Magie şi istorie în nordul Moldovei - Masca de păcălit moartea

Aţi auzit de Hârlău?

Puţini români ştiu despre acest muzeu "al viei şi vi­nului" din Hârlău, un târguşor pierdut printre dea­lu­rile de miazănoapte ale Moldovei. Străini vin aproape 10.000 pe an să-l viziteze, români, mult mai puţini. Dar nu atât vinificaţia îi atrage pe occi­dentali, ci vechimea pământurilor, magia istoriei noastre me­dievale... Prin odăile secularului conac ei găsesc obiec­te fantastice, păstrate încă din vre­mea lui Ştefan cel Sfânt. Cultul morţilor, stranii cre­dinţe pre­creş­ti­ne... Deşi locuisem doi­spre­zece ani la Iaşi, nici nu mai ţineam minte unde e Hârlăul. Un­deva-n nor­dul judeţului, spre Boto­şani..., habar n-aveam că acolo poate fi atâta istorie, o renumită curte dom­neas­că de la 1384, vizitată de toţi marii regi ai Evului Mediu, aparţinând lui Ioan Tă­utu, can­celar al lui Şte­fan, unul din cei mai ves­tiţi diplo­maţi ai Euro­pei... După multă vreme, re­ve­deam şi Iaşul, oraşul ma­ri­lor iubiri. A doua zi dimineaţă, printre dealurile molcome ale Moldovei, pluteam spre misteriosul Hârlău...

Vinul de viaţă lungă

Aşezat în poala unei rămăşiţe enorme, din stră­vechii codri ce acopereau altădată Moldova, Hârlăul e prăfuit şi pustiu, vârât între şapte coline mari, po­topite toamna de struguri nobili. Dealuri cu nume istorice: Basaraba, Viilor, Sîngeap, Pietrosu, Dealu lui Vodă... În sfârşit, o văd: casa lui Tăutu se află în fundul unei grădini cu frasini bătrâni, pe aleea că­reia au fost înşirate cruci milenare şi vestigii din ve­chea curte domnească. Gheorghe Tincu, omul care de-o viaţă în­­grijeşte această casă istorică, ne aşteaptă lân­gă uşa cu zăvoare masive. Intrăm, ne uimim de gro­simea zidurilor. Aflu că-i doar una dintre reşe­din­ţele marelui logofăt al lui Ştefan şi-al fiului său, Bog­dan al III-lea. Puţini români ştiu, azi, ceva des­pre Ioan Tăutu, un erudit, cunoscător de ştiinţe şi limbi străine. Trimisul excepţional al Moldovei în mi­siuni diplomatice spre Polonia, Turcia, Roma, Ve­neţia... Urmaşii săi au refăcut casa, prin veacul al XVII-lea, făcând-o întocmai ca la începuturi. Din 1875, vreme de un secol, această clădire a fost oficiu poştal. Unul dintre cele mai vechi ale ţării. Apoi s-a preschimbat în muzeu. Gheorghe Tincu o ştie cotlon cu cotlon. Fiecare obiecţel parc-ar fi viaţă din viaţa lui. De la 21 de ani, din 1992, a muncit doar în aceas­tă casă pe care o iubeşte, n-a făcut nimic altce­va. E fiu al locurilor, din satul Scobinţi, aflat la vreo 8 kilometri depărtare, şi ştie de la părinţii şi îna­in­taşii săi cât de preţioase sunt aceste lucruri: mărturia unei lumi care moare. Îmi vorbeşte de vin, smerit, ca