Roşia Bihorului

- Tărâmul peşterilor şi al magiei -

Localitatea Roşia se află la doi paşi de oraşul Beiuş, judeţul Bihor. Satul are cele mai multe peşteri la numărul de lo­cuitori şi duce mai departe o istorie atât de veche, încât n-a reuşit nimeni s-o desluşească vreo­dată. Patru sute de peşteri pe o su­pra­faţă de şapte mii de hectare au fost găsite până acum şi nu s-a is­prăvit cercetarea. În Peştera Ciur Izbuc exis­tă aproape 300 de urme de paşi de om, mă­rimea 45, 41 şi 38, ce datează de 38-40.000 de ani. Sunt urme de paşi de bărbaţi, femei şi copii, oameni cu o înăl­ţime de peste doi metri. În Peş­tera cu Morminţi au fost desco­perite scheletele unor conducători din urmă cu 5-6 mii de ani, biju­terii din aur şi bronz. Peştera Far­cu are cele mai fru­moase cristale transparente din calcit din Euro­pa. "Această zonă are o locuire milenară", spun specialiştii. Aici a fost un culoar de circulaţie care a mers până în zona baltică. O ramură s-a de­pla­sat spre nord-vest, până în Danemarca şi Franţa.

Peşterile pictate

Speologii spun că o bună parte din cele peste 400 de peşteri descoperite în satul Roşia din ju­deţul Bihor au fost folosite pentru ritualuri reli­gioase. Pereţii acestor caverne sunt decoraţi cu pic­turi rupestre, reprezentând urşi, bizoni, cai şi lei, iar în peştera Farcu, spre exemplu, au fost găsite urme de foc şi stalagmite sub formă de falus, plan­tate în jur, ca într-un ceremonial ritualic. Pe toată aria comunei, zeci de dole, ca nişte vârtejuri cu vârfurile adânc înfipte în pământ, indică faptul că mai sunt şi alte goluri în subteran. La suprafaţă, contopirea satului cu istoria se face prin mistuirea oamenilor în natura cu pământul roşu, pietre albe şi păduri în jur. Înteaga aşezare are o geografie creată pentru uzul unor vremuri îndepărtate, cu stânci abrupte, de apărare şi dealuri înalte, cu cres­te rotunde, de pe care se văd toate punctele car­dinale. Satul Roşia este cum nu se poate mai simplu şi cum nu se poate mai ermetic, iar bucuria de a-l descoperi este cu atât mai mare cu cât e mai neînţeleasă.

Viaţa şi cornul lunii

Când am ajuns prima oară la Roşia, satul era atât de bine înfipt în arhitectura de vară a crengilor pădurii, încât nimic nu părea să-l clintească din loc, nici măcar planurile acelei călduri puternice. Totul părea calm şi lipsit de grabă, totul părea să respire liniştea interioară şi ştiinţa de a trăi. După ce am trecut de vatra satului, "Oraşul de Jos", cum îi spun localnicii, în faţă mi se deschise o privelişte blândă, cu orizonturi rotunde, repetate, ca într-un canon muzical, o deschidere neînchipuit de largă, asemenea unui vechi talger dacic de aur, căruia multele carate îi abat strălucirea spre roşu. Centrul comunei şi-a pierdut far­mecul vechimii, lăsân­du-se atins, necuviincios, de prezent. Spre margini, casele erau răspândite în cătunuri, pe vârfurile dea­lurilor şi prin păduri co­lorate în verde intens, de o frumuseţe biruitoare.
Străbăteam un ev mediu tăcut. Case cu odăi joase şi târnaţul îngust, cu mirosul ace­la ţărănesc de pământ şi de var proaspăt, cu pardoseala mu­ru­ită cu lut, cu prispa întoarsă spre soare şi deschisă deasupra întregii împărăţii. Aici am descoperit o forţă capabilă să rămână şi să învingă, urmându-şi legile propriei ei deveniri istorice, în mijlocul istoriei noastre răvăşite.
"În momente de repaos, am fost surprins de bo­găţia obiceiurilor şi a creaţiei populare. Bo­găţia aceasta s-a păs­trat pentru că Roşia este un sat care, sute de ani, a fost izolat de multe din întâm­plă­rile din jur. Roşienii au părăsit cetatea lor na­turală, doar când au fost duşi la război şi cătănie şi când, siliţi de sărăcie, au căutat să-şi găsească traiul slugărind în «pustă» şi prin Ba­nat. Femeile n-au co­borât în centrul co­mu­nei decât atunci când au trebuit să se cunune. Toată viaţa şi-au petre­cut-o în casele ascunse în pădurile din dealurile Ro­şiei", notează profesorul Dumitru Bărăitaru, în Schiţa mono­grafică a satului Roşia.
În vremuri nu prea îndepărtate, oamenii din că­tunele acestea izolate nu cunoşteau întrebuinţarea banilor. Îmbrăcămintea şi uneltele de lucru şi le confecţionau singuri. Întorceau pământul aproape cu mâinile goale, pe toate feţele, pentru a scoate din el măcar cât au băgat. Purtau haine simple, din câ­nepă sau lână, cusute cu mâna. Lipseau încrus­trăturile, lipseau înfloriturile. Negrul nu era îm­blânzit cu ro­şu, albul nu era lu­minat de albastru. Lip­sea tot ceea ce era lipsit de sens imediat, tot ceea ce nu e pre­tins de nimeni, în afa­ră de utilitate. Oame­nii trăiau cu pace-n suflet şi în bună rânduială cu natura. Se trezeau după cum cânta cocoşul sau se orientau după stele. Nu semănau nimic în pământ la "ivit", între luna plină şi luna no­uă, pentru că boabele nu se legau şi nici nunţi nu făceau, că se destrăma căsnicia. Da­că un corn al lunii era îndreptat în jos, era semn de vremuială, dacă am­bele coarne erau în sus, era semn de secetă. "Tră­iau câte două-trei familii îm­preună şi n-aveau trea­bă unii cu alţii. Coceau pâinea o dată pe săp­tămână şi ajungea la toţi. În­tr-adevăr, nu era atâta carne, un pic era de-ajuns la şapte per­soa­ne, dar mâncau zamă de fasole şi cartofi, mă­mă­ligă cu lapte. Cine punea brânză era bogat. În ori­ce caz, mâncau sănătos şi trăiau până la 80-90 de ani", îmi povesteşte Floriţa Codoban.

