Opreşte-te şi iubeşte

- Dacă viaţa te va purta vreodată prin satul Cornu din judeţul Dolj, un cătun aflat la 50 de kilometri de Craiova, opreşte-te puţin. Ştii cum se spune: locurile au sufletul lor. Iar sufletul acestui meleag îţi va vorbi nespus de frumos, dacă vei şti să-l asculţi -

Lubeniţe de Caraula

De cum treci de indicatorul de localitate ce-ţi ara­tă că ai ajuns, fă câţiva paşi pe drum. Poate n-o să simţi sub tălpi decât o şosea ca oricare alta. Dar nu este deloc aşa. Ascunsă sub asfalt, încă respiră ve­chea ulicioară pe care, în urmă cu aproape 40 de ani, alergam desculţă şi fericită, împreună cu veri­şorii mei şi cu prietenii din sat, în fiecare vacanţă de vară. Pe-aici treceau căruţele încărcate cu lube­ni­ţe, ce veneau din Caraula şi se opreau din poartă-n poartă, pentru noi, copiii, care abia le aşteptam. "Ia bostanul! Ia bostanul dulce ca mierea! Crapă de copt ce e!" - strigau căruţaşii veseli, cu pălăria trasă pe-o parte şi, când o luam la fugă spre ei, cu bu­ni­cile lipăind în papuci după noi, grăbindu-se să ne ajun­gă din urmă şi să ne ferească din faţa cailor ce ridicau valuri de colb, ei deja tăiaseră un dop roşu şi parfumat şi ni-l întindeau să gustăm. Şi tot pe aici tre­ceau, la lăsatul serii, de la CAP către casă, fe­meile satului, cocoşate sub saci plini cu fructe, grâu sau porumb. Cu cât mai multe erau kilogramele ce le îndoiau cobiliţa pe umeri, cu atât mai uşoară le era inima: aveau ce pune pe masă la copii şi aveau cu ce potoli animalele. Iar noi, cei mici şi fără griji, le priveam de pe băncuţa de la drum, aşa cum trec, năduşite şi arse de soare, şi le răspundeam la vor­be­le de bineţe. Uneori se opreau doar o clipă şi ne-ntrebau pe câte unul: "Tu al cui eşti, maică?" - fiindcă noi stăteam adunaţi ciorchine prin câte-o poartă şi nu-şi dădeau seama din ce casă am apărut. "Ptiu, da' mare te făcuşi!".
Dacă păşeşti, aşadar, pe fosta uliţă şi te uiţi de jur împrejur, îţi dai seama că micul sat este prins pen­tru veşnicie într-o horă de dealuri - de unde, spun bătrânii, se trage şi denumirea comunei, Oro­del, cuibărită, de veacuri, cu cele cinci cătune ale sale, într-o vale împrejmuită de coline, de peste care soarele răsare şi azi la fel ca la începutul lumii, fal­nic şi ocrotitor. Şi, strânse, aşa, în căuşul dealurilor mângâiate de raze, Cornu şi celelalte patru sate din Orodel îşi înşiră, de-a lungul şi de-a latul drumului, scheletele caselor pline de viaţă cândva. Acum - doar ruine, din sufletul cărora vei auzi şuierând gea­mătul prelung al paraginii. Dincolo de gardurile strâm­be sau prăbuşite, cu lemnul mâncat de timp, sau de porţile legate cu lanţuri, pe care rugina le-a înne­grit în strânsoarea rece şi grea, se ridică păduri de buruieni, ca o răbufnire sălbatică a naturii ră­masă de capul ei după plecarea oamenilor. Pentru că as­tăzi, în toate cele cinci sate din Orodel la un loc mai trăiesc doar câţiva bătrâni fără vlagă, uitaţi de copii şi de nepoţi şi de toată lumea. Şi chiar dacă pare că ai ajuns pe un tărâm părăsit, din care ultimul strop de viaţă s-a scurs demult, tu stai şi ascultă. Aici, undeva, în locul acum pustiu, încă se mai aud râsetele vieţii de odinioară! Mergi mai întâi până în mijlocul satului, unde, pe partea dreaptă cum vii dinspre Craiova, este ruina primei şcoli din comună, la care a învăţat, în clasele primare, Ilie Mur­gu­lescu, născut în Cornu, ce avea să ajungă chimist renumit, ministru al Învăţământului şi pre­­şedinte al Acade­miei Române în anii '60. Tu du-te însă mai departe. La­să, pe stânga, alte vreo cinci, şase gospodării sur­pate, cu zidurile înghiţite de licheni. În una dintre ele a crescut fotbalistul Sorin Cîrţu, de la Univer­si­ta­tea Craiova. Mai mergi alte câteva sute de metri, tot înainte, până dai de o fântână mică. "Fântâna Mircii" i se spune, pentru că, zice-se, ar fi fost să­pată de oamenii lui Mircea cel Bătrân, pe când dom­nitorul şi-a făcut tabără în sat, în timpul unei cam­panii. Lângă fântâna asta sunt două case ge­me­ne, aşternute chiar la drum şi întoarse una spre alta, de parcă s-ar privi în oglindă. Eu aici am vrut să te aduc şi aici o să te rog să zăboveşti câteva clipe cu mine. Şi cred că nu vei regreta.