despre o licoare magică, ritualică, vie. Un elixir vrăjit, ce însoţeşte viaţa acestor moldoveni an­ces­trali, de la naştere la moarte. Asta e "tema" mu­zeului, "grosul" obiectelor. Dar, călă­to­rind printre ele, printre teascuri, fierbătoare, zdrobitori, butoaie sau ulcioare de lut, prin odăi amenajate ca butnărie, cramă, atelier de olărit, ba chiar şi un han străvechi din vremea voievodului Ştefan, pătrunzi, încet-încet, în altă lume spre epoci tainice. În primul rând, obiectele. Vechimea lor! Un teasc înnegrit de veacuri, cu şuruburi imen­se din lemn, încă din vremea lui Tăutu... Un cufăr de că­lătorie multisecular, ferecat în fier, al logofeţilor din neam... Lada de zestre cu modele ca pe vasele de la Cucu­teni... Una dintre rarele icoane, în care Sfân­tul Nicolae apare alături de Ioan Boteză­torul... "Secolul XIV... Vă daţi seama?",şop­teşte Gheor­ghe Tincu, cu spaimă aproape, de parcă mereu ar vedea aceste obiecte pentru prima dată. Le simţi pu­terea, mireasma de lemn vechi, dens ca piatra. Şi-o tihnă frumoasă învăluie odăile ţărăneşti, uimin­du-te cât de civilizaţi au fost aceşti localnici, acum 500 de ani, cum fiecare lucru era împodobit atent şi îşi avea rostul lui, iar totul în jur era simplitate şi frumuseţe. Chiar casa boierilor Tăutu e de-o aus­te­ritate nobilă. Deşi stăpâneau aproape-un sfert din Moldova de Sus, n-aveau decât 5 odăi, dar cu toaletă încălzită în casă. "Se tot zice că-n evul mediu eram aproape nişte sălbatici. Uitaţi-vă, câtă civilizaţie, cât bun gust. Aveau un sistem de hornuri ce porneau de sub pământ (unde se făcea focul) şi încălzeau toată casa. La demisol şi subsol erau cămările şi trăiau slugile. Ca o fortăreaţă era casa asta, nu-ţi tre­buia nimic din afară. Concepută astfel încât fie­care ungher să fie practic. În adâncime, e mai înaltă de­cât la suprafaţă. Uitaţi-vă, sunt 5 metri sub ni­ve­lul solului. Iată ce ziduri! Astea-s chiar de pe tim­pul logofătului. Cu câtă măiestrie puteau să zi­deas­că!... Păcat că e atât de puţin cunoscut azi acest mare diplomat al Europei ", zice cu veneraţie că­lăuza noas­tră, în timp ce coborâm scările. De 27 de ani, zi de zi, în fiecare dimi­neaţă, vine aici. De la 8 kilometri, din satul lui, chiar dacă n-are nimic de făcut şi-n ziua aia nu se anunţă niciun turist. El e mereu punctual la program, de când era aproape flăcău. "Unul dintre cei mai cinstiţi şi mai fideli oa­­meni ai noştri", după cum avea să-mi spună muzeograful Victor Munteanu, de la Muzeul Etnografic al Moldovei din Iaşi. Gheorghiţă Tincu are grijă de obiecte, de curăţenie, de grădină, de ghidajul turiştilor, de acte, de tot. Custodele ţăran, singurul an­gajat al acestui muzeu neştiut.
