul de predicator, proiectele sociale care se fac pe lângă parohie şi aşa mai de­par­te. Şi nu e rău, pentru că în acest fel Biserica răspunde adec­vat nevoilor credinciosului simplu. Poate că asta face şi ca bisericile să fie arhipline. Statele Unite sunt exemplul cel mai flagrant că secu­larizarea nu dizol­vă religiosul. Deşi este cea mai secularizată ţară din lume, acolo credinţa se menţine la un nivel la fel de ridicat şi intens, ca în islamism, în Iran. Şi-atunci, unii gânditori au spus că pluralismul religios, garantat de Constituţia ame­ricană, face ca religia să fie îmbrăţişată de atâţia oa­meni. Dar pentru Europa de Est, această explicaţie nu stă în picioare, ea nu justifică revirimentul extraordinar al religiilor majo­ritare din ţările fos­tului Bloc comunist. După zeci de ani de persecuţii religioa­se, Biserica Ortodoxă a înflorit. Cum se ex­plică? Sigur că există diferenţe majore între Biseri­cile Ortodoxe locale, dar, în general, Ortodoxia a re­năs­cut în acest spaţiu. Sunt Biserici care au fost mar­cate mai drastic de expe­rienţa comunistă, unde oamenii nu s-au mai botezat, unde monahismul a dispărut - ca în Bulgaria, de exem­plu, unde mai sunt doar câteva zeci de călu­gări... Acolo, Ortodo­xia nu are forţa din România, dar este într-o ten­dinţă de creştere. Aşadar, o expli­caţie sociologică încă e aşteptată. Avem însă ex­pli­caţia teologică: Dumne­zeu a rânduit aşa, vă­zând că ne dorim asta.

- Se ştie că atunci când încerci să impui ceva cu forţa, rişti să determini un efect advers. Eşecul secularismului a fost pricinuit, cumva, chiar de agresivitatea fenomenului?

- Posibil, dar nici teoria cetăţii asediate nu poate fi benefică pastoral pe termen lung. Dacă singura ta ancorare în practica religioasă este o temere difu­ză că eşti ata­cat, că identitatea ţi-e pusă în pericol, nu vei rezista prea mult. Din punct de ve­dere pas­toral, înţeleg că e facil să invoci un pericol, pentru a ţine credincioşii uniţi şi fideli. Însă nu-ţi poţi creiona o identitate şi nici evolua spiritual doar sub imperiul fricii. Trebuie să ajungem să înţelegem care este natura misiunii noastre, pentru o lume aşa cum este ea, nu aşa cum ne-am dori să fie.

"Foamea de sens îi aduce pe mulţi la Dumnezeu"

- Tinerii de azi s-au născut în libertate şi, drept urmare, nu caută în viaţa religioasă o cale de evadare dintr-o realitate insuporta­bilă. Pot avea acces la bu­nuri, servicii şi relaţii la un click distanţă pe internet. În aceste condiţii, ce anume îi face să-l caute pe Dumnezeu şi să-şi do­reas­că să trăiască într-un mod virtuos?

- Acelaşi lucru care a de­terminat Imperiul Ro­man să se convertească la creştinism. Un imperiu uriaş, în care exis­ta bunăstare, o ofertă cul­tu­rală şi religioasă foarte bo­gată, care avea o forţă politică şi militară de neînvins, a fost sedus de o religie pro­ve­nind dintr-o margi­ne a sa şi care adu­cea o învă­ţătură nu doar nouă, ci şi în răspărul celor­lalte. Cum? Ţine, desi­gur, de miracol. Însă pu­tem explica şi altfel. Ce­va le lipsea, totuşi, cetă­ţe­­nilor acestui imperiu: sensul vieţii! Asta se în­tâmplă şi acum. Lumea de azi se prezintă ca fiind suficientă sieşi. Există teoria unui progres teh­nologic infinit, care ne creează iluzia nemuririi în lumea aceasta: vom su­­pravieţui, fie clonaţi, fie crio­genaţi, fie fă­când trans­plant de organe, pe­riodic... A­ceastă pro­mi­siu­ne încear­că să înlocuiască aspiraţia omului spre viaţa veşnică, sufletească. De asemenea, trăim cu ideea binelui neli­mitat, ca şi cum am putea con­su­ma fără raţiune, igno­rând faptul că supraabun­denţa de la noi ţine într-o să­răcie lucie o altă parte din lu­me, o idee care vorbeşte despre raiul de pe pă­mânt, pentru a uita de Ra­iul ce­resc. Aceste idei fac par­te dintr-o naraţiune care, încer­când să mar­gi­na­lizeze sau să elimine religia din cetate, văduvesc lu­mea de sens. O lume care îţi pune totul la dis­po­ziţie, dar nu-ţi oferă sensul, motivul adânc pen­tru care să fii fericit (căci toate plăcerile şi iz­bân­zile la care ai acces în această lume sunt finite, şi ca timp, şi ca posibilităţi), o astfel de lume îşi pier­de puterea de seduc­ţie. În concluzie, cred că ti­ne­rii, ca­re sunt mai căutători decât oamenii maturi sau cei mai în vârstă, au şansa să-l descopere pe Dum­ne­zeu tocmai din această nevoie insaţiabilă de sens.

