Puțini români știu despre acest muzeu "al viei și vinului" din Hârlău, un târgușor pierdut printre dealurile de miazănoapte ale Moldovei. Străini vin aproape 10.000 pe an să-l viziteze, români, mult mai puțini. Dar nu atât vinificația îi atrage pe occidentali, ci vechimea pământurilor, magia istoriei noastre medievale... Prin odăile secularului conac ei găsesc obiecte fantastice, păstrate încă din vremea lui Ștefan cel Sfânt. Cultul morților, stranii credințe precreștine... Deși locuisem doisprezece ani la Iași, nici nu mai țineam minte unde e Hârlăul. Undeva-n nordul județului, spre Botoșani..., habar n-aveam că acolo poate fi atâta istorie, o renumită curte domnească de la 1384, vizitată de toți marii regi ai Evului Mediu, aparținând lui Ioan Tăutu, cancelar al lui Ștefan, unul din cei mai vestiți diplomați ai Europei... După multă vreme, revedeam și Iașul, orașul marilor iubiri. A doua zi dimineață, printre dealurile molcome ale Moldovei, pluteam spre misteriosul Hârlău...
Vinul de viață lungă
Așezat în poala unei rămășițe enorme, din străvechii codri ce acopereau altădată Moldova, Hârlăul e prăfuit și pustiu, vârât între șapte coline mari, potopite toamna de struguri nobili. Dealuri cu nume istorice: Basaraba, Viilor, Sîngeap, Pietrosu, Dealu lui Vodă... În sfârșit, o văd: casa lui Tăutu se află în fundul unei grădini cu frasini bătrâni, pe aleea căreia au fost înșirate cruci milenare și vestigii din vechea curte domnească. Gheorghe Tincu, omul care de-o viață îngrijește această casă istorică, ne așteaptă lângă ușa cu zăvoare masive. Intrăm, ne uimim de grosimea zidurilor. Aflu că-i doar una dintre reședințele marelui logofăt al lui Ștefan și-al fiului său, Bogdan al III-lea. Puțini români știu, azi, ceva despre Ioan Tăutu, un erudit, cunoscător de științe și limbi străine. Trimisul excepțional al Moldovei în misiuni diplomatice spre Polonia, Turcia, Roma, Veneția... Urmașii săi au refăcut casa, prin veacul al XVII-lea, făcând-o întocmai ca la începuturi. Din 1875, vreme de un secol, această clădire a fost oficiu poștal. Unul dintre cele mai vechi ale țării. Apoi s-a preschimbat în muzeu. Gheorghe Tincu o știe cotlon cu cotlon. Fiecare obiecțel parc-ar fi viață din viața lui. De la 21 de ani, din 1992, a muncit doar în această casă pe care o iubește, n-a făcut nimic altceva. E fiu al locurilor, din satul Scobinți, aflat la vreo 8 kilometri depărtare, și știe de la părinții și înaintașii săi cât de prețioase sunt aceste lucruri: mărturia unei lumi care moare. Îmi vorbește de vin, smerit, ca despre o licoare magică, ritualică, vie. Un elixir vrăjit, ce însoțește viața acestor moldoveni ancestrali, de la naștere la moarte. Asta e "tema" muzeului, "grosul" obiectelor. Dar, călătorind printre ele, printre teascuri, fierbătoare, zdrobitori, butoaie sau ulcioare de lut, prin odăi amenajate ca butnărie, cramă, atelier de olărit, ba chiar și un han străvechi din vremea voievodului Ștefan, pătrunzi, încet-încet, în altă lume spre epoci tainice. În primul rând, obiectele. Vechimea lor! Un teasc înnegrit de veacuri, cu șuruburi imense din lemn, încă din vremea lui Tăutu... Un cufăr de călătorie multisecular, ferecat în fier, al logofeților din neam... Lada de zestre cu modele ca pe vasele de la Cucuteni... Una dintre rarele icoane, în care Sfântul Nicolae apare alături de Ioan Botezătorul... "Secolul XIV... Vă dați seama?", șoptește Gheorghe Tincu, cu spaimă aproape, de parcă mereu ar vedea aceste obiecte pentru prima dată. Le simți puterea, mireasma de lemn vechi, dens ca piatra. Și-o tihnă frumoasă învăluie odăile țărănești, uimindu-te cât de civilizați au fost acești localnici, acum 500 de ani, cum fiecare