O pasăre rară, în România, cartea de fotografie documentară! Invictus este o competiție prezidată de prințul William, la care participă militari răniți în diferite teatre de război. Ioana a urmărit echipa sportivă a militarilor români, de la primele antrenamente, până la participarea sa la jocurile "Invictus" de la Toronto, și apoi, decorarea lor de către președintele țării. "Am vrut să documentez prima participare a României la jocurile Invictus și, pe măsură ce fotografiam, deveneam tot mai curioasă cum se vor suda legăturile din cadrul echipei, cum se vor prezenta la Toronto, mă implicam tot mai mult. Timp de șase luni, asta a fost viața mea, mergeam de dimineață la antrenamente, ajungeam acasă, editam fotografiile, nu am simțit cum a trecut timpul. Am pornit cu gândul unui reportaj, dar, când am ajuns la 18.000 de fotografii, am înțeles că ideea de a scoate o carte are un sens. Eram obișnuită cu fotografiile printate în presă sau în expoziții, însă atunci când am primit, pe neașteptate, în tipografie, cartea în mâini, în formă brută, chiar și fără coperte, am simțit o mare emoție, necunoscută până atunci".
- Cum ai fost primită în cadrul echipei? Unele fotografii au un caracter foarte personal, dincolo de antrenamente sau competiții...
- A fost o legătură ce s-a sudat în timp. Militarii erau obișnuiți cu presa, însă cu acel gen de reportaj în care sunt filmați sau fotografiați câteva minute, dau câteva declarații și gata. Iar eu veneam în fiecare zi și stăteam cu orele. "Ce tot faci atâtea fotografii, n-ai făcut și ieri?", mă întrebau la început. Le-am explicat că eu caut ceva mai profund, că nu vreau să facă ceva pentru poză, încerc să surprind ceva natural, ce vine de la sine, că dacă nu fotografiez o zi, s-ar putea să pierd niște lucruri ce nu se mai repetă. Au înțeles, mi-au apreciat dedicarea, ne-am împrietenit, mi-au povestit lucruri despre front sau din viața lor personală. M-au primit și acolo, în intimitate, i-am fotografiat la nunți, la petreceri sau la pescuit. Chiar dacă a ieșit cartea, eu continui să-i fotografiez, mă interesează cum evoluează acest proiect. Chiar ieri m-am întors de la Deva, am mers cu ei la Campionatul Național de tir cu arcul.
- Ce te-a impresionat mai tare în aceste șase luni petrecute alături de ei?
- Cred că atunci când Eugen Pătru mi-a spus că cel mai greu test din viața lui a fost să stea singur în picioare și să se spele pe dinți. Un gest atât de banal pentru noi toți, nici nu ne gândim la el. Dar Eugen, la 24 de ani, a trecut prin peste 25 de operații la picior pentru a face acest lucru simplu. A trebuit să învețe din nou să meargă, ca în copilărie. Se simțea cumva inutil, dar competiția la care a participat, tirul cu arcul, i-a reclădit încrederea în sine. Un alt militar rănit, după ce i s-a amputat piciorul, s-a apucat de parapantă și și-a cumpărat motocicletă, merge numai cu ea. A vrut să dovedească faptul că poate face ceea ce făcea înainte, ba și mai mult de atât. Mulți aveau o viață foarte activă din punct de vedere fizic, înainte de accident. Participarea la "Invictus" le-a prins foarte bine la moral. Chiar și celor care, pe lângă rănile fizice, aveau unele psihice. Bogdan, de pildă, își pierduse doi camarazi, împușcați chiar lângă el, și multă vreme nu putuse vorbi despre asta. Acum, el a împărtășit cu colegii de echipă această experiență și cred că l-a ajutat.
"Vreau să intru în detalii, să spun povești profunde"
- Cum ai început să fotografiezi, ce te-a atras la fotografia documentară?
- Îmi plăcea să mă uit la fotografii pe internet, în special la cele alb-negru, vedeam câteva sute în fiecare zi. În 2003 mi-am luat primul meu aparat semiprofesionist, cu film, și de acolo pot spune că a început joaca mea cu fotografia. Mai întâi, mă atrăgea fotografia de stradă, încercam să surprind momente, gesturi, trăiri, priviri. În afara câtorva poze cu copaci sau flori, am fost mereu interesată de oameni, ca subiect al fotografiei. În 2007, am ajuns la Mija, într-o colonie de muncitori aduși acolo pe vremea lui Ceaușescu. Voiam să văd cum trăiesc, într-un loc în care totul merge de râpă, după ce industria ce-l susținea a căzut. A fost pentru prima oară când am stat de vorbă cu oamenii, le-am ascultat poveștile și m-am simțit sublim făcând asta. De atunci, am știut că nu mai vreau să "fur" fotografii, momente, pe stradă, ci vreau să intru în detalii, să spun povești profunde.
