"Abia acum, ca mamă, mă simt împlinită"
- Au trecut patru ani de la ultimul interviu pe care l-ai acordat revistei "Formula AS". De atunci, cel mai important eveniment petrecut în viața ta este Alma, fetița ta, care în curând va împlini doi ani. Cum ai reușit să te rupi din forfota televiziunii, ca să-ți îngădui bucuria maternității?
- Prietenele mele, care sunt și ele mame, mă preveniseră că, dacă te concentrezi doar pe copil, poți ajunge să te deconectezi de serviciu, de lume. Mie însă nu mi s-a întâmplat asta. Am continuat să lucrez, printre picături. Nu m-am rupt cu totul, am urmărit să văd ce se întâmplă în lume și nu am stat departe de știri. Și în clipa asta, dacă mă pui la pupitru, știu exact ce am de făcut. Oricum, nici nu mi-am dat seama când au trecut acești ani. Eu eram, oricum, un om destul de organizat, dar copilul m-a organizat și mai mult. Pentru că atunci când ai un copil, programul este foarte strict, nu există nimic la voia întâmplării, cum era înainte, când puteai să întârzii, să schimbi lucruri. Aici n-ai ce să schimbi. Chiar și la serviciu mai schimbi întâlniri, mai amâni. În programul acesta de mamă, însă, totul e foarte, foarte fix.
- A schimbat ceva în tine maternitatea?
- Alma a fost atât de așteptată, încât sufletește mi-a umplut un gol. Am știut dintotdeauna că eu sunt întreagă doar dacă sunt mamă. Și abia acum mă simt rotundă, împlinită. Dragostea aceasta e un alt tip de iubire, care nu se compară cu restul iubirilor, iar asta poate înțelege orice mamă. Într-un fel iubim și suntem iubite de bărbați, de familie, și altfel, mult mai... nu știu, temeinic și lipsit de orice urmă de egoism, iubești ca mamă. În iubirea pentru copilul tău nu ești ca în restul iubirilor, plină de așteptări, ci plină de generozitate. Și cred că de-asta se spune despre mame că sunt mai frumoase. Pentru că sunt mai generoase. Renunți foarte ușor la orice moment din timpul tău, ca să ai grijă de ființa mică și neajutorată care este responsabilitatea ta. Și nu pentru că trebuie, ci pentru că e o iubire mare, mare, mare de tot acolo, care te face să-i oferi copilului tot ce-i poți oferi.
"I-am spus că e iubirea vieții mele"
- Mai ții minte clipa în care ai ținut-o pentru prima dată în brațe pe Alma?
- Uau! Nu am cuvinte să o descriu! Magic! Eu, în toată perioada în care am fost însărcinată, am fost foarte fericită. Nu mi-a fost niciodată rău, am fost foarte activă. În ziua în care am născut, eram programată la monitorizare obligatorie pe finalul sarcinii. Când am ajuns la spital, medicul mi-a spus că până seara o să nasc. L-am anunțat și pe tatăl Almei. Era foarte emoționat. Și-mi dau seama că eram mult mai rațională decât el și mult mai capabilă să-i spun ce trebuie făcut. El părea că nu înțelege nimic. Și trebuia să repet totul, deși eu nășteam, nu el... (Râde) Totul s-a derulat foarte rapid. De când am intrat în sala de operații până am ținut-o în brațe, au trecut doar 15 minute. Și a fost magic! Eram atât de conștientă de tot ce se întâmplă, de fiecare pas... A fost emoția aia uriașă, în care simți că vine pe lume copilul. Știam că urmează să aud țipătul ăla (i se umplu ochii de lacrimi) și asta s-a întâmplat repede. Apoi, imediat după ce i-a tăiat cordonul ombilical, medicul mi-a dat-o în brațe. A fost nespus de frumos, mai ales că Alma, în clipa în care a ajuns la mine în brațe, n-a mai plâns. I-am spus că e iubirea vieții mele. De atunci purtăm tot timpul momentul ăsta cu noi. Și eu, și Alma, avem niște bijuterii cu sunet, fiecare sunet are o amprentă fizică, așa, ca o electrocardiogramă. Alma are la mână o brățară cu momentul în care eu îi spun "dragostea vieții mele", iar eu am cu primul ei plânset și cu primul ei râset. I-am mai spus că o să am toată viața grijă de ea și ea gângurea. În plus, era foarte, foarte frumoasă, din primul moment. E foarte amuzant, în preajmă erau oameni care voiau să vorbească cu mine și nu puteam. Tremuram. Apoi am pus-o la sân (o mai alăptez și acum). N-am putut să dorm nici măcar o secundă, cred că timp de 24 de ore. Stăteam trează și mă uitam la ea. Și toată lumea voia să vină să stea cu noi, să vadă copilul. Iar eu îmi doream să fim doar noi, ea, eu și tatăl ei. La o lună și jumătate după ce am născut, a fost prima dată când am lăsat-o cu altcineva și am ieșit 5 minute din casă. A fost îngrozitor! Simțeam că nu mai sunt întreagă, că-mi lipsește o parte din corpul și sufletul meu. Că n-am o mână, un picior, că, de fapt, n-am inimă. Nu există nimic mai biruitor decât sentimentul extraordinar al maternității.
