Lubenițe de Caraula
De cum treci de indicatorul de localitate ce-ți arată că ai ajuns, fă câțiva pași pe drum. Poate n-o să simți sub tălpi decât o șosea ca oricare alta. Dar nu este deloc așa. Ascunsă sub asfalt, încă respiră vechea ulicioară pe care, în urmă cu aproape 40 de ani, alergam desculță și fericită, împreună cu verișorii mei și cu prietenii din sat, în fiecare vacanță de vară. Pe-aici treceau căruțele încărcate cu lubenițe, ce veneau din Caraula și se opreau din poartă-n poartă, pentru noi, copiii, care abia le așteptam. "Ia bostanul! Ia bostanul dulce ca mierea! Crapă de copt ce e!" - strigau căruțașii veseli, cu pălăria trasă pe-o parte și, când o luam la fugă spre ei, cu bunicile lipăind în papuci după noi, grăbindu-se să ne ajungă din urmă și să ne ferească din fața cailor ce ridicau valuri de colb, ei deja tăiaseră un dop roșu și parfumat și ni-l întindeau să gustăm. Și tot pe aici treceau, la lăsatul serii, de la CAP către casă, femeile satului, cocoșate sub saci plini cu fructe, grâu sau porumb. Cu cât mai multe erau kilogramele ce le îndoiau cobilița pe umeri, cu atât mai ușoară le era inima: aveau ce pune pe masă la copii și aveau cu ce potoli animalele. Iar noi, cei mici și fără griji, le priveam de pe băncuța de la drum, așa cum trec, nădușite și arse de soare, și le răspundeam la vorbele de binețe. Uneori se opreau doar o clipă și ne-ntrebau pe câte unul: "Tu al cui ești, maică?" - fiindcă noi stăteam adunați ciorchine prin câte-o poartă și nu-și dădeau seama din ce casă am apărut. "Ptiu, da' mare te făcuși!".
Dacă pășești, așadar, pe fosta uliță și te uiți de jur împrejur, îți dai seama că micul sat este prins pentru veșnicie într-o horă de dealuri - de unde, spun bătrânii, se trage și denumirea comunei, Orodel, cuibărită, de veacuri, cu cele cinci cătune ale sale, într-o vale împrejmuită de coline, de peste care soarele răsare și azi la fel ca la începutul lumii, falnic și ocrotitor. Și, strânse, așa, în căușul dealurilor mângâiate de raze, Cornu și celelalte patru sate din Orodel își înșiră, de-a lungul și de-a latul drumului, scheletele caselor pline de viață cândva. Acum - doar ruine, din sufletul cărora vei auzi șuierând geamătul prelung al paraginii. Dincolo de gardurile strâmbe sau prăbușite, cu lemnul mâncat de timp, sau de porțile legate cu lanțuri, pe care rugina le-a înnegrit în strânsoarea rece și grea, se ridică păduri de buruieni, ca o răbufnire sălbatică a naturii rămasă de capul ei după plecarea oamenilor. Pentru că astăzi, în toate cele cinci sate din Orodel la un loc mai trăiesc doar câțiva bătrâni fără vlagă, uitați de copii și de nepoți și de toată lumea. Și chiar dacă pare că ai ajuns pe un tărâm părăsit, din care ultimul strop de viață s-a scurs demult, tu stai și ascultă. Aici, undeva, în locul acum pustiu, încă se mai aud râsetele vieții de odinioară! Mergi mai întâi până în mijlocul satului, unde, pe partea dreaptă cum vii dinspre Craiova, este ruina primei școli din comună, la care a învățat, în clasele primare, Ilie Murgulescu, născut în Cornu, ce avea să ajungă chimist renumit, ministru al Învățământului și președinte al Academiei Române în anii '60. Tu du-te însă mai departe. Lasă, pe stânga, alte vreo cinci, șase gospodării surpate, cu zidurile înghițite de licheni. În una dintre ele a crescut fotbalistul Sorin Cîrțu, de la Universitatea Craiova. Mai mergi alte câteva sute de metri, tot înainte, până dai de o fântână mică. "Fântâna Mircii" i se spune, pentru că, zice-se, ar fi fost săpată de oamenii lui Mircea cel Bătrân, pe când domnitorul și-a făcut tabără în sat, în timpul unei campanii. Lângă fântâna asta sunt două case gemene, așternute chiar la drum și întoarse una spre alta, de parcă s-ar privi în oglindă. Eu aici am vrut să te aduc și aici o să te rog să zăbovești câteva clipe cu mine. Și cred că nu vei regreta.
