"Abia acum, ca mamă, mă simt împlinită"
- Au trecut patru ani de la ultimul interviu pe care l-ai acordat revistei "Formula AS". De atunci, cel mai important eveniment petrecut în viaţa ta este Alma, fetiţa ta, care în curând va împlini doi ani. Cum ai reuşit să te rupi din forfota televiziunii, ca să-ţi îngădui bucuria maternităţii?
- Prietenele mele, care sunt şi ele mame, mă preveniseră că, dacă te concentrezi doar pe copil, poţi ajunge să te deconectezi de serviciu, de lume. Mie însă nu mi s-a întâmplat asta. Am continuat să lucrez, printre picături. Nu m-am rupt cu totul, am urmărit să văd ce se întâmplă în lume şi nu am stat departe de ştiri. Şi în clipa asta, dacă mă pui la pupitru, ştiu exact ce am de făcut. Oricum, nici nu mi-am dat seama când au trecut aceşti ani. Eu eram, oricum, un om destul de organizat, dar copilul m-a organizat şi mai mult. Pentru că atunci când ai un copil, programul este foarte strict, nu există nimic la voia întâmplării, cum era înainte, când puteai să întârzii, să schimbi lucruri. Aici n-ai ce să schimbi. Chiar şi la serviciu mai schimbi întâlniri, mai amâni. În programul acesta de mamă, însă, totul e foarte, foarte fix.
- A schimbat ceva în tine maternitatea?
- Alma a fost atât de aşteptată, încât sufleteşte mi-a umplut un gol. Am ştiut dintotdeauna că eu sunt întreagă doar dacă sunt mamă. Şi abia acum mă simt rotundă, împlinită. Dragostea aceasta e un alt tip de iubire, care nu se compară cu restul iubirilor, iar asta poate înţelege orice mamă. Într-un fel iubim şi suntem iubite de bărbaţi, de familie, şi altfel, mult mai... nu ştiu, temeinic şi lipsit de orice urmă de egoism, iubeşti ca mamă. În iubirea pentru copilul tău nu eşti ca în restul iubirilor, plină de aşteptări, ci plină de generozitate. Şi cred că de-asta se spune despre mame că sunt mai frumoase. Pentru că sunt mai generoase. Renunţi foarte uşor la orice moment din timpul tău, ca să ai grijă de fiinţa mică şi neajutorată care este responsabilitatea ta. Şi nu pentru că trebuie, ci pentru că e o iubire mare, mare, mare de tot acolo, care te face să-i oferi copilului tot ce-i poţi oferi.
"I-am spus că e iubirea vieţii mele"
- Uau! Nu am cuvinte să o descriu! Magic! Eu, în toată perioada în care am fost însărcinată, am fost foarte fericită. Nu mi-a fost niciodată rău, am fost foarte activă. În ziua în care am născut, eram programată la monitorizare obligatorie pe finalul sarcinii. Când am ajuns la spital, medicul mi-a spus că până seara o să nasc. L-am anunţat şi pe tatăl Almei. Era foarte emoţionat. Şi-mi dau seama că eram mult mai raţională decât el şi mult mai capabilă să-i spun ce trebuie făcut. El părea că nu înţelege nimic. Şi trebuia să repet totul, deşi eu năşteam, nu el... (Râde) Totul s-a derulat foarte rapid. De când am intrat în sala de operaţii până am ţinut-o în braţe, au trecut doar 15 minute. Şi a fost magic! Eram atât de conştientă de tot ce se întâmplă, de fiecare pas... A fost emoţia aia uriaşă, în care simţi că vine pe lume copilul. Ştiam că urmează să aud ţipătul ăla (i se umplu ochii de lacrimi) şi asta s-a întâmplat repede. Apoi, imediat după ce i-a tăiat cordonul ombilical, medicul mi-a dat-o în braţe. A fost nespus de frumos, mai ales că Alma, în clipa în care a ajuns la mine în braţe, n-a mai plâns. I-am spus că e iubirea vieţii mele. De atunci purtăm tot timpul momentul ăsta cu noi. Şi eu, şi Alma, avem nişte bijuterii cu sunet, fiecare sunet are o amprentă fizică, aşa, ca o electrocardiogramă. Alma are la mână o brăţară cu momentul în care eu îi spun "dragostea vieţii mele", iar eu am cu primul ei plânset şi cu primul ei râset. I-am mai spus că o să am toată viaţa grijă de ea şi ea gângurea. În plus, era foarte, foarte frumoasă, din primul moment. E foarte amuzant, în preajmă erau oameni care voiau să vorbească cu mine şi nu puteam. Tremuram. Apoi am pus-o la sân (o mai alăptez şi acum). N-am putut să dorm nici măcar o secundă, cred că timp de 24 de ore. Stăteam trează şi mă uitam la ea. Şi toată lumea voia să vină să stea cu noi, să vadă copilul. Iar eu îmi doream să fim doar noi, ea, eu şi tatăl ei. La o lună şi jumătate după ce am născut, a fost prima dată când am lăsat-o cu altcineva şi am ieşit 5 minute din casă. A fost îngrozitor! Simţeam că nu mai sunt întreagă, că-mi lipseşte o parte din corpul şi sufletul meu. Că n-am o mână, un picior, că, de fapt, n-am inimă. Nu există nimic mai biruitor decât sentimentul extraordinar al maternităţii.