- Există o cerere în România pentru fotografia documentară, simți că proiectele tale sunt primite cum se cuvine?
- Dacă aș fi scos un album cu poze cu pisici jucăușe, s-ar fi vândut mai bine. Am pornit, împreună cu alți cinci fotografi, o platformă online, documentaria.ro, în care încercăm să spunem realitatea românească la firul ierbii. Nu-i ușor să găsim finanțare, lucrăm voluntar de multe ori. Cele mai multe subiecte le fac pentru publicul din România, dar știu că banii vin dacă ele sunt publicate în presa străină. Am avut subiecte publicate de "New York Times", "Libération", "Al Jazeera", "ESPN".
Doctor la țară
- Ne povestești despre câteva subiecte dragi ție?
- Înainte de "Invictus", subiectul de care m-am atașat și la care am lucrat cel mai mult a fost "Doctor la țară". Am vrut să găsesc un exemplu pozitiv în problema lipsei acute a medicilor de familie din mediul rural. Am găsit-o pe doamna doctor Floarea Ciupitu, ce lucrează de treizeci de ani în satul Gângova. Spre deosebire de alți medici de familie, care pleacă acasă, la oraș, după terminarea programului, doamna doctor rămâne în sat toată săptămâna, se întoarce acasă la Craiova doar în weekend. Doarme într-o cămăruță de deasupra cabinetului, pe un pat de spital, fără toaletă, cu sobă cu lemne. Rămâne acolo pentru că mai sunt pacienți ce au nevoie de îngrijire, așa că dacă vine unul la 12 noaptea, își pune un halat, coboară și face injecția. Desigur, e parte a comunității, toată lumea o cunoaște și o respectă în sat. Sunt multe scandaluri în sistemul de sănătate, cu medici blamați, uneori pe bună dreptate, iar eu am vrut să arăt că mai sunt și astfel de medici dedicați meseriei lor, pentru care nu banul contează cel mai mult. De aici am pornit și o serie la care lucrez acum, despre sistemul medical din România.
- Ai avut și tu în copilărie un vis ca al doamnei doctor? Te împlinește ceea ce faci acum?
- A fost o perioadă scurtă în copilărie, în care voiam să mă fac doctoriță, pentru că bunicul meu, pe care-l iubeam foarte mult, era medic. Apoi, vedeam că mama, care lucra în comerțul exterior, pleacă mult în străinătate, și voiam să fac și eu la fel. Am făcut marketing, la ASE, dar nu pot spune că a fost cea mai inspirată alegere. Mă bucur din suflet că am descoperit fotografia, chiar dacă s-a întâmplat un pic târziu, la 23 de ani, și că m-am dedicat cu totul ei.
- Fotografia te-a dus și în zone periculoase, de conflict.
- Eram interesată de mișcările de protest, mai întâi, decembrie 2012, la București, apoi cele din parcul Gezi din Istanbul, iar în decembrie 2013, am ajuns la Kiev. La fel ca în Istanbul, represaliile violente ale autorităților asupra primelor proteste pașnice generaseră o reacție masivă a populației. La Kiev, a doua zi, s-au strâns un milion de oameni în Piața Independenței. Spre deosebire de celelalte proteste care s-au stins, cele de la Kiev au generat o revoluție ce a dus la război. Am ajuns pe front, în prima și în a doua linie, timp de zece zile. M-a marcat această volatilitate a păcii. Cine-și mai imagina un război în Europa, și chiar la granițele noastre? Am vrut să aflu, stând printre soldați, cum se creează legături atât de puternice, de camaraderie, între ei. De obicei, încrederea se sudează într-o mai lungă durată, însă, pe timp de război, ea se naște în cel mai scurt timp posibil. Sentimentul că "ei sunt frații mei și pot să merg fără să mă uit în jur, pentru că știu că ei sunt acolo, lângă mine, și ar face orice să mă protejeze". Sună un pic ciudat să spun asta, dar m-am simțit bine pe front. Eram singura femeie de acolo, toți se purtau frumos cu mine, mulți mi-au spus poveștile lor, am rămas prieteni. Mi-ar plăcea să mă întorc în zone de conflict, să spun prin fotografii povești despre soldați. Despre cei de pe front și despre cei de pe stradă, cei ce protestează pentru drepturile lor. Indiferent de țară, este o luptă a oamenilor de a-și cere libertatea, atunci când guvernele caută să acapareze puteri necontrolate, o luptă pe care o admir.
- Ce poate schimba un fotojurnalist?
- Poate eu, ca fotojurnalist, nu pot face mare lucru, dar noi toți, la un loc, putem face. Dacă fiecare ne îndeplinim o mică misiune, una lângă cealaltă, vom face o diferență.
(Cartea "Noi suntem Invictus" poate fi găsită în librăriile Humanitas sau comandată online pe documentaria.ro)