- La prima vedere a ieşit întărit, de vreme ce a reuşit să-şi impună echipa de conducere (cu posibila excepţie a lui Adrian Ţuţuianu), să-şi marginalizeze criticii şi să înăbuşe orice dezbatere în PSD, reducând partidul la o masă amorfă şi supusă, care răspunde exclusiv la stimulul reprezentat de accesul la banii publici. Dacă a fi liderul unui astfel de partid poate fi considerat un succes, atunci Liviu Dragnea se poate considera victorios. Curios este însă faptul că nu a cerut, totuşi, un vot de încredere la congres, deşi îl anunţase. Să se fi temut că astfel le-ar fi oferit criticilor săi un cadru de dezbatere? Nu este exclus, de vreme ce candidaţilor pentru funcţiile de vicepreşedinţi care nu aveau binecuvântarea sa, nici nu li s-a permis să ia cuvântul. Astfel de măsuri extreme sugerează că el lider maximo, ca şi Stalin, Mao, Hitler şi Ceauşescu la vremea lor, se teme de critici. Este, de altfel, o atitudine tipică pentru PSD şi aliaţii săi, care în ultimii aproape 30 de ani, au fost principalii duşmani ai presei neînregimentate, ai societăţii civile şi ai intelectualilor angajaţi civic. Acum, dizidenţii din partid, nemulţumiţi că au fost marginalizaţi, se manifestă pe Facebook, clamând libertăţi civice pe care ei înşişi le-au refuzat altădată criticilor PSD. Măsurile extreme de cenzură aplicate la congres de Liviu Dragnea demonstrează însă că şi el, ca orice dictator, se teme de dizidenţă, chiar dacă s-a asigurat de o echipă de conducere submediocră şi fidelă, în frunte cu agramata Dăncilă. Să sperăm că nu ajunge la paranoia. Să lărgim însă cadrul pentru a evalua mai bine forţa liderului PSD. Vom afla că el stăpâneşte un partid care se prăbuşeşte în sondaje, fiind depăşit de un PNL mediocru şi lipsit de idei, dar beneficiar al dezastrului guvernărilor patronate de Liviu Dragnea. Dintr-odată parcă victoria lui Daddy nu mai este chiar atât de spectaculoasă. Şi apoi, să nu uităm istoria recentă: înainte de Revoluţia din decembrie 1989, şi Ceauşescu a avut parte de un congres triumfal.
- După achitarea în Justiţie, Ludovic Orban pare să prindă puteri: vizează postul de prim-ministru şi îl susţine pe Klaus Iohannis la Preşedinţie. Sondajele arată şi ele că PNL este în creştere. Să ne aşteptăm la o revigorare a Opoziţiei?
- Cum arătam mai sus, creşterea în sondaje a PNL se datorează aproape exclusiv dezastrului guvernării PSD-ALDE. Totodată, nu ştiu cum poate revigora Opoziţia un personaj politic epuizat, ca Ludovic Orban, lipsit de viziune şi de idei, reticent faţă orice deschidere către societate şi preocupat doar să-şi mulţumească propriul aparat de partid, care numără destule personaje controversate. Fără îndoială, Ludovic Orban este oricând preferabil dezastruoasei Viorica Dăncilă, dar electoratul anti-PSD îşi doreşte astăzi ceva mai mult decât Ludovic Orban, care nu a realizat nimic memorabil în funcţiile publice pe care le-a ocupat, inclusiv în cea de ministru al transporturilor. Dacă Dacian Cioloş ar fi mai hotărât şi mai îndrăzneţ, l-ar depăşi oricând la capitolul "realizări". De altfel, problema PNL este că, pentru a oferi o alternativă reală la PSD, ar trebui să realizeze o alianţă cu USR şi cu România 100. Or, liberalii nu sunt aliaţi comozi şi loiali, tinzând să domine fără menajamente orice combinaţie de partide. Anunţul - prematur - al susţinerii tandemului Iohannis-Orban poate fi citit şi ca un avertisment pentru potenţialii aliaţi, chemaţi să accepte că premierul va trebui să aparţină PNL, ceea ce ar putea să nu convină USR şi Platformei România 100. De fapt, putem chiar specula că PNL nu-şi doreşte, de fapt, o alianţă electorală, ci speră să realizeze o coaliţie de guvernare după alegeri. Este un mod consacrat, dar deja depăşit, de a face politică. Iar PNL, cedând ambiţiilor liderului său, refuză să vadă că opinia publică îşi doreşte un suflu proaspăt, oameni noi, cu idei şi curaj. Ca să nu încheiem pe un ton pesimist, ne vom bucura, totuşi, de căderea PSD în sondaje, semn al trezirii electoratului, sperând că, în următorii doi ani, întreaga Opoziţie va reuşi să răspundă la provocările actualului moment istoric. Pentru că se poate.