Raiul pierdut al lui Ion Heliade Rădulescu

Peste drum de Piaţa Obor, astăzi se văd clă­dirile şi halele unei zone industriale, iar mai sus, un mall, construit recent, pe terenul unei foste unităţi, de asemenea, industriale.

Dar în urmă cu o sută cincizeci de ani, în aceste locuri s-a aflat proprietatea marelui cărturar, scri­itor şi revoluţionar român, Ion Heliade Rădu­les­cu: o casă impozantă, cu etaj, grădină imen­să, întinsă în spate până la Gara Obor, cu pomi fructiferi şi viţă de vie, dar şi cu arbori seculari, care um­breau mejdinile în ve­rile secetoase. De la vii­le acelea, care toam­na parfumau împre­ju­rimile cu miresmele Tă­mâioasei, vine nu­me­le străzii - "He­lia­de dintre vii", acesta fiind unul dintre cele mai frumoase nume din nomenclatorul stră­zilor bucureştene. Raiul ace­la al lui Heliade a dis­părut, acoperit complet de construcţii industriale, în­cât nimic, dar nimic, nu mai aminteşte de existenţa acestuia. E întocmai ca o insulă înghiţită de apele oceanului.

O fotografie preţioasă

Ştiam, din consultarea vechilor hărţi cadastrale ale Bucureştiului, dar şi din cărţile dedicate trecu­tului oraşului, de casa şi grădina lui Heliade, situate odinioară peste drum de Piaţa Obor. Mare mi-a fost bucuria când, vizitând noile săli ale Muzeului Naţional al Literaturii Române, din sediul situat pe strada N. Creţulescu, nr. 8 (în fosta casă a gene­ra­lului Leon Mavrocordat, despre care am scris un articol publicat în Formula AS, nr. 1275) am desco­perit, într-o vitrină, o fotografie a casei scriitorului. Po­za a fost realizată în 1882, la zece ani după moar­­tea lui Heliade Rădulescu. Cercetând foto­grafia, e vizibilă o stare de degradare a aripilor clă­dirii, pereţii având pe porţiuni mari tencuiala că­zută. Ferestrele de la etaj par astupate sau, pur şi simplu, goale, ca orbitele unui craniu. După toate aparenţele, locuită ar fi fost, în 1882, numai zona centrală a parterului. Fotograful n-a surprins pe ni­meni în faţa casei. Să fi fost locatarii plecaţi în oraş, iar omul cu aparatul să fi intrat pe furiş în grădină? Cine ştie? Atmosfera e a unui loc pustiu, fie şi nu­mai pentru câteva ceasuri, în miezul unei zile de vară. Heliade Rădulescu a ajuns proprietarul aces­tui loc paradisiac, situat pe atunci în marginea Bucu­reştiului, în anul 1830, după ce, în urma ru­gă­minţilor sale, tatăl său, Ilie Rădulescu, fost con­ducător de poteră, l-a cumpărat, cel mai probabil, de la familia Ghica, stăpână peste pământurile în­tinse până spre malurile râului Colentina, de unde şi numele cartierului Ghica-Tei şi al străzii Doam­na Ghica. Interesant de semnalat este că în locul unde Heliade Rădulescu a ajuns proprietar, s-a aflat casa, unii spun bordeiul, lui Gheorghe Lazăr, faimosul dascăl ardelean care a întemeiat Şcoala de la Sfântul Sava din Bucureşti, unde elevii săi, proveniţi din pături sociale modeste, au învăţat în limba română, primind cunoştinţe de filozofie, matematică, topografie, gramatică şi teologie. Heliade Rădulescu, având pe atunci 16 ani, s-a numărat şi el printre discipolii lui Gheorghe Lazăr. Când dascălul ardelean, bolnav fiind, şi urmărit de autorităţi din cauza colaborării sale cu Tudor Vla­dimirescu (în timpul Revoluţiei din 1821, i-a ajutat pe panduri să regleze tirul tunu­rilor), a decis să pă­răsească Bucureştiul, pentru a se întoarce în Avrigul său natal, Heliade Rădulescu l-a vizitat la casa din Obor, pentru a-şi lua rămas bun. Lazăr a murit în 1823, iar şap­te ani mai târziu, scriitorul muntean a ajuns proprietarul lo­cului din Obor, inclu­zând o suprafaţă mult mai mare şi construind aici o casă cu etaj, o veritabilă re­şedinţă, cum puţini scri­itori aveau în acea vreme.