Mă întreb cum or fi rămas aceste co­mori de patrimoniu, în târgul ăsta uitat de lume, păzite de un singur om. Trei camere sunt destinate naşterii, nunţii şi morţii. Apa­rent, o tematică obişnuită, din orice muzeu de tradiţii. Dar dacă pri­veşti mai atent, descoperi câ­teva lucruri nemaiîn­tâl­nite în ţară, poate chiar în Europa. Odaia morţii, de pil­dă. O cruce veche, cio­plită acum două milenii... Pe-un zid, o arătare băr­boa­să, cu chip prelung, ochi albi şi întorşi pe spate, ca-ntr-o transă ritualică. Dinţi albi, rânjiţi, îi ies peste buză, din mustăţile galbene. "E-o mască de priveghi, un obicei rămas dinaintea creştinismului, când pri­vegherea morţilor era altfel, şi moartea era aproa­pe un prilej de bucurie...", îmi spusese etnograful Victor Munteanu din Iaşi. "S-a păstrat obiceiul de-a face glume pe seama morţii, odată ce oamenii sunt convinşi, chiar şi astăzi, că sufletul nu piere. Mortul era îmbrăcat în straiele lui de mire, de par­că înmormântarea ar fi fost o petrecere, nu motiv de tristeţe. Şi azi, flăcăii obişnuiesc să «mişte mor­tul», cu tot felul de aţe ascunse, pentru a-i speria pe cei ce vin să îl sărute, spre hazul tuturor celor din jur. Mişcându-l, cumva ţii mortul viguros, «în ac­ţiu­ne», ajutându-l să se rupă mai uşor de lumea viilor. Când fac aceste glume, flă­căii îşi pun pe chip masca de păcălit moartea, «pentru ca moartea să nu-i cunoască». Aşa se zice. Îşi pun masca bărbaţii tineri, cu inima tare şi curată. Măşti făcute din piele de capră, după un mo­del precreştin. Am căutat masca morţii prin toate satele din nordul Moldovei, dar n-am mai găsit-o. Am auzit că doar în nişte cătune din Vrancea, de pe valea Putnei, s-ar mai păstra. Nu ştiu. Tare mult mi-aş fi dorit să găsesc măcar una!". Gheor­ghe Tincu îmi zice că-n satul lui încă se mai face acest "priveghi fără tristeţe", când morţii sunt mişcaţi spre a-i distra pe cei vii. "Asta, pentru ca nu cumva, prin durere şi bocet, să-ncerci să mai ţii mortul pe lumea asta." Părinţii lui au prins timpurile când în Scobinţi erau câteva asemenea măşti "de păcălit moartea". Când oa­menii beau şi se veseleau lângă mort, socotindu-l tot ca pe unul din lumea lor. Au apucat şi vremurile când oamenii băgau jugul boilor sub capul muri­bun­dului care se chinuia şi nu putea să-şi dea sufle­tul. Îmi arată în muzeu pătuţul alb şi îngust al omu­lui ce trage să moară. Pe el, jugul cel negru, vârât sub perna scrobită."E jugul boilor la care au tras, pe care au asudat sute de ani", avea să-mi explice şi etnograful Victor Munteanu. "Un animal trudit, umil. Am găsit acest obicei doar în vreo două sate dinspre Prut, zona Huşiului, dar n-am avut şansa să văd ritualul, cum îl pun sub per­na muribundului. Lemnul de jug e socotit aproape sacru - oamenii sunt covinşi că cine-l pune pe foc va avea parte de nenorociri. Tocmai fiindcă acolo au trudit boii, e lemn udat cu sudoare şi sânge." Gheorghe Tincu îmi zice c-a auzit şi el despre jugul mortuar, de la bunicul său, Avram, şi că acest ritual chiar func­ţiona: imediat, durerile omului se calmau şi acesta putea să-şi dea duhul în pace. "Se zice că sufletul omului se înalţă la cer purtat de o pasăre. O pasăre cu zbor înalt. Chiar aşa i se zice: pasărea-suflet. Cine nu ştie asta, intră în muzeu şi nu-şi dă seama. Dar uitaţi-vă: peste tot, în camera asta, sunt păsări-suflet!". Pe o scoarţă de vreo 150 de ani, din Mîn­dreşti-Botoşani, păsările-suflet stau cioc în cioc, două câte două, în vârful "pomilor vieţii", nişte arbori drepţi, ca nişte lujeri de viţă-de-vie. Alături de ei, pomul creştin de lângă sicriu, în care, printre alte ofrande, atârnă şi o pasăre-suflet. Lângă el, un dulap fabulos, vechi şi el de trei veacuri, şi sculptat migălit. "Dulapul pomenilor" i se zice, şi e la loc de cinste în casă. În el n-ai voie să pui decât colaci, prescuri, pecetare, "moşoaice" (vase negre de în­gro­păciune) şi altele asemenea. Nimic util pentru vii, e interzis. Sus, pe "frontonul" acestui dulap ma­ies­tuos, sunt ciopliţi doi câini, urlând a moarte. Iar în mijloc, arcuite, destul de greu de observat se găsesc cele două păsări ale sufletului.