lucru era împodobit atent și își avea rostul lui, iar totul în jur era simplitate și frumusețe. Chiar casa boierilor Tăutu e de-o austeritate nobilă. Deși stăpâneau aproape-un sfert din Moldova de Sus, n-aveau decât 5 odăi, dar cu toaletă încălzită în casă. "Se tot zice că-n evul mediu eram aproape niște sălbatici. Uitați-vă, câtă civilizație, cât bun gust. Aveau un sistem de hornuri ce porneau de sub pământ (unde se făcea focul) și încălzeau toată casa. La demisol și subsol erau cămările și trăiau slugile. Ca o fortăreață era casa asta, nu-ți trebuia nimic din afară. Concepută astfel încât fiecare ungher să fie practic. În adâncime, e mai înaltă decât la suprafață. Uitați-vă, sunt 5 metri sub nivelul solului. Iată ce ziduri! Astea-s chiar de pe timpul logofătului. Cu câtă măiestrie puteau să zidească!... Păcat că e atât de puțin cunoscut azi acest mare diplomat al Europei ", zice cu venerație călăuza noastră, în timp ce coborâm scările. De 27 de ani, zi de zi, în fiecare dimineață, vine aici. De la 8 kilometri, din satul lui, chiar dacă n-are nimic de făcut și-n ziua aia nu se anunță niciun turist. El e mereu punctual la program, de când era aproape flăcău. "Unul dintre cei mai cinstiți și mai fideli oameni ai noștri", după cum avea să-mi spună muzeograful Victor Munteanu, de la Muzeul Etnografic al Moldovei din Iași. Gheorghiță Tincu are grijă de obiecte, de curățenie, de grădină, de ghidajul turiștilor, de acte, de tot. Custodele țăran, singurul angajat al acestui muzeu neștiut.
Mă întreb cum or fi rămas aceste comori de patrimoniu, în târgul ăsta uitat de lume, păzite de un singur om. Trei camere sunt destinate nașterii, nunții și morții. Aparent, o tematică obișnuită, din orice muzeu de tradiții. Dar dacă privești mai atent, descoperi câteva lucruri nemaiîntâlnite în țară, poate chiar în Europa. Odaia morții, de pildă. O cruce veche, cioplită acum două milenii... Pe-un zid, o arătare bărboasă, cu chip prelung, ochi albi și întorși pe spate, ca-ntr-o transă ritualică. Dinți albi, rânjiți, îi ies peste buză, din mustățile galbene. "E-o mască de priveghi, un obicei rămas dinaintea creștinismului, când privegherea morților era altfel, și moartea era aproape un prilej de bucurie...", îmi spusese etnograful Victor Munteanu din Iași. "S-a păstrat obiceiul de-a face glume pe seama morții, odată ce oamenii sunt convinși, chiar și astăzi, că sufletul nu piere. Mortul era îmbrăcat în straiele lui de mire, de parcă înmormântarea ar fi fost o petrecere, nu motiv de tristețe. Și azi, flăcăii obișnuiesc să «miște mortul», cu tot felul de ațe ascunse, pentru a-i speria pe cei ce vin să îl sărute, spre hazul tuturor celor din jur. Mișcându-l, cumva ții mortul viguros, «în acțiune», ajutându-l să se rupă mai ușor de lumea viilor. Când fac aceste glume, flăcăii își pun pe chip masca de păcălit moartea, «pentru ca moartea să nu-i cunoască». Așa se zice. Își pun masca bărbații tineri, cu inima tare și curată. Măști făcute din piele de capră, după un model precreștin. Am căutat masca morții prin toate satele din nordul Moldovei, dar n-am mai găsit-o. Am auzit că doar în niște cătune din Vrancea, de pe valea Putnei, s-ar mai păstra. Nu știu. Tare mult mi-aș fi dorit să găsesc măcar una!". Gheorghe Tincu îmi zice că-n satul lui încă se mai face acest "priveghi fără tristețe", când morții sunt mișcați spre a-i distra pe cei vii. "Asta, pentru ca nu cumva, prin durere și bocet, să-ncerci să mai ții mortul pe lumea asta." Părinții lui au prins timpurile când în Scobinți erau câteva asemenea măști "de păcălit moartea". Când oamenii beau și se veseleau lângă mort, socotindu-l tot ca pe unul din lumea lor. Au apucat și