"Copila asta mi-a dat o putere uriaşă"
- Pe multe femei, maternitatea le sperie, fac depresie, tu pari o mamă senină, încrezătoare, fără frici...
- Sunt destul de echilibrată. A contat şi faptul că Alma e sănătoasă, iar ca mamă la primul copil, am gestionat foarte bine toate momentele. Mie, copila asta mi-a dat o putere uriaşă, încredere în mine, optimism, o bucurie greu de pus în cuvinte şi o responsabilitate de acelaşi calibru: nu-mi permit nicio secundă să fiu cu privirea în altă parte.
- Oare bucuria asta despre care vorbeşti se potriveşte cu lumea destul de neliniştită din jur? Îţi vei putea ocroti copilul de ea?
"De la mama am învăţat să nu văd răul"
- Nu pot decât să sper că în jurul Almei vor exista oameni care vor juca rolul ăsta. Uite, fratele meu, de pildă, are pentru ea o iubire mare de tot. Cum el nu are copii, şi-a revărsat toată dragostea spre ea. Alma e, şi ea, înnebunită după el. Apoi, îl are pe tatăl ei. Este o poveste de dragoste foarte mare între noi. Dacă asta nu e iubire, atunci nu ştiu ce e iubirea! Dintre toţi oamenii pe care îi cunosc, tatăl Almei este cel mai bun om pe care eu l-am întâlnit în această viaţă (după mama, desigur). Are o bunătate şi o frumuseţe sufletească atât de mari, încât n-am avut nicio îndoială că el este bărbatul cu care îmi doresc să am un copil! Dar mai mult nu aş vrea să povestesc despre el, este ceva foarte intim şi aşa îmi doresc să rămână! Cât despre tatăl meu... Pur şi simplu nu realizez că nu mai este. L-am pierdut la începutul lui martie! A fost atât de prezent în viaţa şi în casa noastră! Încă nu am asimilat dispariţia lui. Şi cu mama a durat ceva vreme, abia după vreo doi, trei ani, am avut conştiinţa faptului că, draga de ea, nu mai este. A fost un noroc să fie mama mea. Este un noroc uriaş în viaţă să ai o mamă ca a mea, să ai un tată ca al meu. (Plânge) Când eram mică, tata mă ţinea foarte mult în braţe şi dansa cu mine. De mama am fost ataşată mai mult în perioada în care am mai crescut, în adolescenţă, în tinereţe. De fapt, toată viaţa, ei doi şi-au împărţit foarte bine rolurile şi au fost lângă mine. De când a murit mama, au trecut 10 ani. Eram foarte nepregătită s-o pierd, mai ales că s-a întâmplat rapid, la trei luni din momentul în care am aflat că e bolnavă. La început, am crezut că e vorba de o viroză mai nărăvaşă, care o făcea să se simtă rău. Vestea diagnosticului mamei a fost şocantă. Primele două nopţi n-am putut să dorm... Mama mea era foarte caldă, zâmbitoare şi, pe lângă asta, avea un umor special. Câteodată de asta mi-e cel mai dor, de replicile alea ale ei, la care mă prăpădeam de râs. De la mămica eu asta am deprins, lipsa de panică. Nu exista nimic prăpăstios la ea. În toate hopurile pe care le-a avut de trecut, a găsit o rezolvare. Cu mult calm. Lasă, că trecem şi peste asta! Cred că de la ea am învăţat să nu văd relele, să cred că, orice ar fi, există o soluţie.