"Copila asta mi-a dat o putere uriașă"
- Pe multe femei, maternitatea le sperie, fac depresie, tu pari o mamă senină, încrezătoare, fără frici...
- Sunt destul de echilibrată. A contat și faptul că Alma e sănătoasă, iar ca mamă la primul copil, am gestionat foarte bine toate momentele. Mie, copila asta mi-a dat o putere uriașă, încredere în mine, optimism, o bucurie greu de pus în cuvinte și o responsabilitate de același calibru: nu-mi permit nicio secundă să fiu cu privirea în altă parte.
- Oare bucuria asta despre care vorbești se potrivește cu lumea destul de neliniștită din jur? Îți vei putea ocroti copilul de ea?
- Am adus copilul pe lume în vremuri de pace și de stabilitate financiară. Dacă ne gândim la bunicile noastre, care aveau mult mai mult de muncă, mult mai puține posibilități și făceau și câte 10 copii, acolo cred că era vorba de curaj. Acum, avem toate mijloacele, acces la îngrijire medicală, la școală. E adevărat că, dacă te uiți foarte mult la știri, poate părea dramatic ce se întâmplă. Dar nu e așa. Societatea în care trăim e una destul de așezată. Oamenii și familiile își văd foarte mult de viețile și copiii lor. Am adus-o pe Alma într-o lume frumoasă. Nu avem calamități naturale, nici războaie. Avem libertate deplină asupra cuvântului, asupra a ceea ce gândim.
"De la mama am învățat să nu văd răul"
- Ai fost crescută într-o familie care te-a învățat să-ți descoperi puterea și care te-a susținut. Din păcate, părinții tăi au murit. Alma va crește fără bunici. Cum le veți înlocui absența?
- Nu pot decât să sper că în jurul Almei vor exista oameni care vor juca rolul ăsta. Uite, fratele meu, de pildă, are pentru ea o iubire mare de tot. Cum el nu are copii, și-a revărsat toată dragostea spre ea. Alma e, și ea, înnebunită după el. Apoi, îl are pe tatăl ei. Este o poveste de dragoste foarte mare între noi. Dacă asta nu e iubire, atunci nu știu ce e iubirea! Dintre toți oamenii pe care îi cunosc, tatăl Almei este cel mai bun om pe care eu l-am întâlnit în această viață (după mama, desigur). Are o bunătate și o frumusețe sufletească atât de mari, încât n-am avut nicio îndoială că el este bărbatul cu care îmi doresc să am un copil! Dar mai mult nu aș vrea să povestesc despre el, este ceva foarte intim și așa îmi doresc să rămână! Cât despre tatăl meu... Pur și simplu nu realizez că nu mai este. L-am pierdut la începutul lui martie! A fost atât de prezent în viața și în casa noastră! Încă nu am asimilat dispariția lui. Și cu mama a durat ceva vreme, abia după vreo doi, trei ani, am avut conștiința faptului că, draga de ea, nu mai este. A fost un noroc să fie mama mea. Este un noroc uriaș în viață să ai o mamă ca a mea, să ai un tată ca al meu. (Plânge) Când eram mică, tata mă ținea foarte mult în brațe și dansa cu mine. De mama am fost atașată mai mult în perioada în care am mai crescut, în adolescență, în tinerețe. De fapt, toată viața, ei doi și-au împărțit foarte bine rolurile și au fost lângă mine. De când a murit mama, au trecut 10 ani. Eram foarte nepregătită s-o pierd, mai ales că s-a întâmplat rapid, la trei luni din momentul în care am aflat că e bolnavă. La început, am crezut că e vorba de o viroză mai nărăvașă, care o făcea să se simtă rău. Vestea diagnosticului mamei a fost șocantă. Primele două nopți n-am putut să dorm... Mama mea era foarte caldă, zâmbitoare și, pe lângă asta, avea un umor special. Câteodată de asta mi-e cel mai dor, de replicile alea ale ei, la care mă prăpădeam de râs. De la mămica eu asta am deprins, lipsa de panică. Nu exista nimic prăpăstios la ea. În toate hopurile pe care le-a avut de trecut, a găsit o rezolvare. Cu mult calm. Lasă, că trecem și peste asta! Cred că de la ea am învățat să nu văd relele, să cred că, orice ar fi, există o soluție.
"Fericirea e altceva decât succesul"
- Pentru un copil poate fi dificil să crească alături de o mamă celebră. Uneori, gloria aruncă umbră în jur... Crezi că vei avea probleme cu Alma?