Onuca şi duhul necurat

Aşa după cum era obiceiul străvechi al dacilor, roşienii îşi tratau toate beteşugurile prin descân­tece. Ştiu cu toţi şi astăzi să descânte de deochi, de ulcior, de scrântitură sau de gânduri murdare. Nu exista om din sat care să nu fi auzit de strigoi sau care să nu fi avut de a face cu practicile acestora. La Roşia, singurul lucru care nu se vinde şi nu se dă este laptele de la vacă. Printre localnici există şi persoane care ştiu să prevină şi chiar să desfacă vrăjitoria strigoilor. De altfel, satu-i renumit, nu numai prin descântecele celor care ştiu să "tocmească" vacile sau să aducă laptele înapoi, dar şi prin prezicătorii pe care i-a avut de-a lungul vremii.
"Pe Petrea Cuţii îl ştie o ţară-ntreagă. Eu l-am înmormântat. La el veneau oameni şi din Bucu­reşti. Numai ce privea omul şi deja ştia tot despre el. Avea darul acesta şi nu lua bani de la nimeni, niciodată", îmi mărturiseşte fostul preot Petru Ciuhandu, acum în vârstă de 95 de ani. Îl întreb dacă ştie ceva şi despre Onuca, cunoscută prin toate satele depresiunii Beiuşului, pentru pu­te­rile sale nelumeşti. Oa­menii povesteau că Onuca avea slugă un spirit pe care-l punea să facă şi să desfacă di­fe­rite farmece, iar înainte să moară, a chemat o tânără din sat, vrând să i-l dea acesteia pe mai departe. "Da' cum ara­tă spiritul aista?" a în­trebat fata. Atunci Onu­ca s-a dus în curte, a aruncat o mână de grăunţe la găini şi, la un moment dat, a apă­rut un porumbel alb ca­­re nu mânca, doar se plim­ba printre celelalte pă­sări. "No, ia fata mea, aista-i sluga", i-a spus bă­trâna. Fata ar fi refuzat ofer­ta, iar după înmor­mân­tare, rudele bătrânei au trebuit să-i pună în fie­care seară câte o farfurie de mâncare în curte, că alt­fel le bântuia şi nu le lăsa să doarmă toată noap­tea. "Onuca a lucrat cu un duh necurat şi n-a făcut bine ce-o făcut", spune bătrânul preot şi închide discuţia despre puterile ne­lumeşti.