Istoria care nu apare în manuale

Magie şi istorie. Totul în jur e istorie uitată. Chiar peste drum de casa Tăutu vezi ruinele gran­dioase ale curţii domneşti, ridicate la 1384 de Doam­na Mar­gareta, mama lui Petru I Muşat. Re­şedinţa de su­flet a lui Ştefan cel Mare. Cine ştie că această cetate, de pes­te un hectar, a fost o vreme chiar ca­pitala Moldovei? Câţi ştiu că bi­serica cea subţire din mijlocul cetăţii, îm­podobită anapoda, pe din afară, mai târ­ziu, de meşteri fran­cezi, a fost înălţată chiar de Ştefan cel Sfânt? Păstrată aido­ma, din vremea lui şi atât de puţin cunos­cută azi! Sfinţii parcă scânte­iază în adâncul fumuriu al zidurilor. Între ei, se văd şi azi, însemnări seculare, într-o mulţime de limbi, precum cele ale regelui Poloniei, Ioan Sobieski, sau ale ţarului Rusiei, Petru I, care au trecut pe aici. Peste tot în jur, în pământuri, rămăşiţe de aşezări neo­litice, ce­ra­mică de Cucuteni, o preţioasă cetate dacică pe dealul Cătălina, înecată de decenii sub bu­ruieni. Iar sus, deasupra oraşului, pe cea mai înaltă cul­me, vezi Mânăstirea Sângeap-Basaraba, pe teme­liile celei ridicate la 1399 de voievodul Iuga cel Olog, atât de puţin ştiut astăzi. Pământuri bătrâne, mustind de istorie ce n-apare în manuale. O iau spre păduri şi cătune înalte, acolo unde Gheorghe Tincu îmi spu­sese că s-ar mai putea păstra masca de păcălit moar­tea. Zagavia, Feteşti, Scobinţi... Caut bătrâni, întreb pe la porţi: "Aţi auzit, poate, când eraţi copil, de-o mas­că de priveghi, de pasărea-suflet?...." Ni­meni nu ştie. Abia târziu, când se înserează, aflu că un­­deva, şi mai sus, în satul numit Sticlăria, ar trăi un băr­bat care a adunat toate aceste poveşti: Cons­tantin Curecheriu, un "nebun" încăpăţânat căruia i se datorează păstrarea tuturor tradiţiilor din ţinut.

Un tezaur uman viu

Nici nu se întoarce spre noi, când intrăm pe poar­tă. Se uită meditativ într-un iaz mic din ogradă, nu mai lung de zece paşi. "E plin de peşte acolo. I-aco­lo, în mâl, sub apa asta îngheţată. Îi ştiu. Îs mari, lungi cât mâna. Da' nu pot să-i prind. Am chemat şi vecinii cu plasa, i-am văzut, da' sar. Fug! Cum să nu pot scoate peştele din iazu' pe care l-am făcut cu mâna mea?", zâmbeşte nea' Costică şi-mi dă bună dimineaţa. Evident că bănuieşte de ce am venit, toată lumea vine la el pentru asta. "Să ştiţi că-i cam deranj acuma în muzeu. N-am avut timp, o fost frig, cu zăpezile astea-n martie. Facem cu­răţenie de Paş­te. Tocma' o plecat un autocar de nemţalăi, am scos cos­tumele să se aerisească", zice, prilej să aflu că acest Constantin Curecheriu şi-a preschimbat casa într-un fel de muzeu, pe care l-au vizitat o grămadă de americani, japonezi, fran­cezi, canadieni, olan­dezi, nemţi şi toate naţiile lumii civilizate. Străinii ajung greu, din cauza drumurilor proaste, neasfal­ta­te. Ro­mânii, însă, chiar şi cei din Iaşi, apar mult mai rar.
