Explozie de galaxii
- La începutul carierei tale, după ce ai câştigat "Marele Premiu" la Gala Tânărului Actor, îmi spuneai: "Încă aştept să mă lovească o cometă în cap". Se poate spune că Radu Afrim, cu rolul pe care ţi l-a propus, este cometa aşteptată?
- Cu siguranţă, cometa aia care m-a lovit pe mine în cap e Radu Afrim. Şi nu de acum, de mai demult. Ştiam că trebuie să vină ceva din exterior, un rol, un regizor. Pe de altă parte, cometa e, de fapt, în interiorul meu, şi nici măcar nu e o cometă, e o-ntreagă galaxie. Întâlnirile cu alţi artişti mai aprind sau mai sting din stele. Despre Radu e puţin spus că e o cometă, el îţi poate răsturna universul, întâlnirea cu el poate deveni gaură neagră sau soare. Nu prea e cale de mijloc. Sau poate trebuie chiar să treci prin amândouă. Iar în final, depinde mult de ce alegi tu. Şi de ce conţine universul tău. Explozie de galaxii, cu asta aş înlocui acum cometa când mă gândesc la întâlnirea cu Radu Afrim.
- Povesteşte-ne despre rolul fetei măcelarului. Cum a fost lucrul la personaj?
- Mi-a plăcut foarte mult să fiu fiica. Primul lucru care-mi vine-n minte e c-o iubesc. Aşa cum ai iubi un om adevărat. E tristă, dacă te uiţi din afară. E, totuşi, plină de lumină, dacă priveşti dinăuntru. Ea speră, tot timpul speră, desenează şi iubeşte. Delfini, oameni. Îmi vine greu să vorbesc despre ea. Dac-ar fi să esenţializez, aş alege un gând care mi-a venit în urma unei scene, când mi-am spus în minte: "Cum ar fi dac-aş putea şi eu să iubesc aşa cum iubeşte ea?". Şi m-am bucurat că am avut ocazia să simt intensitatea aia sufletească prin intermediul ei.
- Ai "găsit" uşor personajul?
Când zâmbetul duce tot
- Cum ai reacţionat când ai aflat de nominalizare?
- Oau! Ce bine! O să mă duc acolo şi-o să mă-mbrac frumos! Ăsta a fost primul gând, total lipsit de profunzime, ştiu. Apoi am început să asimilez vestea, m-am bucurat foarte mult, nu pot descrie. Atât de mult mi-am dorit ca personajul ăsta să primească iubire, încât a fost ca un cadou pentru el, nu ştiu cum să explic. Şi, bineînţeles, a urmat etapa în care eu, ca actriţă, am simţit că mi s-a aşezat un felinar la marginea drumului, ca să nu mă mai sperii când se face întuneric afară şi să-mi continui căutarea. Simţi că eşti pe drumul bun, că toată munca ta contează, te simţi ocrotit, cumva. Apoi m-am gândit la Radu, cred că se bucură şi el pentru personajul ăsta, care e şi-al meu, şi-al lui. Apoi colegii din distribuţie, mama, şi tot aşa...
Un fulg de nea
Una dintre marile scene teatrale ale ţării: Teatrul Vasile Alecsandri din Iaşi
- De teatru cred că m-am apucat înainte de a mă apuca efectiv. Însă, în mod "oficial", am început în "Atelierul de Teatru" de la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu" din Botoşani, coordonat de Lenuş Teodora Moraru şi Gelu Rîşca. În prima zi de liceu, o colegă îmi povestea ce activităţi extraşcolare sunt. A enumerat şi a enumerat, până când a ajuns la trupa de teatru. Nu-mi propusesem să mă înscriu, dar, brusc, au început să-mi transpire palmele şi îmi simţeam urechile din ce în ce mai fierbinţi. Ea a continuat lista şi, din nou, fără să-mi fi propus, numai ce m-am auzit întrebând: "Şi acolo, la teatru, ce se face?". "Nu ştiu, dar am auzit că ei repetă foarte mult şi nu prea ai timp de învăţat", mi-a răspuns, după care a început să-mi vorbească despre echipa de volei. Doar că eu încă nu-mi potolisem curiozităţile instantaneu instalate despre trupa de teatru, pe care încercam, totodată, să le maschez. "Da, cred că o să mă înscriu la volei (minţisem, departe de mine gândul acesta), dar la teatru când se face selecţia?". "Nu ştiu, dar de ce, vrei să mergi?". "A, nuuu! Eu, la teatru...?!". Din nou, minţisem. Inima începuse să-mi bată cam aşa cum se întâmplă acum înainte de spectacol, nu prea mai auzeam nimic din jur şi deja mă imaginam la audiţie. Aveam emoţii, sunt sigură că asta se întâmpla. Colega respectivă a mai vorbit lucruri pe care nu mi le amintesc, în timp ce eu tocmai decideam ceea ce avea să-mi fie începutul de drum. Şi în frământarea aceea am rămas până în ziua preselecţiei, când am recitat "Ce te legeni..." de Mihai Eminescu şi... m-au primit. Am ştiut de atunci că vreau să dau şi la facultate, dar am recunoscut târziu, în clasa a douăsprezecea, ca şi când atunci m-aş fi hotărât. Deşi planul se conturase în mintea mea de (cel puţin) patru ani.