Mamaie Tanța și Moșica Jana
Într-una din case a trăit, toată viața ei de femeie măritată, după ce a plecat de la părinți și de lângă cei opt frați, mamaie Tanța. În casa geamănă, aflată la o aruncătură de băț, a stat, de când mi-aduc aminte, moșica Jana, mătușa tatei. Între casele acestea două, cu pridvor și geamlâc, despărțite doar de-un gard de sârmă, s-a împărțit toată copilăria mea din vacanțele petrecute la țară. Se uneau undeva tare departe, în vale, unde cele două curți se topeau împreună, în lanurile infinite de porumb. Și amândouă mai aveau câte un gard de lemn, cu portiță, înspre deal, la stradă. Te priveau șui, cumva. Într-un fel arătau privite din uliță - ca două străine ce nu vor să-și arunce o privire măcar. Și altfel, de pe pridvorul uneia sau alteia - de parcă se priveau drept și adânc în ochi. Și cam așa, dacă mă gândesc mai bine, erau și mamaie și moșica. Ba se iubeau și se sprijineau în toate, ba te pomeneai că nu-și vorbesc cu zilele. Se supărau din te miri ce, din lucruri mărunte și trecătoare. Supărări iscate de fapt din firile lor foarte diferite. Pe scurt, aș spune că mamaie Tanța n-a făcut altceva toată viața decât să muncească. A ținut casa de una singură de tare devreme, pentru că tataie a murit tânăr și ea a rămas văduvă cu doi băieți. Și nu obosea niciodată, căci eu tot robotind la colectiv sau prin odăi și prin ogradă o știu, de când era tânără și până a-nchis ochii, la adânci bătrâneți. Nici când venea la noi, la oraș, peste iarnă, nu avea liniște să stea. "Ce-or face orătăniile mele? Că le lăsai în grija lu' alde Mariana a lu' Ion. Și-acu', dacă nu se duse la ele de câte ori fu nevoie? Ce-oi găsi eu acasă la mine când mă duc?". Și după două, trei zile, își lua bocceluța și pleca. O văd și acum în ușă, cum își potrivea baticul peste părul sur, își îmbrăca șuba ce mirosea a pâine proaspăt scoasă din țest și a lapte de capră, și atunci părea desprinsă dintr-o lume diferită și străveche, printre noi, ceilalți, cu haine și alură de oraș. Și se-ntorcea pe tărâmul ei, ca să facă treburile gospodăriei mai departe, de unde le lăsase. Moșica Jana, în schimb, ar fi stat degeaba toată ziua, de-ar fi putut. Ea doar cosea rochii, cânta, râdea și povestea. Dar nici ea, e drept, niciodată nu ostenea de voie bună. "Dă-i cu castronul de pământ!" - mi-a zis, după ce m-a lăsat să fac plăcintă din ouă și nisip și nu mi-a plăcut ce-a ieșit. M-am uitat lung la ea, să văd dacă vorbește serios. Râdea din toată inima. Și-atunci, zdranc! Am făcut țăndări castronul și s-a prelins plăcinta mea pe trepte de sus până jos, chiar sub pridvorul Janei. De peste gardul de sârmă, mamaie Tanța, care abia venise de la câmp și deja așternuse masa pentru noi toți - tata, unchiul, mama, mătușa, fratele meu și verișorii mei - ne striga să venim la cină. Nici nu mi-am dat seama când se făcuse iarăși seară! Trecuse și ziua asta pe negândite! Fusesem cu Jana în deal, la livada de prune. Mă plânsesem tot drumul că mor de cald și o întrebasem, din 5 în 5 minute, dacă mai e mult până ajungem. În timp ce ea, zveltă și în putere, la 60 și ceva de ani, mergea vioaie înaintea mea și fredona romanțe. După ce am lenevit puțin la umbra pomilor și am mâncat câte prune am putut, am pornit-o înapoi spre sat. Ne-am