"Fericirea e altceva decât succesul"
- Alma e încă foarte mică. Dar, oricum, în vremurile astea, în care tinerii se raportează la numărul de vizualizări pe Youtube, celebritatea e un pic altceva. Sunt tot felul de vloggeri, de puşti care au zeci de milioane de vizualizări. Pentru generaţia adolescenţilor, ei sunt vedete. Şi apoi, Alma e suficient de mică acum, când eu sunt aşa, într-o superformă, după 20 de ani de carieră. Pe măsură ce creşte, am să fiu foarte atentă la asta, o să am grijă ca tot tăvălugul ăsta să nu o influenţeze. Vreau ca Alma să înţeleagă de la mine că fericirea e altceva decât succesul, că e o chestiune foarte personală. Presiunea asta, într-o formă sau alta, a existat întotdeauna asupra copiilor. Şi la noi în familie a existat. Noi am crescut cu asta - tatăl meu şi fratele lui erau directori de şcoală. Şi nu e uşor să fii fata directorului. Trebuie să fii cea mai bună. Povestea asta cu ochii aţintiţi la televizor asupra mea n-a venit aşa, de nicăieri. Aşa era din şcoală, de când eu nu puteam să fac niciun pas greşit, trebuia să fiu un exemplu. Aşa că ştiu şi eu ce înseamnă genul ăsta de presiune, de competiţie, şi cred că sunt suficient de matură ca să nu o las să creadă că va fi iubită doar dacă va fi puternică şi dacă va fi cea mai... Fericirea înseamnă să fii iubită, nu admirată. Cei care rămân lângă tine sunt cei care te iubesc cu adevărat şi care te sprijină atunci când greşeşti. Am trăit experienţe în care am făcut clar distincţia între iubire şi admiraţie. Iar eu de iubire am nevoie, nu de admiraţie! Ca noi toţi.
"Dumnezeu a îngăduit s-o am pe Alma şi pentru asta îi mulţumesc"
- Ca mamă, aş dori să-i imprim pozitivismul pe care-l am şi pe care îl aveau şi ai mei. Vreau să aibă bucuria asta a vieţii şi credinţa că indiferent de ce hopuri sunt, dincolo de ele mai e ceva foarte frumos de trăit. Când va ajunge la vârsta la care va avea micile eşecuri în iubire, aş vrea să creadă că după ele vin nişte iubiri mult mai mari şi că nu se termină lumea acolo. Eu n-am fost niciodată în abisuri, iar tatăl Almei are darul ăsta la puterea o mie faţă de mine, convingerea că lucrurile sunt totdeauna bune. Am speranţa ca din genele noastre să iasă un om care să aibă încredere că lumea e frumoasă, că oamenii sunt buni, iar când e greu, să facă o glumă şi să meargă mai departe.
- Amalia, eşti un om credincios. Nu pot să nu te întreb cum s-a schimbat relaţia ta cu Dumnezeu după naşterea Almei..
- Simt că Dumnezeu a îngăduit s-o am pe Alma şi pentru asta îi mulţumesc. A îngăduit lucrul ăsta exact când au dispărut din viaţa mea părinţii, când am trecut printr-un tăvălug emoţional foarte mare legat de bolile şi suferinţele lor. Asta e credinţa mea. Dumnezeu mi-a îngăduit să fiu fericită, s-o am pe Alma.
"Nimeni nu are nevoie de mine cât are copilul meu"
- Da, mă întorc... E un mare, mare noroc că în aceşti doi ani am putut să stau exclusiv cu Alma. Ea e tot mai sociabilă, mai bucuroasă în prezenţa copiilor, o să înceapă şi grădiniţa la un moment dat. O să fac în aşa fel, încât să-mi petrec cât mai mult timp cu ea. Eu îmi doresc să mă întorc tot la ştirile de noapte, o să plec la lucru seara, când ea deja va fi foarte aproape de somn şi va dormi. În tot restul timpului, când nu voi fi la serviciu, voi fi cu ea. E adevărat că în perioada asta nu onorez o mulţime de invitaţii, pentru că nimeni nu are nevoie de mine cât are copilul meu. Aşa am făcut de când a apărut Alma şi aşa o să fac şi în continuare.
- Amalia, la final, o întrebare strict personală: cum reuşeşti să fii, de 15 ani, o prezenţă mereu luminoasă la pupitrul ştirilor tv?
- Poate prospeţimea vine din perspectiva asta a mea asupra lucrurilor, asupra vieţii, din seninătatea mea. Adică, n-am vreun secret de-ăsta cu creme. (Râde) Eu, una, nu cred că oamenii, odată ce ajung la o vârstă, "se trec". Dimpotrivă! Cu toată experienţa şi cu toată relaxarea pe care o capeţi, ajungi să faci lucrurile din ce în ce mai bine şi eşti tot mai proaspăt. În plus, nu sunt genul de om care să creadă că întreaga greutate a lumii e pe umerii lui. Eu o iau mai uşor, ardeleneşte.
FOTO: PRO TV
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