Tipograful românilor

Ion Heliade Rădulescu este autorul poeziei Zbu­ră­torul, dedicată primilor fiori ai iubirii, resimţiţi de o nubilă, Florica pe numele ei: "O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica/ Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit/ Şi s-a pălit co­pila! ce bine-a zis bunica:/ Să fugă fata mare de fo­cul de iubit!". Zburătorul, descris în poem "Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,/ Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine/ N-au nici un pic de sân­ge, ş-un nas - ca vai de el!", a fost considerat de George Călinescu drept unul dintre miturile fundamentale ale literaturii româneşti, alături de mitul etnogenezei din balada Traian şi Dochia, cel al morţii şi transhumanţei din balada Mioriţa şi de mitul jertfei ne­ce­sare creaţiei, din balada Meşterul Manole. Ion Heliade Rădulescu a fost unul dintre cei mai activi tipografi ai noştri, după ce a cumpărat, în 1830, singura tipografie pri­vată existentă în acea vreme în Ţara Românească. Datorită acti­vităţii tipografice, a reuşit să dejoace un plan machia­velic pus la cale de consulul rus, Pavel Kiseleff, în timpul protectoratului ru­sesc. Atunci au fost redactate Regulamentele Or­ga­nice, un fel de Constituţie a acelor timpuri. He­liade, în calitate de tipograf oficial, a primit sarcina să tipărească 300 de exemplare ale noii legi fun­da­mentale, fără să primească bani. Scriitorul a în­trebat autorităţile dacă poate primi bani pentru exemplarele tipărite în plus. Kiseleff i-a transmis că mai poate tipări încă 2000 de exemplare, pentru care statul îi va deconta 1 galben per exemplar, dar să nu le pună în circulaţie fără acordul conducerii ţării. Heliade a fost intrigat de această interdicţie şi nu s-a lăsat până nu a cercetat originalul docu­men­tului, el având în mână, pentru multiplicare, o copie. Mare i-a fost surpriza când a descoperit că originalul conţinea un articol adiţional, pe care membrii Adunării obşteşti nu-l votaseră, acesta fiind adăugat ulterior votului. Articolul prevedea ca nicio lege importantă să nu fie votată fără acor­dul autorităţilor ţariste! În cele din urmă, lucrătura a fost devoalată, şi a ieşit un scandal politic care s-a lăsat cu dizolvarea Adunării obşteşti. Heliade îşi făcuse deja datoria faţă de patrie.

Pâinea amară a exilului

În 1848, poetul a fost unul dintre liderii revo­luţiei, fiind autorul Proclamaţiei citite la Islaz, în care se cerea "lepădarea" de Regulamentele Orga­nice, prin care Rusia îşi baza protectoratul în Prin­cipatele Române. Forţele revoluţionare româneşti au fost atacate cu armata, care a reuşit să readucă Bucureştiul sub ascultare. Heliade a fost nevoit, împreună cu ceilalţi revoluţionari, să-şi părăsească familia şi ţara şi să trăiască zece ani în exil. După un timp, şi-a reîntâlnit familia, pe soţia sa, Mariţa, şi pe cei patru copii (mai avusese doi, pe Virgil şi pe Virgilia, care-i muriseră în 1830 şi în 1832), în insu­la Chios, dar revederea nu a fost urmată de un trai armonios. Din gelozie, Mariţa i-a făcut viaţa un infern. Ce-i drept, Heliade nu a fost, din acest punct de vedere, uşă de biserică, fiind suspectat că avea, pe lângă copiii recunoscuţi, şi copii nele­gitimi. Scriitorul a murit în 1872, la vârsta de şapte­zeci de ani, fiind îngropat în curtea bisericii Izvorul Tămăduirii, situată în strada Monetăriei. Pe la începutul secolului XX, casa din Obor a făcut obiectul unor licitaţii publice, la solicitarea unor creditori, urmaşii scriitorului având mari datorii de achitat. Expansiunea industrială a Bucureştiului interbelic a spulberat raiul lui Heliade, pe locul casei sale fiind puse în funcţiune nişte topitorii metalurgice. Mai târziu, regimul comunist a cons­tru­it şi mai multe hale in­dustriale. Raiul lui Heliade din vecinătatea Oborului s-a scufundat pentru totdea­una, şi numai documentele, chiar şi o biată fotografie ex­pusă în galeria unui mu­zeu, îl mai reînvie în ima­gi­naţia noastră. Scriitorul a fost un susţinător al dez­vol­tării industriei în Ţara Ro­mâ­nească. Iată că soarta nu-şi dezminte caracterul ironic: grădina lui zace acum sub pavajul unei fa­brici.