Nea Costică deschide odăile cu comori. Straie vechi şi de 120 de ani, lucruri bătrâne, din lemn, cerbi fantastici, aliniaţi la perete, aşteptând alte festi­valuri sau sărbătorile de iarnă. Pe-un aseme­nea costum de mire, ţesut în anul 1903, un turist străin i-a oferit 30.000 de euro, dar Costică n-a vrut să-l dea. E viaţa lui, convingerea lui că aceste tezaure tre­buie să rămână aici. "Tătă viaţa m-o durut să văd cum satu' nostru moare. Un sat fără tradiţâi nu mai îi nimic. O ţară fără tradiţâi nu mai există. Da' o trebuit să-mi întreţâu familia şi să fac sărvici, că am opt copii, patru băieţi şi patru fete. Am fost plecat mult prin ţară cu sărviciu', ca mecanizator am lucrat. Şi-am aşteptat o viaţă, ca să ies la pensie şi să-mi văd de visu' mnieu... Abia în 2009, am în­ceput să fac muzeu', că adunasem deja multe lu­cruri. Am mai cumpărat costume, obiecte şi ins­trumente muzicale vechi, am pornit să culeg ulti­mele poveşti de la bătrăni. Astea-s haine cu o va­loare foarte ma­re, da' lumea nu şi-o dat seama. Am avut şi certuri în casă, cu nevasta, că de ce-mi dau tăţi banii pi vechiturili astea, lucruri pi care alţâi le aruncă. Până la mine, nu le-o adunat nimeni, că n-o ştiut ce comoară au în sat. Apoi, când o vrut să facă şi ei, n-o mai avut ce lua. Că eu am luat tot! Bine, mi-o lucrat şi mintea. Că nu-s prost, să ştiţi...". Îşi iubeş­te satul. Ştie fiecare metru de pământ, pe toţi oamenii şi lu­cru­rile lor, până-n cele mai mărunte statis­tici: "117 vădane, 22 de vădăoi (vă­duvi), 1506 câini, 96 de maşini...".Îi nu­mără ade­sea, merge pe la ei să vadă ce s-a mai schimbat, care s-a mai întors din străi­nă­tate. Acum 70 de ani, 1% din populaţia Sticlăriei îm­brăca portul popu­lar. După implicarea lui Constantin Cure­che­riu, îl poartă peste 70%. Încep să cumpere straie şi din alte sate din jur sau le împrumută de la nea Cos­tică, care-a învăţat el însuşi să le coase, întoc­mai cum se făceau acum 150 de ani. "Toată lumea s-o luat după mine. Vin fete tinere aicea, la poartă: «Nea Costică, mă duc la biserică, dă-mi şi mie nişte haine!...» Le dau, ce să fac? Că mi-i drag să-i văd îmbrăcaţi strămo­şeş­te...".
Între obiecte, văd şi jugul neamului său. Vechi, de cel puţin un veac, deşi Curecheriu nu mai ţine boi de mult. Nu l-a păstrat doar pentru muzeu, ci fiindcă efectiv acest obiect nu se aruncă. "Cum s-arunci giugu' (jugul)? Cum să-l pui pe foc?! Doam­ne, fe­reşte... I-acolo toată munca, unde o chinuit boii, şi-o arat şi-o tras şi iarna, şi vara. Îi pacat mare. Numa' o aşchie dacă zvârli în sobă din el, te loveşte bles­temu'! O fost oameni aicea care-o dam­blagit chiar de-a doua zi după ce-o pus giug pi foc. Am avut o cumnată aicea care-o recunoscut pân' la urmă c-o pus giugu-n foc. O chinuit mult, nici să moară nu putea. Am fost la dânsa, am văzut-o: fimeia nu pu­tea muri! Săptămâni la rând, urla de durere! Până ce nu i-o adus babele giug şi i l-o băgat sub pernă, n-o putut să-şi dea sufletu'...".
