Stau în faţa oglinzii şi-mi pândesc trupul. Am treizeci şi şase de ani şi simt că încă nu e împlinit. Îmi dă semne pe care nu ştiu cum să le interpretez, îmi trimite semnale-chemări care vin de foarte departe, ca o scrisoare ce-a trecut oceanul, plină de timbre colorate. Mă uit la el, mă uit la mine ca la un străin şi-ncep să mă îndrăgostesc de ceea ce văd, de fapt, de ceea ce-mi place să cred că văd. Ridic mâna să-mi aranjez o şuviţă de păr scăpată din agrafe, şi în jurul meu încep să se mişte încet particule fine de praf, care parcă înoată în penumbră, într-un dans adormitor. Stau în faţa oglinzii şi aştept. Aştept cu toată puterea aşteptării mele. Aştept zgomotele de afară. Nu cântece de păsări moleşite de căldură, nu porţi care se închid sau deschid, nu tremurat de crengi şi de frunze. Aştept doar acele zgomote care mă vor face să înţeleg că el a terminat munca în grădină, a strâns uneltele şi le-a aranjat gospodăreşte în magazie. Atunci voi şti că nu mai e mult până când va bate la uşă ca să-mi spună că şi-a încheiat ziua de lucru. Nu se aude însă nimic din ceea ce ar putea însemna că el este pe-aproape. Ochii mei s-au îngreunat, în oglinda întunecată par catifele aprinse, obrazul palid e încercănat de aşteptare. Ridic mâna să-mi aranjez părul scăpat din strânsoarea lui şi mâna întârzie, o secundă, nu mai mult, pe tâmpla caldă, apoi coboară încet rotunjind obrazul, încet, încet, nemăsurat de încet, apoi pe gât, pe oasele firave ale claviculei, pe umărul acoperit de cămaşa subţire... Mă iau eu pe mine în braţe într-o clipă de teribilă singurătate, dar mâinile mele parcă nu mai au putere să mă facă să înfloresc. Încep să număr în gând, rar, ca să opresc clipa, să încremenesc starea de aşteptare, apele oglinzii s-au aburit şi nu mai văd nimic în ele, oricât mă strădui să ţin ochii deschişi. De undeva, de departe, de foarte departe, ca şi cum ar veni din altă lume, de dincolo cu mult de perdeaua care ţine lumina captivă, dincolo chiar de ziua aceasta şi de clipa aceasta, mă întorc cu greu, ca şi cum m-aş rupe din apele unui somn fără vise, ca să aud clopotul uşii dinspre grădină.
Grădina cu lampioane
Sunt măritată de zece ani şi locuiesc departe de locul naşterii mele, departe de oameni care îmi sunt cunoscuţi, departe de locurile în care am crescut. Am ajuns aici, după ce-am acceptat cererea unui bărbat pe care nu l-am iubit, dar pe care l-am crezut trambulina care m-a ajutat să scap de târgul provincial în care m-am născut. L-am ales dintre ceilalţi pretendenţi, tocmai pentru această promisiune de evadare în locuri noi, şi nu neapărat pentru că aş fi avut faţă de el sentimente mai puternice. Nu l-am iubit. N-a fost între noi scânteia aceea care paralizează şi anulează orice contact cu realitatea, aşa cum am citit în romanele de dragoste, aşa cum am văzut în filme. Scânteie care te ameţeşte şi te face să crezi că îţi cresc aripi. Da, recunosc deschis că nu l-am iubit, dar am crezut că prietenia de la început se va transforma într-o legătură mai adâncă şi că vom merge mai departe, legaţi prin ea. Am ales cu mintea, nu cu inima, şi-am crezut că voi fi suficient de deşteaptă ca să ascund acest lucru şi să fac apoi ca el să nu se simtă între noi. Am ales cu mintea, sătulă de sărăcia în care trăiam, sătulă de neajunsurile pe care le întâlneam la tot pasul în familia mea, în care îşi mai aşteptau rândul la măritiş încă trei fete şi, la însurătoare, doi băieţi. Aşadar, m-am măritat ca să scap de-acasă, dar şi să scap de grija zilei de mâine şi de alergătura după cele necesare traiului. Şi am reuşit acest lucru, dar nu m-am gândit atunci când m-am măritat că asta vine la pachet cu tot cu amărăciune şi însingurare.