- Un moment? Au fost multe, numai că n-am avut curajul să-mi asum gândul până la capăt. Ţin minte că eram la grădiniţă şi aveam o poezie despre un fulg de zăpadă care se topea în palma copilului ce încerca, naiv, să-l încălzească. Am spus doi ani la rând aceeaşi poezie, deşi aş fi fost capabilă să învăţ una nouă (eram genul de copil care învăţa involuntar şi poeziile colegilor), pentru că doamnei educatoare îi plăcea mult cum o recitam. Doar că, în al doilea an, probabil că relaţia dintre mine şi fulg era deja mult mai strânsă, aşa că am recitat finalul poeziei plângând. Când mi-am dat seama că plâng în faţa copiilor şi a părinţilor şi, mai ales, a lui Moş Crăciun, mi s-a făcut deodată foarte ruşine, am terminat poezia şi am fugit la locul meu din celebrul "semicerc". Mă gândeam că mama o să mă certe, că "doamna" e supărată că am "greşit" poezia, însă oamenii au început să aplaude. M-am bucurat şi, emoţionată, am făcut câteva plecăciuni cum văzusem eu la teatru. Câţiva părinţi, însă, au făcut greşeala să chicotească. Şi atunci mi-au dat din nou lacrimile. M-am dus, după serbare, direct la mama: "Ce să fac dacă eu îl iubesc pe fulguşor? Mi-era aşa milă de el... Te-ai supărat pe mine?". "Cum să mă supăr? Dacă ai plâns, înseamnă că ai un suflet bun". A râs: "Ai suflet de artist". Înainte de plecare, "doamna" şi alţi părinţi îi vorbeau mamei şi ţin minte cuvinte precum "nativ", "păcat", "actriţă"..., dar mie-mi rămăsese în urechi expresia "suflet de artist", suna special. M-am gândit multe zile la episodul acela şi mi-aş fi dorit ca serbarea să se repete în fiecare zi. Voiam să spun din nou poezia, pentru că amalgamul acela de stări, de fapt, îmi plăcuse. Cum îmi plăcuse şi "sufletul de artist". Cred că atunci s-a produs declicul.
- Cum ai dus mai departe visul?
- "Vreau să mă fac actriţă" a rămas un gând care m-a bântuit. Atât doar, nu ştiu de ce, ţineam asta ascuns. Ştiu că mă mai uitam la filme şi imitam actriţele în faţa oglinzii, dar încuiam uşa şi îmi era foarte frică să nu intre cineva şi să mă găsească. Ascundeam gândul ăsta, ca şi cum aş fi ascuns o "boacănă''. Acum ştiu ce se întâmpla: credeam că îndrăznesc prea mult, imaginându-mă actriţă (de fapt, chiar şi acum mi-e greu să folosesc cuvântul când vorbesc despre mine; spun fie că am terminat facultatea de teatru, fie că urmează să devin actriţă...) şi, probabil, am avut întotdeauna teama asta de a-mi asuma în faţa oamenilor un vis atât de fragil. Aveam senzaţia că persoanele din jurul meu nu m-ar înţelege şi, mai ales, că nu m-ar considera potrivită pentru meseria de actor. Dar eu aveam atâta încredere şi simţeam atât de intens chemarea drumului ăstuia, încât ştiam că se va întâmpla.
