Nu ştiu de ce vă adresez această scrisoare. Povestea pe care v-o spun s-a sfârşit. Nici sfaturi nu mai aştept. Vă scriu pentru că revista dvs. oferă condiţii igienice pentru mărturisiri şi pentru că spovedania pe care o fac sper să-mi liniştească puţin suferinţa. Sau orgoliul rănit?
Paula, soţia mea, m-a înşelat. Mi-a mărturisit lucrul ăsta deschis, la un restaurant, în timp ce chelnerul ne-aducea cafeaua. "Glumeşti", i-am spus. "Nu glumesc. E cât se poate de-adevărat". Am început, aproape, să strig: "Cine este nenorocitul? Ştie că suntem împreună de zece ani, că avem un copil?". Mi-a spus că l-a cunoscut la un concert de Crăciun, unde a fost împreună cu băiatul nostru, Andrei. S-a nimerit să stea alături şi au vorbit. "Eşti dementă?", am întrebat-o. A început să plângă la masă. Mi-a spus că, pur şi simplu, s-a întâmplat. Concertul avusese loc în piaţa oraşului, era lume multă, veselă, ningea, şi s-a lăsat dusă de-un sentiment pe care nu-l mai cunoscuse din adolescenţă. S-a îndrăgostit pe loc de bărbatul de lângă ea. "I se poate întâmpla oricui", a zis, "mai ales când stai într-un mariaj aşa de lung ca al nostru. În ultima vreme, am trăit paralel, nu împreună. Dar aventura s-a sfârşit".
Ce-a urmat a fost groaznic. Deşi plângea zilnic şi mă ruga să o iert, într-o după-amiază, când a ieşit să cumpere o pâine de la magazinul din colţ, i-am "violat" telefonul mobil pe care îl lăsase acasă. Mesageria fusese ştearsă, dar între numerele formate era unul care se repeta. Am sunat şi mi-a răspuns un bărbat. "Sunt soţul Paulei", am spus, dar el a închis telefonul. Când Paula a venit acasă cu pâinea, i-am spus ce-am făcut: "L-am sunat. I-am găsit telefonul pe mobilul tău". Paula şi-a ieşit din minţi. De atunci n-a mai vorbit cu mine, mă evita, s-a mutat din dormitor în odaia copilului. Orice încercare de dialog se lovea de o tăcere împietrită, de parcă cel ce greşise eram eu. Efectiv, nu ştiam ce să fac, mă zbăteam, neputincios, între suferinţe, furie şi dezgust. O singură dată mi-a spus că are nevoie de timp. Că mă roagă s-o las să ia decizia potrivită. Vorbea, de parcă cel ce-înşelase fusesem eu şi ea îmi punea condiţii. Excedat de porcăria din viaţa mea, am încercat să vorbesc cu sora ei, Ada, de care eram foarte apropiat. Ne era şi naşă, atât nouă, cât şi băiatului nostru, Andrei. I-am spus, aproape plângând, că nu mai ştiu ce să fac. Că o iubesc pe Paula, dar ce-a făcut este peste puterea mea de înţelegere. I-am spus că nu mai pot să mănânc, că beau tot mai mult, că nu mai pot dormi noaptea. "Nu cred", a zis. "Scorneală!". Dar după ce am rugat-o din nou să mă ajute, să vorbească de la suflet la suflet cu Paula, mi-a zis că problema o depăşeşte şi nu se poate băga.
Apoi a urmat prăpădul. Într-o noapte a venit acasă la ora două, crezând că dorm şi n-o simt. M-am abţinut cu greu să nu-i trag o palmă. "Nu ţi-e ruşine, măcar de copil?", am întrebat-o. Cu capul lăsat în piept mi-a spus că îi pare rău, dar îl iubeşte pe celălalt şi că o să plece de-acasă. "Mă iubeşte", a zis, iar eu, în loc să-i pun geamantanul în faţa uşii, am început, pur şi simplu, să plâng. De unde venise nenorocirea asta asupra mea? Cum s-a putut rupe aşa de uşor o căsnicie de zece ani? Şi Andrei? Cu el ce se va întâmpla? "Târfă!", am strigat. "Du-te şi spune-i fiului tău ce faci! Spune-i că vrei să-i distrugi fericirea, de dragul unui nenorocit. Un om fără onoare. Un porc. Dacă te-ar iubi, ar dispărea din viaţa ta".