oprit la cooperativă, singurul magazin din cătun, în care găseai toate mărunțișurile. De la mosoare de ață la rulouri de pânză și ștechere sau becuri. M-a pus Jana să-mi aleg un material înflorat pentru o fustă nouă, pe care mi-a și făcut-o, chiar în ora următoare. Apoi ieșisem pe băncuță, la stradă. După ce mă întrecusem cu Jana la fugă până la deal și-napoi. Și-apoi m-a învățat să fac plăcinta din nisip. Cu mamaie Tanța, altfel treceau zilele la Cornu. Mă lua câteodată cu ea la colectiv și mă învăța să aleg coriandrul și o ajutam să-l pună în saci. Apoi, mâncam roșii cu brânză, direct pe pământul fierbinte, peste care așterneam doar un ștergar, ascunse la umbra pomilor, înainte să o pornim spre casă. Dar, de cele mai multe ori, o urmăream din pridvor cum aleargă de la găini la capre și de la capre în grădină, unde avea răsadurile de roșii și castraveți. Sau cum iese din curte și se întoarce cu gălețile de la fântână. Beam direct din căldare și era cea mai bună apă din lume. Ne spălam în hol, într-un fel de chiuvetă improvizată dintr-un lighean din tablă, iar mamaie Tanța stătea răbdătoare lângă noi, nepoții, și ne turna cu cana. Nopțile, înainte să adorm în patul meu cu saltea înaltă, din paie, și cearșaf ce mirosea a săpun de casă, auzeam câinii ce urlau pe drum. Era glasul de odinioară al satului, la apus. Și astăzi, când aud un lătrat în noapte, zâmbesc. Fiindcă-mi reînvie bucuria și liniștea vremurilor minunate ale copilăriei la țară. Când zilele treceau precum clipele, însă știam că mi-au mai rămas o grămadă, încât am tot timpul din lume pentru orice! Iar somnul îmi era fericit și neîntors. Și mai erau greierii! Cu concertele lor, ca un murmur printre constelații. Seara târziu, la portiță, mă rezemam de zidul casei, închideam ochii, iar stelele dispăreau și ascultam țârâitul micilor ființe nevăzute, ce-mi părea melodia infinitului. Fără cântecul greierilor nu plecam niciodată să mă culc. Iar diminețile, când mă trezeam în cântatul cocoșilor și cotcodăcitul găinilor, alergam din așternutul cald direct în curte, desculță. O strigam pe Jana peste gardul de sârmă. În timp ce mamaie venea de la fântână cu două găleți pline-ochi, din care cădeau stropi de apă, ca o trenă vie ce se desena în urma ei, moșica Jana își bea cafeluța în pridvor. Și râdea. Fără vreun motiv anume. Doar pentru că trăia. Mă spălam în grabă și mă duceam repede la ea. Dacă Tanța era iubirea serioasă și sigură, Jana era iubirea fără de grijă, veselă și pusă pe șotii. Iar eu, după ce dormeam și mâncam bine, numai la joacă mă gândeam. Iar joacă însemna Jana. De altfel, mamaie și moșica chiar așa și arătau - cum iubeau. Una era micuță și uscată, dar vânjoasă, cu un chip ca săpat în stâncă, cu pleoapele și linia gurii plecate spre pământ, aproape fără urmă de zâmbet. Surâdea doar cu ochii, care i se luminau atunci când noi, nepoții, veneam pe la ea. Și se mai bucura, dar cu un altfel de licăr în privire, atunci când avea pătulul plin și animalele sătule și recoltele bogate. Cealaltă era mai înaltă și bine făcută, cu un chip ce părea sculptat într-un zâmbet ce nu se stingea niciodată. Cu părul negru și la 60 de ani și chiar mai târziu, purta mereu câte o basma înflorată, ce părea o coroană de regină, și nu un batic de țărancă!