vremurile când oamenii băgau jugul boilor sub capul muribundului care se chinuia și nu putea să-și dea sufletul. Îmi arată în muzeu pătuțul alb și îngust al omului ce trage să moară. Pe el, jugul cel negru, vârât sub perna scrobită. "E jugul boilor la care au tras, pe care au asudat sute de ani", avea să-mi explice și etnograful Victor Munteanu. "Un animal trudit, umil. Am găsit acest obicei doar în vreo două sate dinspre Prut, zona Hușiului, dar n-am avut șansa să văd ritualul, cum îl pun sub perna muribundului. Lemnul de jug e socotit aproape sacru - oamenii sunt covinși că cine-l pune pe foc va avea parte de nenorociri. Tocmai fiindcă acolo au trudit boii, e lemn udat cu sudoare și sânge." Gheorghe Tincu îmi zice c-a auzit și el despre jugul mortuar, de la bunicul său, Avram, și că acest ritual chiar funcționa: imediat, durerile omului se calmau și acesta putea să-și dea duhul în pace. "Se zice că sufletul omului se înalță la cer purtat de o pasăre. O pasăre cu zbor înalt. Chiar așa i se zice: pasărea-suflet. Cine nu știe asta, intră în muzeu și nu-și dă seama. Dar uitați-vă: peste tot, în camera asta, sunt păsări-suflet!". Pe o scoarță de vreo 150 de ani, din Mîndrești-Botoșani, păsările-suflet stau cioc în cioc, două câte două, în vârful "pomilor vieții", niște arbori drepți, ca niște lujeri de viță-de-vie. Alături de ei, pomul creștin de lângă sicriu, în care, printre alte ofrande, atârnă și o pasăre-suflet. Lângă el, un dulap fabulos, vechi și el de trei veacuri, și sculptat migălit. "Dulapul pomenilor" i se zice, și e la loc de cinste în casă. În el n-ai voie să pui decât colaci, prescuri, pecetare, "moșoaice" (vase negre de îngropăciune) și altele asemenea. Nimic util pentru vii, e interzis. Sus, pe "frontonul" acestui dulap maiestuos, sunt ciopliți doi câini, urlând a moarte. Iar în mijloc, arcuite, destul de greu de observat se găsesc cele două păsări ale sufletului.
Istoria care nu apare în manuale
Magie și istorie. Totul în jur e istorie uitată. Chiar peste drum de casa Tăutu vezi ruinele grandioase ale curții domnești, ridicate la 1384 de Doamna Margareta, mama lui Petru I Mușat. Reședința de suflet a lui Ștefan cel Mare. Cine știe că această cetate, de peste un hectar, a fost o vreme chiar capitala Moldovei? Câți știu că biserica cea subțire din mijlocul cetății, împodobită anapoda, pe din afară, mai târziu, de meșteri francezi, a fost înălțată chiar de Ștefan cel Sfânt? Păstrată aidoma, din vremea lui și atât de puțin cunoscută azi! Sfinții parcă scânteiază în adâncul fumuriu al zidurilor. Între ei, se văd și azi, însemnări seculare, într-o mulțime de limbi, precum cele ale regelui Poloniei, Ioan Sobieski, sau ale țarului Rusiei, Petru I, care au trecut pe aici. Peste tot în jur, în pământuri, rămășițe de așezări neolitice, ceramică de Cucuteni, o prețioasă cetate dacică pe dealul Cătălina, înecată de decenii sub buruieni. Iar sus, deasupra orașului, pe cea mai înaltă culme, vezi Mânăstirea Sângeap-Basaraba, pe temeliile celei ridicate la 1399 de voievodul Iuga cel Olog, atât de puțin știut astăzi. Pământuri bătrâne, mustind de istorie ce n-apare în manuale. O iau spre păduri și cătune înalte, acolo unde Gheorghe Tincu îmi spusese că s-ar mai putea păstra masca de păcălit moartea. Zagavia, Fetești, Scobinți... Caut bătrâni, întreb pe la porți: "Ați auzit, poate, când erați copil, de-o mască de priveghi, de pasărea-suflet?...." Nimeni nu știe. Abia târziu, când se înserează, aflu că undeva, și mai sus, în satul numit Sticlăria, ar trăi un bărbat care a adunat toate aceste povești: Constantin Curecheriu, un "nebun" încăpățânat căruia i se datorează păstrarea tuturor tradițiilor din ținut.
