Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Jérôme Spycket, "Clara Haskil", prefață de Herbert von Karajan, traducere de Lidia Dumitru, Elena Ciocoiu și Adina Cobuz, Ed. Humanitas (tel. 021/311.23.30), 420 p.

Cred că e nedrept ca numele unor campioni în diferite sporturi sau ale unor staruri de cinema cu origine românească să intre în cultura generală a conaționalilor ca "prilej de mândrie" iar cele ale marilor interpreți de muzică clasică să fie ignorate în afara cercului restrâns al melomanilor. Chiar dacă, în lipsa educației muzicale în școală, excelența lor nu poate fi apreciată, măcar numele să ne intre în memorie, îmboldind curiozitatea de a-i as­culta, acum când avem la îndemână pe compu­ter înregistrări, interviuri și comentarii ce ne pot apro­pia de minunile săvârșite de ei. Pofta vine mân­când. Dintre muzicienii născuți în România cărora li s-a recunoscut mondial genialitatea, pe lângă Geor­ge Enescu și Sergiu Celibidache, ar trebui popu­larizate mai mult și alte personalități legen­dare printre cunoscători, între care pianiștii Clara Haskil, Dinu Lipatti sau, dintre contemporani, Radu Lupu. Îmi place să cred că ei pot vrăji pe oricine, căci miracolul marii muzici dă naștere unor emoții-trăiri incomparabile chiar și celor care "nu o înțeleg". Clara Haskil (1895-1960) face par­te dintre acești magicieni: "Oricât de minunate ar fi orizontul inteligenței sale, ușurința supremă a tehnicii sale și ansamblul celor mai mari calități reunite armonios în ființa ei, toate acestea nu sunt de ajuns pentru a explica vraja cu care își subjugă publicul. Interpretarea sa e o încântare și o mângâiere. Pianul Clarei Haskil nu mai e doar un instrument. Este Muzica însăși care îl face să prindă viață. Muzica pe care ea o traduce și o în­su­flețește prin viața sa inte­rioa­ră" - scria un cronicar elvețian în 1923. Născută la București într-o familie se­fardă cu talentul muzical în gene (și cele două surori ale ei au profesat-o, una ca violonistă, cealaltă ca pro­fesoară de pian), Clara a fost un copil minune. A ple­cat din țară cu o bursă oferită de regina Eli­sabeta la 13 ani și și-a păstrat aproape toată viața ce­tățenia română. Și totuși, la noi, memoria ei nu e onorată ca în Elveția, de pildă, unde există la Vevey și o stradă, și un concurs internațional de pian cu numele ei. Abia de curând, datorită efor­tu­rilor unei tinere pianiste românce stabilite la Ham­burg, Alina Azario, s-a inițiat la Sibiu, Festi­va­lul internațional de muzică clasică "Clara Haskil", ajuns la a patra ediție, și tot ei datorăm și propunerea acestei bio­gra­fii, apărute în original încă din 1975 (i-au mai fost consacrate Clarei, de că­tre muzicologi occi­dentali, și altele). Alina Aza­rio s-o fi gândit, cum sper și eu, că, dacă îi veți cu­noaște povestea vieții, veți fi mai dispuși să-i as­cul­tați interpretările câte s-au păstrat și să-i re­cunoașteți excepționalitatea. Parcursul Clarei Haskil de la copilul minune la celebritatea in­ter­națională târzie e plin de obstacole și suferințe da­to­rate sănătății șubrede, persecuțiilor rasiale, sără­ciei, extenuării prin muncă. O peregri­nare con­tinuă prin camere de hotel, trenuri, vapoare și avioane, mult timp fără un pian al ei. Timidă, in­tro­vertită, nesigură, fără abilități sociale și de o sin­ceritate totală, existența ei se concentra pe studiul partiturilor, pe pregătirea răbdătoare a in­terpre­tărilor, astfel încât, la aparițiile publice, reușea să întipărească emoțional în conștiința melomanilor un repertoriu în care existau ilustre comparații. Și era unică. Biograful - care a avut acces la jurnalele și corespondența Clarei, a stat de vorbă cu surorile ei, cu oameni ce i-au fost apropiați și încă mai tră­iau în anii '70, care a urmărit în presa interna­țio­nală toate cronicile concertelor ei - reconsti­tuie minuțios viața și cariera artistei de ge­niu pe fundalul unei epoci zbuciumate.