Mamaie Tanţa şi Moşica Jana
Într-una din case a trăit, toată viaţa ei de femeie măritată, după ce a plecat de la părinţi şi de lângă cei opt fraţi, mamaie Tanţa. În casa geamănă, aflată la o aruncătură de băţ, a stat, de când mi-aduc amin­te, moşica Jana, mătuşa tatei. Între casele acestea două, cu pridvor şi geamlâc, despărţite doar de-un gard de sârmă, s-a împărţit toată copilăria mea din vacanţele petrecute la ţară. Se uneau un­deva tare de­parte, în vale, un­de cele două curţi se topeau îm­pre­­ună, în lanurile in­finite de po­rumb. Şi amân­do­uă mai a­veau câte un gard de lemn, cu por­tiţă, în­spre deal, la stradă. Te priveau şui, cum­va. Într-un fel arătau privite din uliţă - ca două străi­ne ce nu vor să-şi arun­ce o pri­vire mă­car. Şi alt­fel, de pe prid­vorul uneia sau alteia - de par­că se pri­veau drept şi adânc în ochi. Şi cam aşa, da­că mă gândesc mai bine, erau şi mamaie şi moşica. Ba se iu­beau şi se sprijineau în toa­­te, ba te po­me­neai că nu-şi vorbesc cu zi­lele. Se supărau din te miri ce, din lu­cruri mărunte şi tre­că­­toa­re. Supărări is­cate de fapt din firile lor foar­te diferite. Pe scurt, aş spune că ma­maie Tanţa n-a fă­cut altceva toată via­ţa decât să mun­ceas­că. A ţinut casa de una sin­gură de tare devreme, pentru că tataie a murit tânăr şi ea a rămas văduvă cu doi băieţi. Şi nu obosea niciodată, căci eu tot robotind la colectiv sau prin odăi şi prin ogradă o ştiu, de când era tânără şi până a-nchis ochii, la adânci bătrâneţi. Nici când venea la noi, la oraş, peste iarnă, nu avea linişte să stea. "Ce-or face orătăniile mele? Că le lăsai în grija lu' alde Ma­riana a lu' Ion. Şi-acu', dacă nu se duse la ele de câte ori fu nevoie? Ce-oi găsi eu acasă la mine când mă duc?". Şi după două, trei zile, îşi lua bocceluţa şi pleca. O văd şi acum în uşă, cum îşi po­trivea baticul peste părul sur, îşi îmbrăca şuba ce mirosea apâine proaspăt scoasă din ţest şi a lapte de capră, şi atunci părea desprinsă dintr-o lume diferită şi străveche, printre noi, ceilalţi, cu haine şi alură de oraş. Şi se-ntorcea pe tărâmul ei, ca să facă treburile gospodăriei mai departe, de unde le lăsase. Moşica Jana, în schimb, ar fi stat degeaba toată ziua, de-ar fi putut. Ea doar cosea rochii, cânta, râdea şi povestea. Dar nici ea, e drept, niciodată nu ostenea de voie bună. "Dă-i cu castronul de pă­mânt!" - mi-a zis, după ce m-a lăsat să fac plăcintă din ouă şi nisip şi nu mi-a plăcut ce-a ieşit. M-am uitat lung la ea, să văd dacă vorbeşte serios. Râdea din toată inima. Şi-atunci, zdranc! Am făcut ţăndări castronul şi s-a prelins plăcinta mea pe trepte de sus până jos, chiar sub pridvorul Janei. De peste gardul de sârmă, mamaie Tan­ţa, care abia ve­ni­se de la câmp şi de­ja aşternuse masa pentru noi toţi - tata, unchiul, mama, mă­tuşa, fratele meu şi ve­rişorii mei - ne stri­ga să venim la ci­nă. Nici nu mi-am dat seama când se făcuse iarăşi seară! Trecuse şi ziua asta pe negândite! Fu­se­sem cu Jana în deal, la livada de prune. Mă plânsesem tot dru­mul că mor de cald şi o întrebasem, din 5 în 5 minute, dacă mai e mult pâ­nă ajungem. În timp ce ea, zveltă şi în pu­tere, la 60 şi ceva de ani, mergea vioaie înaintea mea şi fre­dona romanţe. După ce am lenevit puţin la umbra pomilor şi am mâncat câte pru­ne am putut, am por­nit-o înapoi spre sat. Ne-am