"Sunt foarte optimist cu privire la viitor. Dumnezeu iese mereu biruitor"

- Ce declic interior se produce, bunăoară, în­tr-un tânăr intelectual cu o formaţie de cercetă­tor, ca sfinţia voastră, ca să se hotărască să urme­ze Teologia, să ia calea preoţiei asumându-şi res­ponsabilităţi pe care, în general, bărbaţii tineri le resping sau le amână?

- Cred că în viaţa oricărui om, inclusiv a unuia pasionat de cercetare ştiinţifică, se produce, mai devreme sau mai târziu, un salt al credinţei. Şi se întâmplă lucrul acesta atunci când capeţi conştiinţa faptului că împlinirea nu vine din acumularea de bunuri sau de experienţe la limită, ci din înţele­ge­rea rostului vieţii... Or, această înţelegere este im­posi­bilă în absenţa lui Dumnezeu. Omul trebuie să trea­că prin anumite etape de maturizare. Unde­va, în el, scânteia divină aşteaptă să fie redescoperită. În fiecare există dorul după Dumnezeu, chiar dacă nu şi-l manifestă. Tinerii de azi pot apărea mai su­perfi­ciali, dar asta numai pentru că ei se confruntă cu is­pite mult mai mari decât generaţiile preceden­te. Noi nu am avut pornografie la un click distanţă atunci când am crescut. Noi nu am avut atâta bunăstare, câtă te poate ameţi. Şi, deci, nu-i putem judeca. Cei care suntem părinţi vedem cât de greu este să for­măm caracterul unui copil, a­tunci când sfatul nostru bun este concurat de atât de multe ispite şi atât de multe dis­tracţii - în sensul etimologic al cuvântului. Sunt însă foarte opti­mist cu privire la viitor. Dum­nezeu iese mereu biruitor!

"Criticile la adresa Bisericii arată că ea contează. Rău ar fi să fie ignorată"

- Trăim o epocă în care exis­tă cel mai mare număr de credin­cioşi cu preocupări reale nu doar pentru viaţa duhov­nicească, ci şi pentru dogmă; avem cel mai educat cler din istoria noastră de ortodocşi şi asistăm la cea mai mare den­sitate de eveni­mente cu încărcă­tură religioasă. Pe de altă parte, Biserica noas­tră este somată, din ce în ce mai des, să pără­seas­că Evul Mediu, să se adapteze modernităţii în privinţa normelor ei, să-şi revi­zuiască dis­cursul. Cum vă explicaţi re­pro­şurile ce i se aduc Bisericii?

