Selecţia "Formula AS"

* Jérôme Spycket, "Clara Haskil", prefaţă de Herbert von Karajan, traducere de Lidia Dumitru, Elena Ciocoiu şi Adina Cobuz, Ed. Humanitas (tel. 021/311.23.30), 420 p.

Cred că e nedrept ca numele unor campioni în diferite sporturi sau ale unor staruri de cinema cu origine românească să intre în cultura generală a conaţionalilor ca "prilej de mândrie" iar cele ale marilor interpreţi de muzică clasică să fie ignorate în afara cercului restrâns al melomanilor. Chiar dacă, în lipsa educaţiei muzicale în şcoală, excelenţa lor nu poate fi apreciată, măcar numele să ne intre în memorie, îmboldind curiozitatea de a-i as­culta, acum când avem la îndemână pe compu­ter înregistrări, interviuri şi comentarii ce ne pot apro­pia de minunile săvârşite de ei. Pofta vine mân­când. Dintre muzicienii născuţi în România cărora li s-a recunoscut mondial genialitatea, pe lângă Geor­ge Enescu şi Sergiu Celibidache, ar trebui popu­larizate mai mult şi alte personalităţi legen­dare printre cunoscători, între care pianiştii Clara Haskil, Dinu Lipatti sau, dintre contemporani, Radu Lupu. Îmi place să cred că ei pot vrăji pe oricine, căci miracolul marii muzici dă naştere unor emoţii-trăiri incomparabile chiar şi celor care "nu o înţeleg". Clara Haskil (1895-1960) face par­te dintre aceşti magicieni: "Oricât de minunate ar fi orizontul inteligenţei sale, uşurinţa supremă a tehnicii sale şi ansamblul celor mai mari calităţi reunite armonios în fiinţa ei, toate acestea nu sunt de ajuns pentru a explica vraja cu care îşi subjugă publicul. Interpretarea sa e o încântare şi o mângâiere. Pianul Clarei Haskil nu mai e doar un instrument. Este Muzica însăşi care îl face să prindă viaţă. Muzica pe care ea o traduce şi o în­su­fleţeşte prin viaţa sa inte­rioa­ră" - scria un cronicar elveţian în 1923. Născută la Bucureşti într-o familie se­fardă cu talentul muzical în gene (şi cele două surori ale ei au profesat-o, una ca violonistă, cealaltă ca pro­fesoară de pian), Clara a fost un copil minune. A ple­cat din ţară cu o bursă oferită de regina Eli­sabeta la 13 ani şi şi-a păstrat aproape toată viaţa ce­tăţenia română. Şi totuşi, la noi, memoria ei nu e onorată ca în Elveţia, de pildă, unde există la Vevey şi o stradă, şi un concurs internaţional de pian cu numele ei. Abia de curând, datorită efor­tu­rilor unei tinere pianiste românce stabilite la Ham­burg, Alina Azario, s-a iniţiat la Sibiu, Festi­va­lul internaţional de muzică clasică "Clara Haskil", ajuns la a patra ediţie, şi tot ei datorăm şi propunerea acestei bio­gra­fii, apărute în original încă din 1975 (i-au mai fost consacrate Clarei, de că­tre muzicologi occi­dentali, şi altele). Alina Aza­rio s-o fi gândit, cum sper şi eu, că, dacă îi veţi cu­noaşte povestea vieţii, veţi fi mai dispuşi să-i as­cul­taţi interpretările câte s-au păstrat şi să-i re­cunoaşteţi excepţionalitatea. Parcursul Clarei Haskil de la copilul minune la celebritatea in­ter­naţională târzie e plin de obstacole şi suferinţe da­to­rate sănătăţii şubrede, persecuţiilor rasiale, sără­ciei, extenuării prin muncă. O peregri­nare con­tinuă prin camere de hotel, trenuri, vapoare şi avioane, mult timp fără un pian al ei. Timidă, in­tro­vertită, nesigură, fără abilităţi sociale şi de o sin­ceritate totală, existenţa ei se concentra pe studiul partiturilor, pe pregătirea răbdătoare a in­terpre­tărilor, astfel încât, la apariţiile publice, reuşea să întipărească emoţional în conştiinţa melomanilor un repertoriu în care existau ilustre comparaţii. Şi era unică. Biograful - care a avut acces la jurnalele şi corespondenţa Clarei, a stat de vorbă cu surorile ei, cu oameni ce i-au fost apropiaţi şi încă mai tră­iau în anii '70, care a urmărit în presa interna­ţio­nală toate cronicile concertelor ei - reconsti­tuie minuţios viaţa şi cariera artistei de ge­niu pe fundalul unei epoci zbuciumate.