oprit la coo­perativă, singu­rul magazin din cătun, în care găseai toate mărunţişurile. De la mosoare de aţă la rulouri de pânză şi ştechere sau becuri. M-a pus Jana să-mi aleg un material înflorat pentru o fustă nouă, pe care mi-a şi făcut-o, chiar în ora următoare. Apoi ieşisem pe băncuţă, la stradă. După ce mă întrecusem cu Jana la fugă până la deal şi-napoi. Şi-apoi m-a învăţat să fac plăcinta din nisip. Cu mamaie Tanţa, altfel treceau zilele la Cornu. Mă lua câteodată cu ea la colectiv şi mă învăţa să aleg coriandrul şi o ajutam să-l pună în saci. Apoi, mân­cam roşii cu brânză, direct pe pământul fierbinte, peste care aş­terneam doar un ştergar, ascunse la umbra pomilor, înainte să o pornim spre casă. Dar, de cele mai multe ori, o urmăream din pridvor cum aleargă de la găini la capre şi de la capre în grădină, unde avea răsadurile de roşii şi castraveţi. Sau cum iese din curte şi se întoarce cu găleţile de la fântână. Beam direct din căl­dare şi era cea mai bună apă din lume. Ne spălam în hol, într-un fel de chiuvetă improvizată din­tr-un lighean din tablă, iar ma­maie Tanţa stătea răbdătoare lângă noi, nepoţii, şi ne turna cu cana. Nopţile, înain­te să adorm în patul meu cu sal­tea înaltă, din paie, şi cearşaf ce mi­rosea a să­pun de casă, au­zeam câinii ce ur­lau pe drum. Era glasul de odinioară al satu­lui, la apus. Şi as­tăzi, când aud un lătrat în noap­te, zâmbesc. Fiindcă-mi re­în­vie bucuria şi liniştea vremu­rilor minunate ale copilăriei la ţară. Când zilele treceau precum clipele, însă şti­am că mi-au mai rămas o gră­madă, încât am tot timpul din lume pen­tru orice! Iar somnul îmi era fericit şi ne­în­tors. Şi mai erau gre­ierii! Cu con­certele lor, ca un mur­mur prin­tre cons­telaţii. Sea­ra târziu, la por­tiţă, mă rezemam de zidul casei, închideam o­chii, iar stelele dis­pă­­reau şi ascultam ţâ­râi­tul micilor fiinţe nevă­zute, ce-mi părea melodia infinitului. Fără cântecul greie­ri­lor nu plecam nicio­dată să mă culc. Iar dimineţile, când mă trezeam în cântatul cocoşilor şi cotco­dă­citul găinilor, alergam din aşternutul cald direct în curte, desculţă. O strigam pe Jana peste gar­dul de sârmă. În timp ce mamaie venea de la fân­tână cu două găleţi pline-ochi, din care cădeau stropi de apă, ca o trenă vie ce se desena în urma ei, mo­şica Jana îşi bea cafeluţa în pridvor. Şi râdea. Fără vreun mo­tiv anume. Doar pentru că trăia. Mă spă­lam în grabă şi mă duceam repede la ea. Dacă Tanţa era iubirea serioasă şi sigură, Jana era iubirea fără de grijă, veselă şi pusă pe şotii. Iar eu, după ce dor­meam şi mâncam bine, numai la joacă mă gândeam. Iar joacă însemna Jana. De altfel, mamaie şi moşica chiar aşa şi arătau - cum iubeau. Una era micuţă şi uscată, dar vânjoasă, cu un chip ca săpat în stâncă, cu pleoapele şi linia gurii plecate spre pământ, aproa­pe fără urmă de zâmbet. Surâdea doar cu ochii, care i se luminau atunci când noi, nepoţii, ve­neam pe la ea. Şi se mai bucura, dar cu un altfel de licăr în privire, atunci când avea pătulul plin şi ani­malele sătule şi recoltele bogate. Cealaltă era mai înaltă şi bine făcută, cu un chip ce părea sculptat într-un zâmbet ce nu se stingea niciodată. Cu părul negru şi la 60 de ani şi chiar mai târziu, purta mereu câte o basma înflorată, ce părea o coroană de regină, şi nu un batic de ţărancă!