Când Andrei a întrebat-o pe Paula de ce nu mai doarme cu mine în dormitor, i-a zis că sforăi prea tare şi-o deranjează. Câtăva vreme, nu i-am mai făcut Paulei nici un fel de reproşuri. Eram anesteziat, pur şi simplu, incapabil să iau vreo decizie. Ba, undeva, în adâncul inimii mele încolţise speranţa că lucrurile vor reveni la normal. Nu m-am gândit nici o clipă că mă umilesc, că am devenit o jerpelitură de bărbat, care îşi acceptă coarnele fără să crâcnească. La o nuntă în familie, la care am fost invitaţi, preotul a vorbit în biserică despre răul şi binele din viaţă, despre faptul că binele învinge întotdeauna, dacă e ajutat. Mi-am simţit ochii umezi şi i-am strâns mâna Paulei. Ea nu mi-a răspuns.
"Ia-ţi lucrurile şi dispari!". Într-o dimineaţă, m-am trezit cu fraza asta în minte. A venit probabil din subconştient, pentru că mi-am luat, ca teleghidat, telefonul, şi i-am transmis-o, ca mesaj, Paulei. Paharul umilinţei se umpluse până la vârf. Trecuseră şase luni de când nu mai trăiam împreună, iar la regimul acesta fizic, pe care îl înduram cu greu (am doar 46 de ani), se adăugase şi grozăvia unei mizerabile urmăriri. Da! Pur şi simplu, într-o seară, m-am furişat ca un hoţ şi mi-am urmărit nevasta, în timp ce mergea la amantul ei. Detaliile pe care le aflasem nu-mi mai ieşeau din cap. Cred că Paula se îndrăgostise de-un nimeni. Individul locuia într-un bloc destul de sordid, aflat chiar pe marginea unui drum circulat, un bloc de nefamilişti, ca pe vremuri, fără balcoane şi fără lift. Era prea de tot! Scârbit de gradul de decădere în care ajunsesem, dar împăcat, cumva, sufleteşte, de opţiunea de-a dreptul mizeră a Paulei, am hotărât să pun punct mocirlei care începuse să mă înghită. De fapt, ce vroiam? În cazul când Paula s-ar fi decis pentru mine, aş fi iertat-o cu adevărat? Pentru cât timp? Umilinţele îndurate nu s-ar fi transformat în dorinţă de răzbunare? N-aş fi încercat să plătesc cu aceeaşi monedă, înşelând şi eu? "Nu poţi să mă dai afară aşa de simplu!", a replicat Paula mesajului meu. "Ba pot!", i-am răspuns. "Cine a încălcat legământul căsătoriei şi persistă în viciu? Nu eu! Te iubesc, dar nu pot să mă scufund în mocirlă. Aşa că, draga mea, ia-ţi bagajul şi valea!". N-a plâns, dar s-a albit la obraz ca un mort. Mi-a spus că se va muta câteva zile la sora ei, timp în care să-i explic eu băiatului nostru ce s-a întâmplat. Am refuzat categoric. Să-i spună ea. Să-i explice cum se poate face praf o familie, construită în zece ani.
Pentru prima dată de când eram împreună cu Paula, am simţit că o urăsc. Se înşela amarnic crezând că-l poate lua pe Andrei la ţiitorul ei, din blocul de nefamilişti. Copilul trebuia să rămână în locul ocrotit în care crescuse. Acasă la noi. La mine. Oricum, lumea lui fericită se prăbuşise. Mă înduioşa până la lacrimi când îl vedeam cum se străduieşte să nu greşească, să ne intre în voie, privindu-ne cu ochi speriaţi. Avea 10 ani. O vârstă la care înţelegea ce se întâmplă şi, în felul lui, era disperat.
Pe scurt, i-am propus Paulei să ne mai dăm o ultimă şansă şi să mergem la psiholog. Spre mirarea mea a acceptat. Fusese influenţată, probabil, de sora ei. Din fericire, am nimerit o psiholoagă pricepută în meserie, care ne-a ajutat să recapitulăm cei zece ani petrecuţi împreună, cu frumosul şi urâtul lor, cu emoţia primilor ani de iubire adevărată, cu dezamăgirile şi eşecul care au urmat. La îndemnul ei, am plecat în vacanţă împreună. O simplă iluzie! Speranţa a murit în clipa când am intrat în camera de hotel. Femeia din faţa mea părea o străină. Am încercat, totuşi, să ridic braţele către ea, dar mi-au căzut. Atracţia extraordinară pe care o simţisem mereu pentru ea dispăruse. I-am luat mâna, i-am sărutat-o, i-am cerut iertare pentru câte greşisem, m-am întors pe călcâie şi-am plecat.
Acum, Paula şi-a găsit o locuinţă undeva în apropiere. Andrei pendulează între noi şi pare să-şi fi regăsit, cumva, echilibrul. Sper să se întâmple la fel şi cu mine. Aştept cu răbdare ziua în care-mi voi redobândi liniştea sufletească, deşi magia primei mele iubiri nu se va mai repeta niciodată. A fost târâtă în noroi.
ADRIAN T. - Braşov
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