- Într-adevăr, nu a existat în istoria BOR şi a Orto­doxiei, în general, o perioadă în care să fi fost o alfabetizare religioasă în rândurile po­po­rului la cote atât de înalte. Mai mult, Româ­nia se află într-o mare excepţie, fiind ţara orto­doxă în care s-a tradus cel mai mult şi care are acces la toate cărţile de teo­logie academică şi duhov­nicească din toate timpu­rile şi din toate marile limbi. De asemenea, la noi, de 28 de ani încoa­ce, se organizează mii de confe­rinţe pe teme teologice şi duhovniceşti, cu persona­lităţi ale Bi­sericii din ţară şi din străinătate şi cu partici­pare masivă. În privinţa clerului, situaţia este la fel de îmbucurătoare, căci avem preoţi foarte edu­caţi, deşi întotdeauna e loc de mai bine. În ace­laşi timp, aşa cum spuneţi, Biserica este somată să părăseas­că Evul Mediu, în ceea ce priveşte discur­sul şi etica. Iată, însă, că dacă ne uităm la creştinis­mul occidental, vedem că le-a scăzut numărul de cre­din­cioşi tuturor Bisericilor care au relaxat mesa­jul etic şi au edulcorat discursul. În acelaşi timp, toate comunităţile religioase care au un cod etic strict - şi aici nu mă refer numaidecât la cele creş­tine - cunosc un mare succes. Numeric şi ca dăruire pen­tru credinţă, aceste comunităţi sunt în creştere. Ceea ce demonstrează că omul are nevoie de o con­­stantă. Chiar dacă, în diferite împrejurări, el mai cade sau nu se ridică la nivelul codului etic al reli­gi­ei sale, are nevoie de o înălţime spirituală către care să aspire. Cât despre reproşurile făcute Bise­ricii, ele au fost anticipate de Mântuitorul Hristos: "Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor pri­goni...". Apoi, există o vocaţie a creşti­nis­mului de a fi în răspăr cu lumea, pentru că, la rigoare, noi nu suntem din lumea aceasta. Dacă este să privim din punct de vedere sociologic, atunci când apare cha­risma, apare şi contestarea. Nu există lider charis­matic care să nu fie contestat. Iar Biserica este prin excelenţă charismatică. Bise­rica a fost, este şi va fi criticată. Dar aceasta trebuie să ne determine pe noi, creştinii, să ne îngrijim clipă de clipă ca aceste cri­tici să fie nefondate. Cât nu sunt bazate pe rea­li­tate, nu ne afectează. Dacă sunt întemeiate, sun­tem invi­taţi de către societate să ne îndreptăm. În plus, atunci când societatea ne critică, înseamnă că are aş­teptări de la noi. Biserica este o instituţie care con­tează şi de care se ţine cont. Rău ar fi să fim ignoraţi.

"Biserica este cel mai mare şi puternic sprijin trupesc şi sufletesc al românilor"

- Societatea românească beneficiază, astăzi, de cea mai mare implicare socială a Bisericii. Ţi­ne acest lucru mai mult de iniţiativa particulară a unor preoţi şi parohii sau de un program al insti­tuţiei Bisericii?

- Evanghelia ne arată care sunt criteriile după care câştigăm Împărăţia Cerurilor. Şi aceste crite­rii ţin întotdeauna de celălalt. La Judecată, nu vom fi întrebaţi despre cât de intensă ne-a fost via­ţa spi­ri­tuală, ci dacă am hrănit pe cel flămând, dacă l-am îmbrăcat pe cel gol, dacă l-am vizitat pe cel în­tem­niţat... Prin urmare, celălalt este mă­sura vieţii noas­­tre duhovniceşti. O spune Mântui­torul! De aceea, misiunea socială a Bisericii nu este conjunc­turală şi nu poate fi realizată doar la presiunea so­cietăţii. Biserica a fost preocupată încă de la înce­puturi de a-i ajuta pe membrii ei aflaţi în nevoie.
Acum, desigur, în parte, iniţiativele sociale a­par­­ţin preoţilor, care reuşesc să coaguleze energii loca­le şi să le canalizeze într-un proiect social. Dar exis­tă şi o gândire socială la nivel insti­tu­ţional. În Ro­mâ­nia, după Stat, Biserica este azi cea mai im­por­­tantă organizaţie care prestează servicii sociale. Biserica este actorul nonguvernamental numărul unu în ajutorarea românilor aflaţi în nevoie: copii şi bătrâni, săraci ori bolnavi, femei sau bărbaţi... De asemenea, este cea mai impor­tantă structură aso­­cia­tivă de pe teritoriul ţării noastre, cu "birouri" şi re­prezentanţi în fiecare sat, şi cel mai mare an­gajator din sfera neguver­namentală.

- Totuşi, e bine ca între Marta şi Maria să fie un echilibru, să nu cădem în social, uitând de spi­ritual, nu?

- Desigur, iar acest echilibru este păstrat. Du­hovnicii bătrâni ne-au cam părăsit, e adevărat, şi îi plângem. Dar avem şi duhovnici tineri, care, sunt convins, pot da răspunsurile cele mai bune la pro­blemele credincioşilor. De altfel, chiar revista dvs. publică, periodic, interviuri foarte ziditoare sufle­teşte cu tineri preoţi. Pentru că ei sunt rânduiţi de către Hristos, iar răspunsurile cele mai bune vin de la El, prin ei. Niciun părinte duhovnic nu îşi stabi­leşte ca program de carieră să ajungă un mare duhovnic, ci devine un duhovnic preţuit şi iubit în virtutea vieţii sale duhovniceşti şi a puterii lui Hristos, care îi dă acest dar pentru a le fi de folos celor cărora le slujeşte. Aşa încât, virtuţile unui preot nu sunt motiv de mândrie pentru el, ci prilej de smerenie. Căci el este numai vasul prin care lu­crează Mântuitorul Însuşi.