Bărbatul meu lucrează în industria petrolului. E mereu plecat dintr-un colţ în altul al lumii. Stă luni întregi departe de casă şi se întoarce pentru două, trei săptămâni, doar ca să îşi schimbe bagajele şi s-o ia din loc iar. La început am fost impresionată de poveştile lui, de banii pe care-i câştiga, de modul în care s-a schimbat viaţa mea. Nimic din ceea ce mă înconjoară acum nu seamănă cu locul în care am crescut. Casa mare, grădina pe care o avem, cu alei şi lampioane care luminează noaptea nisipul alburiu, totul, totul este parcă rupt dintr-o poveste. Numai că simt din ce în ce mai mult, de la o zi la alta, că nu-mi pot afla locul, că nu mă potrivesc cu paradisul pe care bărbatul meu se chinuie să-l construiască aici, pe pământ. Pentru cine? M-am gândit tot mai des în ultima vreme. Pentru noi? Care „noi"?, când el este într-un colţ de lume şi eu în altul. Pentru urmaşi? Care urmaşi, când la ultima vizită la medic am aflat că dacă vrem copii, va trebui să-i înfiem. Mai degrabă, tot acest decor care se ridică în jurul meu acum, alcătuit din lucruri, mobilier şi îmbrăcăminte, toate scumpe, toate acestea sunt pentru ochii celor de pe margine. Trăim ca să le arătăm altora cât de bine ne-am descurcat şi cât de bine ne merge. Dar ce este în spatele acestui bine începe să mă apese tot mai mult.
Ştiam la ce mă înham atunci când m-am măritat, bănuiam ce mă aşteaptă când am aflat că el va fi mai mereu plecat, am crezut însă, cu teribilismul tinereţii, că toate pot fi depăşite şi că nu va fi aşa de complicat. Dar e tare greu să te trezeşti în fiecare dimineaţă, înconjurată de zeci de lucruri scumpe, şi să îţi dai seama că ele nu pot acoperi golul sufletesc tot mai mare în care te-afunzi. De multe ori m-am gândit la compromisul pe care l-am făcut, şi tot de atâtea ori mi-am spus că-l plătesc cu un preţ prea mare. Am crezut că sunt o femeie puternică, voluntară, că mă pot descurca în cele mai întortocheate situaţii, că pot să fac faţă unor momente mai speciale, dar n-a rămas mare lucru din toată această platoşă cu care m-am înconjurat. Mi-e dor, tânjesc după o existenţă obişnuită, normală. M-am săturat de singurătate, vreau un bărbat lângă mine. N-am nevoie de cristalele din dulapuri şi nici de piscina care în nopţile pustii pare un ochi al disperării. Ce-mi trebuie mie poşete de mii de euro, dacă stau înşirate pe raftul din dulap? Ce-am cerut eu de la viaţa asta şi ce-am primit? Am primit cu vârf şi îndesat izolare şi înstrăinare. Firea mea voluntară s-a topit, m-am transformat într-o femeie plângăcioasă, temătoare şi însingurată. Stau ceasuri în şir în camera mea, cu perdelele trase, stau în semiîntuneric şi mă ascund, ca să nu se vadă disperarea, dar şi dorinţa înflorind pe chipul meu. Da, dorinţa, dorinţa care m-a cuprins într-o plasă din care nu mai pot scăpa. Asta, mai ales, de când bărbatul meu a angajat un băiat care se ocupă de întreţinerea şi administrarea casei şi care este, în acelaşi timp, un fel de paznic al locului...
Dorinţa
(A.O.)
Reproduceri după picturi de Ana Ruxandra Ilfoveanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