- Alma e încă foarte mică. Dar, oricum, în vremurile astea, în care tinerii se raportează la numărul de vizualizări pe Youtube, celebritatea e un pic altceva. Sunt tot felul de vloggeri, de puști care au zeci de milioane de vizualizări. Pentru generația adolescenților, ei sunt vedete. Și apoi, Alma e suficient de mică acum, când eu sunt așa, într-o superformă, după 20 de ani de carieră. Pe măsură ce crește, am să fiu foarte atentă la asta, o să am grijă ca tot tăvălugul ăsta să nu o influențeze. Vreau ca Alma să înțeleagă de la mine că fericirea e altceva decât succesul, că e o chestiune foarte personală. Presiunea asta, într-o formă sau alta, a existat întotdeauna asupra copiilor. Și la noi în familie a existat. Noi am crescut cu asta - tatăl meu și fratele lui erau directori de școală. Și nu e ușor să fii fata directorului. Trebuie să fii cea mai bună. Povestea asta cu ochii ațintiți la televizor asupra mea n-a venit așa, de nicăieri. Așa era din școală, de când eu nu puteam să fac niciun pas greșit, trebuia să fiu un exemplu. Așa că știu și eu ce înseamnă genul ăsta de presiune, de competiție, și cred că sunt suficient de matură ca să nu o las să creadă că va fi iubită doar dacă va fi puternică și dacă va fi cea mai... Fericirea înseamnă să fii iubită, nu admirată. Cei care rămân lângă tine sunt cei care te iubesc cu adevărat și care te sprijină atunci când greșești. Am trăit experiențe în care am făcut clar distincția între iubire și admirație. Iar eu de iubire am nevoie, nu de admirație! Ca noi toți.
"Dumnezeu a îngăduit s-o am pe Alma și pentru asta îi mulțumesc"
- Ce îți dorești să învețe Alma de la tine?
- Ca mamă, aș dori să-i imprim pozitivismul pe care-l am și pe care îl aveau și ai mei. Vreau să aibă bucuria asta a vieții și credința că indiferent de ce hopuri sunt, dincolo de ele mai e ceva foarte frumos de trăit. Când va ajunge la vârsta la care va avea micile eșecuri în iubire, aș vrea să creadă că după ele vin niște iubiri mult mai mari și că nu se termină lumea acolo. Eu n-am fost niciodată în abisuri, iar tatăl Almei are darul ăsta la puterea o mie față de mine, convingerea că lucrurile sunt totdeauna bune. Am speranța ca din genele noastre să iasă un om care să aibă încredere că lumea e frumoasă, că oamenii sunt buni, iar când e greu, să facă o glumă și să meargă mai departe.
- Amalia, ești un om credincios. Nu pot să nu te întreb cum s-a schimbat relația ta cu Dumnezeu după nașterea Almei..
- Simt că Dumnezeu a îngăduit s-o am pe Alma și pentru asta îi mulțumesc. A îngăduit lucrul ăsta exact când au dispărut din viața mea părinții, când am trecut printr-un tăvălug emoțional foarte mare legat de bolile și suferințele lor. Asta e credința mea. Dumnezeu mi-a îngăduit să fiu fericită, s-o am pe Alma.
"Nimeni nu are nevoie de mine cât are copilul meu"
- În luna august te întorci la pupitrul știrilor PRO TV. Vei reuși să te împarți între meseria de jurnalist și cea de mamă?
- Da, mă întorc... E un mare, mare noroc că în acești doi ani am putut să stau exclusiv cu Alma. Ea e tot mai sociabilă, mai bucuroasă în prezența copiilor, o să înceapă și grădinița la un moment dat. O să fac în așa fel, încât să-mi petrec cât mai mult timp cu ea. Eu îmi doresc să mă întorc tot la știrile de noapte, o să plec la lucru seara, când ea deja va fi foarte aproape de somn și va dormi. În tot restul timpului, când nu voi fi la serviciu, voi fi cu ea. E adevărat că în perioada asta nu onorez o mulțime de invitații, pentru că nimeni nu are nevoie de mine cât are copilul meu. Așa am făcut de când a apărut Alma și așa o să fac și în continuare.
- Amalia, la final, o întrebare strict personală: cum reușești să fii, de 15 ani, o prezență mereu luminoasă la pupitrul știrilor tv?
- Poate prospețimea vine din perspectiva asta a mea asupra lucrurilor, asupra vieții, din seninătatea mea. Adică, n-am vreun secret de-ăsta cu creme. (Râde) Eu, una, nu cred că oamenii, odată ce ajung la o vârstă, "se trec". Dimpotrivă! Cu toată experiența și cu toată relaxarea pe care o capeți, ajungi să faci lucrurile din ce în ce mai bine și ești tot mai proaspăt. În plus, nu sunt genul de om care să creadă că întreaga greutate a lumii e pe umerii lui. Eu o iau mai ușor, ardelenește.
FOTO: PRO TV