- O singură dată am "făcut-o pe actriţa". Eram în clasa întâi şi se organiza "Săptămâna talentelor". Învăţătoarea a împărţit clasa pe grupe, îmi amintesc şi acum: o parte dintre colegi urma să cânte, câţiva să danseze şi alţii să deseneze cu cretă. Rămăsesem singura "pe dinafară". "Bine, dar eu? Eu ce voi face?". A trebuit să repet de câteva ori întrebarea, până când învăţătoarea (care nu uita pentru prima dată de mine) mi-a răspuns scurt şi dezinteresat: "Tu, nu ştiu, spune şi tu o poezie". M-am bucurat şi am rugat-o să-mi sugereze un titlu. "O poezie, oricare", mi-a răspuns şi s-a reîntors la cei care aveau de cântat. Acea poezie-oricare a-nsemnat pentru mine că, de fapt, nu contează. Pe drumul spre casă am plâns şi m-am hotărât să recit "Ce te legeni..." de Mihai Eminescu. Când i-am povestit bunicii despre ce urmează să se întâmple la şcoală, concluzia pentru ea a fost foarte simplă: "Asta înseamnă că n-ai niciun talent. N-ai fost bună nici pentru cântat, nici pentru dansat, nici pentru desenat şi-atunci ţi-a dat o poezie, ca să faci şi tu ceva. Dar ăsta nu-i talent adevărat. Toţi copiii spun poezii la serbare". Am continuat, totuşi, să repet poezia până seara, când a ajuns mama acasă şi m-a consolat explicându-mi că am şi eu un talent: talentul de actor. Şi că e adevărat că toţi copiii pot să spună poezii, dar că nici unul nu recită la fel cu altul. Şi că tot ce trebuie să fac e să spun poezia în felul meu. A doua zi am mers la şcoală şi învăţătoarea recapitula grupele. "Avem cântăreţii, dansatorii, pictorii şi... Alexandra". Pentru prima şi singura dată, am îndrăznit: "Adică actriţa". Apoi, câteva zile m-am tot gândit cum aş putea să recit poezia în felul meu. Mi-am imaginat cum ar fi dacă aş face "vorbele" ca şi cum aş vorbi eu cu bunica. Şi aşa am făcut şi la serbare. Când răspundea codrul, îmi puneam un batic, mă străduiam să-mi schimb vocea şi mă urcam pe o băncuţă, clătinându-mă, ca o femeie bătrână. La final, am făcut o plecăciune exact ca o actriţă adevărată, iar oamenii au aplaudat. Mai mult decât atât, la sfârşitul zilei, am primit şi o diplomă pentru talentul meu "la nimic" pe care scria că sunt câştigătorul concursului "Săptămâna talentelor".
Mereu pe plus
În "Povestea păsării fără cuib", regia Iris Spiridon
- Toate spectacolele mele sunt la Teatrul Naţional din Iaşi. Mi-a fost frică să intru în altele, ca să nu-ncurc. Mai am "Povestea păsării fără cuib", în regia lui Iris Spiridon, pe care l-am plimbat puţin în Bacău, Piatra Neamţ, iar pe 11 mai o să-l joc în Timişoara, la Festivalul Dramaturgiei Contemporane. Dar tot nu m-am putut abţine, repet ceva cu Iris, în Bucureşti, sper să reuşim. Mai am nişte filmări, practic, sunt mai mult pe drumuri, nu apuc să stau mai mult de câteva zile în acelaşi oraş.
- Ai jucat şi în film?
- Da. În 2015 am filmat la o coproducţie româno-americană, în toamnă am filmat pentru un lungmetraj al lui Saşa Dragin, aflat încă în postproducţie, iar în martie, am început filmările pentru un serial HBO regizat de Igor Cobileanski şi Miruna Lăzărescu, pe care le voi continua până-n iunie. Sper să mai fac, îmi doresc foarte mult.
- Ştiu că scrii şi poezii. Chiar şi versurile cântecelor din spectacolul "Măcelăria lui Iov" sunt creaţia ta. Mai ai vreme şi de scris?
- Nu aloc un timp special scrisului. Scriu ca să-mi umplu puţinul timp liber care-mi rămâne. Practic, încerc să-mi păcălesc insomniile, singurătatea, scriu ca să nu-mi asum realitatea. Viaţa. Îmi place foarte mult relaţia pe care o putem stabili cu limbajul, cu propriul imaginar, eu, de fapt, îmi caut identitatea scriind.
- Ai avut un debut puternic, cu premiul de la Hop, acum, iată, nominalizare la Premiile UNITER. Cum faci să nu ţi se urce la cap?
- N-are ce să mi se urce la cap, atât premiul de la Hop cât şi nominalizarea Uniter mă responsabilizează, nu mă relaxează. Eu am nevoie de confirmări, ştiu că n-ar trebui, dar găsesc esenţial să primesc semnale din exterior, să ştiu că se creează o punte între mine şi cei spre care livrez ceea ce fac. Actoria nu e o artă intimă, mă bucur enorm când mi se transmite printr-un premiu sau o nominalizare, că am reuşit să găsesc o cale spre ceilalţi. Plus că recunoaşterile acestea sunt pe moment, am fost bună atunci, asta nu înseamnă că e totul perfect în general. Eu îmi continui căutările, orice s-ar întâmpla. Dar am învăţat să nu mă mai sperii de ceea ce primesc. Câtă vreme eu ofer totul, fără niciun fel de menajament, orice-aş primi nu poate fi mai mult decât totul.
Scenă din spectacolul "Măcelăria lui Iov", în regia lui Radu Afrim
- Ce dorinţe mai ai?
- Aş vrea să joc roluri care să lase urme adânci în oameni, să simt că nu sunt degeaba într-un loc, că prezenţa mea contează, ajută. Îmi doresc mult să fac şi film, să am roluri grele, să cresc, să muncesc mult şi bine. Să întâlnesc artişti care să mă tulbure, să rămân vie.
Foto: RADU AFLOAREI
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
