Cred că e nedrept ca numele unor campioni în diferite sporturi sau ale unor staruri de cinema cu origine românească să intre în cultura generală a conaționalilor ca "prilej de mândrie" iar cele ale marilor interpreți de muzică clasică să fie ignorate în afara cercului restrâns al melomanilor. Chiar dacă, în lipsa educației muzicale în școală, excelența lor nu poate fi apreciată, măcar numele să ne intre în memorie, îmboldind curiozitatea de a-i asculta, acum când avem la îndemână pe computer înregistrări, interviuri și comentarii ce ne pot apropia de minunile săvârșite de ei. Pofta vine mâncând. Dintre muzicienii născuți în România cărora li s-a recunoscut mondial genialitatea, pe lângă George Enescu și Sergiu Celibidache, ar trebui popularizate mai mult și alte personalități legendare printre cunoscători, între care pianiștii Clara Haskil, Dinu Lipatti sau, dintre contemporani, Radu Lupu. Îmi place să cred că ei pot vrăji pe oricine, căci miracolul marii muzici dă naștere unor emoții-trăiri incomparabile chiar și celor care "nu o înțeleg". Clara Haskil (1895-1960) face parte dintre acești magicieni: "Oricât de minunate ar fi orizontul inteligenței sale, ușurința supremă a tehnicii sale și ansamblul celor mai mari calități reunite armonios în ființa ei, toate acestea nu sunt de ajuns pentru a explica vraja cu care își subjugă publicul. Interpretarea sa e o încântare și o mângâiere. Pianul Clarei Haskil nu mai e doar un instrument. Este Muzica însăși care îl face să prindă viață. Muzica pe care ea o traduce și o însuflețește prin viața sa interioară" - scria un cronicar elvețian în 1923. Născută la București într-o familie sefardă cu talentul muzical în gene (și cele două surori ale ei au profesat-o, una ca violonistă, cealaltă ca profesoară de pian), Clara a fost un copil minune. A plecat din țară cu o bursă oferită de regina Elisabeta la 13 ani și și-a păstrat aproape toată viața cetățenia română. Și totuși, la noi, memoria ei nu e onorată ca în Elveția, de pildă, unde există la Vevey și o stradă, și un concurs internațional de pian cu numele ei. Abia de curând, datorită eforturilor unei tinere pianiste românce stabilite la Hamburg, Alina Azario, s-a inițiat la Sibiu, Festivalul internațional de muzică clasică "Clara Haskil", ajuns la a patra ediție, și tot ei datorăm și propunerea acestei biografii, apărute în original încă din 1975 (i-au mai fost consacrate Clarei, de către muzicologi occidentali, și altele). Alina Azario s-o fi gândit, cum sper și eu, că, dacă îi veți cunoaște povestea vieții, veți fi mai dispuși să-i ascultați interpretările câte s-au păstrat și să-i recunoașteți excepționalitatea. Parcursul Clarei Haskil de la copilul minune la celebritatea internațională târzie e plin de obstacole și suferințe datorate sănătății șubrede, persecuțiilor rasiale, sărăciei, extenuării prin muncă. O peregrinare continuă prin camere de hotel, trenuri, vapoare și avioane, mult timp fără un pian al ei. Timidă, introvertită, nesigură, fără abilități sociale și de o sinceritate totală, existența ei se concentra pe studiul partiturilor, pe pregătirea răbdătoare a interpretărilor, astfel încât, la aparițiile publice, reușea să întipărească emoțional în conștiința melomanilor un repertoriu în care existau ilustre comparații. Și era unică. Biograful - care a avut acces la jurnalele și corespondența Clarei, a stat de vorbă cu surorile ei, cu oameni ce i-au fost apropiați și încă mai trăiau în anii '70, care a urmărit în presa internațională toate cronicile concertelor ei - reconstituie minuțios viața și cariera artistei de geniu pe fundalul unei epoci zbuciumate.