Sibila din Roşia

Urcam costişa unui deal cu un sentiment aproape religios, gândin­du-mă la vremurile îndepărtate, la practicile şi la credinţa celor care au locuit pe aceste meleaguri în urmă cu trei-patru mii de ani. Mă gândeam la consemnările marelui cărturar român Nicolae Densuşianu care, în "Dacia preistorică", susţine şi argumentează faptul că marea profetesă antică Sibila Eritree ("Roşiana") s-ar fi născut la Roşia, în această zonă "roşie datorită cantităţilor mari de bauxită". Tot aici, renumita profetesă şi-ar fi în­tocmit puternicele sale ora­cole, scrise pe nouă suluri de coa­jă de frasin, cu care a plecat mai apoi în bătrâna cetate de la Roma. Profetesa Sibila de la Ro­şia a ajuns renumită, temută şi res­pectată în întreaga lume, mai ales după celebrele întâlniri (510 î.e.n.) cu cel de-al şaselea şi ul­timul rege al Romei, Tarquinius Superbus, căruia îi prezisese mărirea şi decăderea imperiului roman, dar şi după profeţiile privind viitorul Greciei, rostite la templul din Delphi, tălmăcite şi răstălmăcite de toată elita de poeţi şi filozofi eleni.
Pe vremea Sibilei, dacii din acest ţinut credeau că spiritele, înainte de a ajunge într-un loc minunat din cer, făceau un popas pe Lună, unde avea loc un fel de se­lecţie. Cele pure urcau mai de­parte, iar celelalte erau azvârlite pe pământ, printre sufletele care rămâneau legate de oase.
Ei îşi îngropau morţii lângă stejarii pe care-i venerau, cre­zând că sufletele mai trăiesc o vre­me în trunchiuri de copaci, cu care, de altfel, vorbeau adesea, în mo­men­te de cum­pă­nă. În schimb, spi­ritele aruncate de pe Lună, multe aler­gând bezme­ti­ce pe pământ, fără trup, fără linişte şi fără de suflare, erau folosite de femeile dace, care le făceau părtaşe magiei şi vrăjilor nocturne.

Cu boii, la plug

În liniştea aceea aproape ame­ţi­toare, zăresc în dreapta mea nişte stânci albe, ţâşnite spre cerul aco­pe­rit de nori pufoşi, înfierbântate de căldură şi părând ele însele să ardă alb, în liniştea văii. În faţă, un deal înalt, cu trei case ascunse sub stre­aşi­na pădurii. Din vârful dealului, pământul se lasă în jos şi dezvăluie larg întreaga ţară a Beiuşului, prin­tr-o vale care se numeşte, atât de paşnic, Valea Al­bă. Nu se vedea nimeni împrejur, nu se arăta ni­meni, dar toată întinderea aceea părea pregătită ca pentru o întâmpinare, dacă nu cumva erau aş­tep­tate să se bucure de toate acele minuni făptu­rile nevăzute.
Mai spre asfin­ţi­tul zilei, o siluetă pur­tând pe cap o pă­lărie cu bo­ruri largi se în­drepta, a­gale, spre umbra u­nei pă­duri. Părul şi barba, de un alb clar, nu dă­deau im­presia de bă­trâ­neţe, ci mai de­gra­bă de izolare călu­gă­reas­că, pre­cum piscu­rile ace­lea semeţe, ivi­te dea­supra Văii Cuţii. "Doamne, aju­tă, părinte!", era cât pe ce să-i zic. Dar nu era preotul sa­tului. Era prima­rul.
În ultimii ani, valul modernismului a năvălit şi peste aşezarea roşienilor. Au apă-n fiecare casă, fabrică de pâine-n sat, iar asfaltul şerpuieşte pe dealuri şi leagă ca o curea cătun după cătun. Cu toate astea, oamenii locului se încăpăţânează să are pământul tot cu sudoarea boilor şi se apleacă după fiecare spic de grâu rămas în urma cosaşilor tocmiţi cu ziua.
De-a lungul mileniilor, oamenii din Roşia au rămas precum copacii, care, cu cât sunt mai fal­nici, cu atât au rădăcinile mai adânci. Şi, pe cât le este istoria mai ascunsă sub pământ, pe atât le sunt legendele mai faimoase.

Comuna Roşia îşi întinde cele 7.252 de hec­tare pe dealurile premontane ale masivului Pă­du­rea Craiului şi în luncile pâraielor Albioara şi Şoimuş şi ale văilor Pietrei Albe şi Pietrei Negre, pe care sunt aşezate cele două sate com­ponente, Roşia şi Lazuri de Roşia, cu cătunele lor - Cură­tura, Runcuri, Teiş, Farcu, Ţarina şi Cuţii.
Roşia are 2.644 de locuitori, din suprafaţa pe ca­re localitatea o deţine revenindu-i fiecăruia a­proa­pe 3 hectare de teren şi câte o peşteră, la 66 de suflete.
Este situată la 76 de km de Oradea şi 16 km de Beiuş, pe DJ 764. Localitatea Roşia este păs­tră­toarea unor bogăţii subpământene unicat în Eu­ropa, dar şi a unei sălbatice frumuseţi mon­tane. Roşia este localitatea cu cea mai mare den­sitate floristică din ţară. Ocupaţiile de suprafaţă ale locuitorilor zonei sunt cultivarea terenurilor agricole şi creşte­rea animalelor.

Dacă doriţi să vizitaţi zona, cazaţi-vă la Tra­diţional Casa. Este caldă şi primitoare ca şi casa bunicilor, simplă şi nesofisticată, oferind însă confortul de care aveţi nevoie.
Date de contact: COSTACHE ROMAN, tel. 0744/60.37.06, e-mail: costache.roman@ecojur.ro, costache.roman@ traditionalcasa.ro