Fântâna Mircii
De altfel, cele mai multe sătence din Cornu arătau mai degrabă ca Tanța. Muncite și aspre. Trudeau mai mult ca bărbații. Ele și țâncii, puși la treabă de mici. În timp ce bărbații erau, unii - să ducă animalele la păscut, iar alții - la un păhărel la bufetul de lângă cooperativă. Femeile săpau pământul, frământau pâinea, hrăneau păsările, creșteau copiii. Iar treaba lor nu se termina parcă niciodată. Și era atât de mult de făcut, încât nu mai pridideau și, tocmai de aceea, satul începuse să se topească încă de atunci, când eram eu mică, chiar sub ochii mei. Tot mai sărac de la un an la altul, cu recolte tot mai proaste, cu case tot mai dărăpănate. Fiindcă nu erau destule mâini pricepute și vrednice de bărbat care să le facă să stea, cum se cuvine, în picioare. Și, din cătunul ce se ruina, încet-încet, vară după vară, tot mai mulți tineri au plecat să-și caute norocul în lume și tot mai multe case au fost lăsate în paragină. S-a închis mai întâi dispensarul, fiindcă nici măcar moașă nu mai era în sat. Apoi, s-a pus lacăt pe școală și pe căminul cultural. Într-un târziu, până și bufetul și-a tras obloanele. Și tot așa, până într-o zi, când în cătun n-au mai rămas decât biserica, cimitirul și Fântâna Mircii. Și câteva case mai arătoase. În rest, lăcașuri părăsite, cu ziduri scorojite, despuiate până la cărămidă, cu găurile geamurilor ca niște hăuri deschise spre altă lume, prin care doar șuierul vântului se mai auzea. Și cum să nu rămână pustii, dacă oamenii pe care îi știam sunt duși de mult? Cei de vârsta mea, împrăștiați prin țări străine. Iar cei de-un leat cu mamaie și moșica, la Dumnezeu. În urma lor a rămas satul de acum aproape gol. Gol de tineri în putere și de case vii, însă plin de amintiri. Casele gemene de lângă Fântâna Mircii, în care am învățat să fiu fericită, au acum fiecare alt stăpân. Una, a moșicăi Jana, este aproape neschimbată. Pentru că omul care a cumpărat-o a vrut-o așa cum era, iar timpul pare să nu fi avut nici el vreo putere asupra ei. Cealaltă, a bunicii Tanța, în schimb, a fost renovată de noul proprietar și este de nerecunoscut. Un fel de cazemată fără personalitate, din beton cenușiu, fără pridvor și fără geamlâc. Iar lângă casele gemene, proaspăt refăcută de Primărie, cu țiglă nou-nouță și portiță din fier forjat, este bătrâna Fântână a Mircii, întinerită. Cu o ciutură din lemn - atârnată deasupra vechiului puț din piatră dat cu var alb - ce parcă te îmbie să o umpli și să bei.
Hora inimii
Cum spuneam, dacă ai ajuns în satul Cornu, Dolj, oprește-te câteva clipe. Bea o cană cu apă proaspătă de la fântână, apoi mai mergi doi pași, până la căsuța Janei, puțin înclinată și cu flori portocalii la poartă. Așază-te pe băncuță, reazămă-te de gardul din lemn. Privește și ascultă. Știi cum se spune, locurile au sufletul lor. Iar sufletul acestor meleaguri tare frumos mai vorbește! Și cum ar putea el oare să tacă? Fiindcă, deși oamenii care îi dădeau viață cândva acum nu mai sunt, poveștile lor sunt încă vii și se aud limpede dintre pereții învechiți, de printre copaci și de pe drum. Nu-i așa că auzi căruțele cu bostani cum se apropie pe bătrâna uliță? Sau râsetele noastre de copii fericiți? Și vezi toate femeile satului de altădată, bunici și moșici, care-și bucură nepoții cum numai ele știu, cu harul rar al iubirii nemăsurate? Simți pretutindeni mirosul pâinii făcute în țest? Și, dacă ai zăbovit până te-a prins seara, auzi lătratul câinilor din alte vremuri și concertele greierilor neobosiți? Și-acum, înainte să pleci, un singur lucru îți mai spun: dacă-ți vei mai face și altădată drum pe aici, să știi că pe mine mă vei găsi tot aici. În poarta moșicăi Jana, sprijinită de gard. Deși am trăit la Cornu doar în îndepărtatele vacanțe ale copilăriei, cu inima nu l-am părăsit niciodată. Mi-e prinsă și ea, la fel ca și satul, în hora de dealuri care se rotesc pe sub cer.
ALINA DINCĂ