Curecheriu a văzut cu ochii lui şi ultima mască de priveghi din ţi­nut. În sat, în pri­măvara anului 1976, era tânăr atunci. Dar îşi aminteşte bine, fi­indcă în acea noap­te, mortul a fost mişcat şi i-a tras o palmă peste gură unei vădane ca­re a leşinat de fri­că. Iar flăcăul de lân­gă sicriu pur­ta acea mască stra­nie, din piele de capră. "Măştile astea-s ra­re, nu le face ori­cine. Îs descân­tate ca să te facă bă­trân şi moartea să nu te re­cu­noas­că. Nu le purta decât flăcăii ce urma să se că­să­torească şi numa-n noaptea de priveghi. Nu se mai fac. Aia de-am vă­zut-o eu în '76 cre' c-o fost şi ultima...". Cureche­riu păstrează în mu­zeul său şi o "covată de morţi", cio­plită acum 120 de ani, de o valoare ines­ti­ma­bi­lă. Lungă de peste 2 metri, din lemn stră­vechi. O scăl­dătoare păs­tra­tă cu sfin­ţenie. Pentru orice bani din lume n-ar da-o. Toţi morţii Sticlăriei, sute şi sute de oameni, au fost spălaţi în această al­bie. Ba şi azi oa­menii vin să i-o ceară, atunci când mai moare vreunul de-al lor.

500.000 de euro contra eternitate

Constantin Curecheriu a fost de­cla­rat de către UNESCO "Tezaur Uman Viu". Un titlu prestigios, pe care puţini români au avut onoarea să-l pri­mească, acordat într-o ceremonie spe­cială de însuşi preşedintele ţării. Pe-atunci, erau doar 14. Astăzi sunt 43. Din Moldova asta săracă, el e singurul. Pe­reţii casei i-s plini cu zeci şi zeci de diplome şi me­dalii de pe la festivalurile unde-a fost cu "Alaiul Cer­bului" şi costumele lui fabuloase. A fost chemat în toată România, dar şi prin îndepărtate ţări ale lumii. Deşi se mai fuduleşte câteodată, la un pahar, cu faima lui, lui Constantin Curecheriu îi pasă prea pu­ţin de toate astea. Îi pasă de satul lui. Nimic nu vinde, niciun lucru de-al lui. Nici casa cea mare, nici pe cea bătrânească din fundul ogrăzii, în care stau pă­­rinţii, mama, de 95 de ani, tata, de 97, nici pă­mân­turile sale "lăsate de la Ştefan". Acum câţiva ani, au venit aici trei "directori" din Israel şi i-au ofe­rit pe muzeul său suma de... 500.000 de euro! Constantin a refuzat, stârnind iarăşi furia nevestei sale Elena, care nu i-a înţeles "nebunia" niciodată. "De data asta, m-am gândit oleacă. Am zis: «băăă, cu bănetu' ăsta cumperi jumate din Sticlărie!...». O venit direct de la Iaşi ăia trei evrei şi-un profesor, cu primaru' nostru, tot absolutu'. O vrut să ia totu'! Tăt muzeu', tăte costumele şi obiectele, partea asta din casă. Se videa c-au bani, n-aveau ei grija asta. Nevasta o zis că mă omoară dacă nu vând. M-am gân­dit la copii, la nepoţi, na... La ce-aş putea să fac cu averea asta. Da' n-am putut, omule bun! M-am gândit că ăia o să le vândă pe toate prin străinătate şi se-alege prafu' de satu' nostru. Cu cine mai joc «Cer­bu'», cine mai vine la mine după costume, să meargă duminică la biserică? Ce-o să zică oamenii ăştia despre mine? Că m-am îmbogaţit şi-am uitat tăt ce le ziceam până acuma? Ce «Tezaur Viu» mai sunt eu? Aşa că i-am băgat în chizda mă-sii şi-am zis că nu dau. Nimica nu dau!". Îndată vin Paştile şi băieţii lui din străinătate se vor întoarce la casele lor din sat. Unuia îi place mult să joace "Cerbul", altul se pri­cepe la sculptat lemn, ca un adevărat meşter popular. Nu şi-au uitat rădăcinile. Îi va avea pe toţi patru acasă şi vor întinde plasele în iazul cu peşti din ogradă. Până la urmă, tot o să-l scoată împreună. Peştele ăla mare, să-l pună pe masă după Înviere... Deocamdată, asta are în plan.