Un tezaur uman viu
Nici nu se întoarce spre noi, când intrăm pe poartă. Se uită meditativ într-un iaz mic din ogradă, nu mai lung de zece pași. "E plin de pește acolo. I-acolo, în mâl, sub apa asta înghețată. Îi știu. Îs mari, lungi cât mâna. Da' nu pot să-i prind. Am chemat și vecinii cu plasa, i-am văzut, da' sar. Fug! Cum să nu pot scoate peștele din iazu' pe care l-am făcut cu mâna mea?", zâmbește nea' Costică și-mi dă bună dimineața. Evident că bănuiește de ce am venit, toată lumea vine la el pentru asta. "Să știți că-i cam deranj acuma în muzeu. N-am avut timp, o fost frig, cu zăpezile astea-n martie. Facem curățenie de Paște. Tocma' o plecat un autocar de nemțalăi, am scos costumele să se aerisească", zice, prilej să aflu că acest Constantin Curecheriu și-a preschimbat casa într-un fel de muzeu, pe care l-au vizitat o grămadă de americani, japonezi, francezi, canadieni, olandezi, nemți și toate națiile lumii civilizate. Străinii ajung greu, din cauza drumurilor proaste, neasfaltate. Românii, însă, chiar și cei din Iași, apar mult mai rar.
Nea Costică deschide odăile cu comori. Straie vechi și de 120 de ani, lucruri bătrâne, din lemn, cerbi fantastici, aliniați la perete, așteptând alte festivaluri sau sărbătorile de iarnă. Pe-un asemenea costum de mire, țesut în anul 1903, un turist străin i-a oferit 30.000 de euro, dar Costică n-a vrut să-l dea. E viața lui, convingerea lui că aceste tezaure trebuie să rămână aici. "Tătă viața m-o durut să văd cum satu' nostru moare. Un sat fără tradițâi nu mai îi nimic. O țară fără tradițâi nu mai există. Da' o trebuit să-mi întrețâu familia și să fac sărvici, că am opt copii, patru băieți și patru fete. Am fost plecat mult prin țară cu sărviciu', ca mecanizator am lucrat. Și-am așteptat o viață, ca să ies la pensie și să-mi văd de visu' mnieu... Abia în 2009, am început să fac muzeu', că adunasem deja multe lucruri. Am mai cumpărat costume, obiecte și instrumente muzicale vechi, am pornit să culeg ultimele povești de la bătrăni. Astea-s haine cu o valoare foarte mare, da' lumea nu și-o dat seama. Am avut și certuri în casă, cu nevasta, că de ce-mi dau tăți banii pi vechiturili astea, lucruri pi care alțâi le aruncă. Până la mine, nu le-o adunat nimeni, că n-o știut ce comoară au în sat. Apoi, când o vrut să facă și ei, n-o mai avut ce lua. Că eu am luat tot! Bine, mi-o lucrat și mintea. Că nu-s prost, să știți...". Își iubește satul. Știe fiecare metru de pământ, pe toți oamenii și lucrurile lor, până-n cele mai mărunte statistici: "117 vădane, 22 de vădăoi (văduvi), 1506 câini, 96 de mașini...". Îi numără adesea, merge pe la ei să vadă ce s-a mai schimbat, care s-a mai întors din străinătate. Acum 70 de ani, 1% din populația Sticlăriei îmbrăca portul popular. După implicarea lui Constantin Curecheriu, îl poartă peste 70%. Încep să cumpere straie și din alte sate din jur sau le împrumută de la nea Costică, care-a învățat el însuși să le coase, întocmai cum se făceau acum 150 de ani. "Toată lumea s-o luat după mine. Vin fete tinere aicea, la poartă: «Nea Costică, mă duc la biserică, dă-mi și mie niște haine!...» Le dau, ce să fac? Că mi-i drag să-i văd îmbrăcați strămoșește...".
Între obiecte, văd și jugul neamului său. Vechi, de cel puțin un veac, deși Curecheriu nu mai ține boi de mult. Nu l-a păstrat doar pentru muzeu, ci fiindcă efectiv acest obiect nu se aruncă. "Cum s-arunci giugu' (jugul)? Cum să-l pui pe foc?! Doamne, ferește... I-acolo toată munca, unde o chinuit boii, și-o arat și-o tras și iarna, și vara. Îi pacat mare. Numa' o așchie dacă zvârli în sobă din el, te lovește blestemu'! O fost oameni aicea care-o damblagit chiar de-a doua zi după ce-o pus giug pi foc. Am avut o cumnată aicea care-o recunoscut pân' la urmă c-o pus giugu-n foc. O chinuit mult, nici să moară nu putea. Am fost la dânsa, am văzut-o: fimeia nu putea muri! Săptămâni la rând, urla de durere! Până ce nu i-o adus babele giug și i l-o băgat sub pernă, n-o putut să-și dea sufletu'...".