Fântâna Mircii

De altfel, cele mai multe sătence din Cornu ară­tau mai degrabă ca Tanţa. Muncite şi aspre. Trudeau mai mult ca bărbaţii. Ele şi ţâncii, puşi la treabă de mici. În timp ce bărbaţii erau, unii - să ducă anima­lele la păscut, iar alţii - la un păhărel la bufetul de lân­gă cooperativă. Femeile săpau pământul, fră­mân­tau pâinea, hrăneau păsările, creşteau copiii. Iar treaba lor nu se termina parcă niciodată. Şi era atât de mult de făcut, încât nu mai pridideau şi, tocmai de aceea, satul începuse să se topească încă de atunci, când eram eu mică, chiar sub ochii mei. Tot mai sărac de la un an la altul, cu recolte tot mai proas­te, cu case tot mai dărăpănate. Fiindcă nu erau destule mâini pricepute şi vrednice de bărbat care să le facă să stea, cum se cuvine, în picioare. Şi, din cătunul ce se ruina, încet-încet, vară după vară, tot mai mulţi tineri au plecat să-şi caute norocul în lume şi tot mai multe case au fost lăsate în paragină. S-a închis mai întâi dispensarul, fiindcă nici măcar moaşă nu mai era în sat. Apoi, s-a pus lacăt pe şcoa­lă şi pe căminul cultural. Într-un târziu, până şi bu­fetul şi-a tras obloanele. Şi tot aşa, până într-o zi, când în cătun n-au mai rămas decât biserica, ci­mi­tirul şi Fântâna Mircii. Şi câte­va case mai arătoase. În rest, lă­caşuri părăsite, cu ziduri sco­rojite, despuiate până la că­ră­midă, cu găurile geamurilor ca nişte hăuri deschise spre altă lu­me, prin care doar şu­ierul vân­tului se mai auzea. Şi cum să nu rămână pustii, dacă oa­menii pe care îi ştiam sunt duşi de mult? Cei de vârsta mea, împrăştiaţi prin ţări stră­ine. Iar cei de-un leat cu ma­maie şi moşica, la Dumnezeu. În urma lor a rămas satul de acum aproape gol. Gol de ti­neri în putere şi de case vii, însă plin de amintiri. Casele ge­mene de lângă Fân­tâna Mircii, în care am învăţat să fiu fericită, au acum fiecare alt stăpân. Una, a moşicăi Jana, este aproape ne­schim­ba­tă. Pentru că omul ca­re a cum­părat-o a vrut-o aşa cum era, iar timpul pare să nu fi avut nici el vreo putere asupra ei. Cea­laltă, a bunicii Tanţa, în schimb, a fost renovată de no­ul proprietar şi este de nerecu­nos­cut. Un fel de cazemată fără personalitate, din be­ton ce­nu­şiu, fără prid­vor şi fără geamlâc. Iar lângă casele gemene, proaspăt refăcută de Primărie, cu ţiglă nou-nouţă şi portiţă din fier forjat, este bătrâna Fântână a Mircii, întinerită. Cu o ciutură din lemn - atârnată deasupra vechiului puţ din piatră dat cu var alb - ce parcă te îmbie să o umpli şi să bei.

Hora inimii

Cum spuneam, dacă ai ajuns în satul Cornu, Dolj, opreşte-te câteva clipe. Bea o cană cu apă proas­pătă de la fântână, apoi mai mergi doi paşi, până la căsuţa Janei, puţin înclinată şi cu flori por­to­calii la poartă. Aşază-te pe băncuţă, reazămă-te de gardul din lemn. Priveşte şi ascultă. Ştii cum se spune, locurile au sufletul lor. Iar sufletul acestor meleaguri tare frumos mai vorbeşte! Şi cum ar putea el oare să tacă? Fiindcă, deşi oamenii care îi dădeau viaţă cândva acum nu mai sunt, poveştile lor sunt încă vii şi se aud limpede dintre pereţii în­vechiţi, de printre copaci şi de pe drum. Nu-i aşa că auzi căruţele cu bostani cum se apropie pe bătrâna uliţă? Sau râsetele noastre de copii fericiţi? Şi vezi toate femeile satului de altădată, bunici şi moşici, care-şi bucură nepoţii cum numai ele ştiu, cu harul rar al iubirii nemăsurate? Simţi pretutindeni mirosul pâinii făcute în ţest? Şi, dacă ai zăbovit până te-a prins seara, auzi lătratul câinilor din alte vremuri şi concertele greierilor neobosiţi? Şi-acum, înainte să pleci, un singur lucru îţi mai spun: dacă-ţi vei mai face şi altădată drum pe aici, să ştii că pe mine mă vei găsi tot aici. În poarta moşicăi Jana, sprijinită de gard. Deşi am trăit la Cornu doar în îndepărtatele vacanţe ale copilăriei, cu inima nu l-am părăsit niciodată. Mi-e prinsă şi ea, la fel ca şi satul, în hora de dealuri care se rotesc pe sub cer.

ALINA DINCĂ