Curecheriu a văzut cu ochii lui și ultima mască de priveghi din ținut. În sat, în primăvara anului 1976, era tânăr atunci. Dar își amintește bine, fiindcă în acea noapte, mortul a fost mișcat și i-a tras o palmă peste gură unei vădane care a leșinat de frică. Iar flăcăul de lângă sicriu purta acea mască stranie, din piele de capră. "Măștile astea-s rare, nu le face oricine. Îs descântate ca să te facă bătrân și moartea să nu te recunoască. Nu le purta decât flăcăii ce urma să se căsătorească și numa-n noaptea de priveghi. Nu se mai fac. Aia de-am văzut-o eu în '76 cre' c-o fost și ultima...". Curecheriu păstrează în muzeul său și o "covată de morți", cioplită acum 120 de ani, de o valoare inestimabilă. Lungă de peste 2 metri, din lemn străvechi. O scăldătoare păstrată cu sfințenie. Pentru orice bani din lume n-ar da-o. Toți morții Sticlăriei, sute și sute de oameni, au fost spălați în această albie. Ba și azi oamenii vin să i-o ceară, atunci când mai moare vreunul de-al lor.
500.000 de euro contra eternitate
Constantin Curecheriu a fost declarat de către UNESCO "Tezaur Uman Viu". Un titlu prestigios, pe care puțini români au avut onoarea să-l primească, acordat într-o ceremonie specială de însuși președintele țării. Pe-atunci, erau doar 14. Astăzi sunt 43. Din Moldova asta săracă, el e singurul. Pereții casei i-s plini cu zeci și zeci de diplome și medalii de pe la festivalurile unde-a fost cu "Alaiul Cerbului" și costumele lui fabuloase. A fost chemat în toată România, dar și prin îndepărtate țări ale lumii. Deși se mai fudulește câteodată, la un pahar, cu faima lui, lui Constantin Curecheriu îi pasă prea puțin de toate astea. Îi pasă de satul lui. Nimic nu vinde, niciun lucru de-al lui. Nici casa cea mare, nici pe cea bătrânească din fundul ogrăzii, în care stau părinții, mama, de 95 de ani, tata, de 97, nici pământurile sale "lăsate de la Ștefan". Acum câțiva ani, au venit aici trei "directori" din Israel și i-au oferit pe muzeul său suma de... 500.000 de euro! Constantin a refuzat, stârnind iarăși furia nevestei sale Elena, care nu i-a înțeles "nebunia" niciodată. "De data asta, m-am gândit oleacă. Am zis: «băăă, cu bănetu' ăsta cumperi jumate din Sticlărie!...». O venit direct de la Iași ăia trei evrei și-un profesor, cu primaru' nostru, tot absolutu'. O vrut să ia totu'! Tăt muzeu', tăte costumele și obiectele, partea asta din casă. Se videa c-au bani, n-aveau ei grija asta. Nevasta o zis că mă omoară dacă nu vând. M-am gândit la copii, la nepoți, na... La ce-aș putea să fac cu averea asta. Da' n-am putut, omule bun! M-am gândit că ăia o să le vândă pe toate prin străinătate și se-alege prafu' de satu' nostru. Cu cine mai joc «Cerbu'», cine mai vine la mine după costume, să meargă duminică la biserică? Ce-o să zică oamenii ăștia despre mine? Că m-am îmbogațit și-am uitat tăt ce le ziceam până acuma? Ce «Tezaur Viu» mai sunt eu? Așa că i-am băgat în chizda mă-sii și-am zis că nu dau. Nimica nu dau!". Îndată vin Paștile și băieții lui din străinătate se vor întoarce la casele lor din sat. Unuia îi place mult să joace "Cerbul", altul se pricepe la sculptat lemn, ca un adevărat meșter popular. Nu și-au uitat rădăcinile. Îi va avea pe toți patru acasă și vor întinde plasele în iazul cu pești din ogradă. Până la urmă, tot o să-l scoată împreună. Peștele ăla mare, să-l pună pe masă după Înviere... Deocamdată, asta are în plan.